ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 594/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2018 pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată la 2 aprilie 2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat:

- rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.2019, precum și a actelor adiționale nr. x/17.04.2000, nr. y/16.12.2002 și nr. 3/21.06.2012 la acest contract;

- evacuarea pârâților din imobilul situat în com. Sâncraiu de Mureș, str. x, jud. Mureș constând în casă de locuit TIP 150/1S, în suprafață construită de 195,75 mp construcție, cu S+P+M construită din cărămidă acoperită cu țiglă, imobil având nr. cad x, întabulat în CF nr. x (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x).

Pârâții B., C. și D. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat, cu privire la evacuare, excepția autorității de lucru judecat, raportat la sentința nr. 1602/2018, definitivă, pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, și respingerea cererii de reziliere a contractului ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

Prin sentința nr. 1 din 10 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți prin întâmpinare, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Târgu Mureș.

Judecătoria Târgu Mureș, prin sentința civilă nr. 1252/2019 din 3 aprilie 2019, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A. (în reorganizare judiciară), în favoarea Tribunalului Specializat Mureș; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat cauza și s-a înaintat dosarul Curții de Apel Târgu Mureș, în vederea soluționării acestuia.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, sub nr. x/2018*, la data de 15 aprilie 2019.

Prin sentința nr. 46 din 4 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepția autorității de lucru judecat referitoare la cererea de evacuare, invocată de pârâți prin întâmpinare, ca fiind neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar E.., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca neîntemeiată; s-a respins cererea de evacuare a pârâților din imobilul situat în Sâncraiu de Mureș, str. x, jud. Mureș, înscris în CF nr. x-C1/Sâncraiu de Mureș, ca fiind neîntemeiată; s-a constatat că cheltuielile de judecată efectuate de pârâți în proces vor fi cerute pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A., reprezentată de administratorul judiciar E.., a declarat apel, prin care a solicitat modificarea ei în parte, urmând să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.2019 și a actelor adiționale nr. x/17.04.2000, nr. y/16.12.2002 și nr. 3/21.06.2012 la contract; evacuarea pârâților din imobilul situat în com. Sâncraiu de Mureș, str. x, jud. Mureș, constând în casă de locuit TIP 150/1S, în suprafață construită de 195,75 mp construcție, cu S+P+M construită din cărămidă acoperită cu țiglă imobil având nr. cad x, intabulat în CF nr. x (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x).

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 354/A din 15 decembrie 2020, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de A. S.A., prin administrator judiciar E.., împotriva sentinței nr. 46 din 4 octombrie 2019 a Tribunalului Specializat Mureș, apelanta fiind obligată să plătească intimatului C. suma de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 22 martie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018*, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar E.., împotriva deciziei nr. 354/A din 15 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Târgu Mureș.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea recurată este nemotivată și a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că instanța de apel, în considerentele deciziei, redă starea de fapt reținută de prima instanță, fără a prezenta motivele pentru care a înlăturat criticile formulate de apelantă cu privire la obligațiile de plată ce le incumbă intimaților conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.2019 și a actelor adiționale nr. x/17.04.2000, nr. y/16.12.2002 și nr. 3/21.06.2012.

Recurenta-reclamantă consideră că motivarea instanței de apel nu satisface exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Se poate observa că, în cuprinsul apelului, societatea reclamantă a expus, pe larg, motivele pentru care a apreciat că intimații nu și-au îndeplinit, în integralitate, obligațiile de plată care le incumbă și că aceasta justifică solicitarea de a se dispune rezoluțiunea contractului, însă instanța de apel nu a motivat de ce a respins criticile formulate de reclamantă cu privire la acest aspect.

În opinia recurentei-reclamante, hotărârea instanței de apel constituie o însușire a apărării formulate de către intimați.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că reținerile instanței de apel cu privire la îndeplinirea întocmai a obligațiilor de plată de către intimați, ținând cont de aspectele prezentate la pct. 2 din cererea de recurs, sunt străine de natura cauzei, întrucât aceștia nu și-au îndeplinit în integralitate și la timp obligațiile de plată care le incumbau.

Sub acest aspect, a menționat că, așa cum s-a reținut și în jurisprudență, C. civ. consacră principiul libertății contractuale, care este în deplină concordanță cu principiul consensualismului, potrivit căruia simplul acord de voință este suficient pentru a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice obligaționale.

Principiul libertății contractuale se completează cu principiul forței obligatorii a contractului, conform art. 969 din C. civ. de la 1864, răspunderea civilă contractuală putând interveni, ca urmare a unei fapte ilicite constând în nerespectarea obligației asumate contractual de către debitor, care are ca finalitate repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului cauzat creditorului.

În conformitate cu prevederile art. 1020 din C. civ., condiția rezolutorie este subînțeleasă, în contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părți nu își îndeplinește angajamentul asumat. Raportat la prevederile art. 1021 din același cod, într-un asemenea caz, creditorul are alegerea fie să silească pe debitor să își execute obligația, fie să ceară desființarea sau rezoluțiunea contractului, cu daune-interese.

În cazul rezoluțiunii solicitate în instanță, este important a se verifica existența unei fapte ilicite a debitorului, constând în neexecutarea obligației sau executarea cu întârziere, dar și existența vinovăției acestuia. Totodată, se impune a se verifica dacă a fost îndeplinită cerința privind punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate.

Se observă faptul că, ținând cont de aceste prevederi legale exprese, creditorul este cel care are alegerea de a cere fie executarea contractului, fie rezoluțiunea lui, debitorul care își împlinește obligațiile cu o întârziere considerabilă, în timpul judecării litigiului care are ca obiect rezoluțiunea contractului, neputând împiedica pronunțarea rezoluțiunii acestui contract.

Așadar, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu interpretarea eronată a normelor de drept materiale anterior evocate.

A mai arătat că în situația în care s-ar considera că intimații și-au îndeplinit întocmai obligațiile de plată (aspect care nu corespunde realității, așa cum s-a învederat la pct. 2 din cererea de recurs), îndeplinirea acestora s-a realizat cu foarte mare întârziere.

Consemnarea sumei de 145.561 RON s-a realizat abia în data de 10 iulie 2019, la aproape un an de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta și-a exprimat opțiunea de a solicita rezoluțiunea contractului, iar nu pe aceea de a solicita plata prețului.

Prin urmare, la momentul formulării cererii de chemare în judecată și la data pronunțării sentinței erau îndeplinite toate condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea contractului și a actelor adiționale încheiate la acesta.

Referitor la natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.1999, recurenta-reclamantă a arătat că acesta nu poate fi considerat valabil decât ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, a menționat că părțile au semnat, la data de 21 iunie 2012, actul adițional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.1999, prin care s-a stipulat că "dreptul de proprietate asupra imobilului va opera la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, care să ateste achitarea integrală a prețului".

Ca atare, acest contract nu este decât un antecontract/promisiune de vânzare-cumpărare.

Având în vedere această clarificare, promisiunea de vânzare-cumpărare este un act cu executare dintr-o dată (uno ictu).

Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare presupune o singură prestație din partea debitorului. El se mai numește și act cu executare instantanee.

Precizarea asupra naturii juridice a contractului s-a impus a fi făcută, întrucât, într-o asemenea ipoteză, devin incidente și prevederile art. 93

1

din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, care stabilesc că:

"obligațiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă:

- prețul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător;

- prețul nu este inferior valorii de piață a bunului;

- bunul nu are o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare".

Or, intimații nu au înregistrat niciodată o cerere în temeiul acestor prevederi, după cum nu și-au îndeplinit nici obligațiile de plată care le incumbau conform contractului.

În aceste condiții, singurul demers judiciar care putea fi realizat era promovarea unei acțiuni în rezoluțiunea contractului.

Cu privire la acest aspect esențial, instanța de apel nu face nicio referire de ce a fost înlăturat, motiv pentru care recurenta-reclamantă consideră că decizia atacată este nemotivată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-pârâți D., C. și B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar E.., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând recursul declarat, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) este nefondat.

Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și în acord cu prevederile art. 22 alin. (2) din același cod, revine judecătorului sarcina ca, în soluționarea unei cauze, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză apreciază că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât aceasta redă, în considerente, starea de fapt reținută de către prima instanță, fără a prezenta motivele pentru care a înlăturat criticile formulate de apelantă cu privire la obligațiile de plată ce le incumbă intimaților conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.2019 și a actelor adiționale nr. x/17.04.2000, nr. y/16.12.2002 și nr. 3/21.06.2012.

Înalta Curte constată că autoarea căii de atac este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată, prin raportare la ansamblul probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Criticile subsumate motivului de recurs analizat sunt de netemeinicie, prin prisma cărora partea urmărește să demonstreze faptul că intimații-pârâți nu și-au îndeplinit, în integralitate, obligațiile de plată care le incumbă și că aceasta justifică solicitarea sa de a se dispune rezoluțiunea contractului, însă instanța de apel nu a motivat de ce a respins criticile formulate de reclamantă cu privire la acest aspect.

În realitate, recurenta-reclamantă impută instanței de apel o motivare insuficientă, criticabilă din punctul de vedere al situației de fapt statuate. Aceste elemente, însă, nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanța de apel nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părții.

Înalta Curte constată că argumentele instanței de apel au aptitudinea de a converge către soluția pronunțată și au fost integrate limitelor devoluțiunii impuse de apelantă, expres determinate de instanță, astfel că în cauză nu se poate vorbi de o hotărâre care să contravină rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Chiar dacă instanța de apel a ajuns la aceleași concluzii ca și prima instanță, aceasta nu echivalează cu nerespectarea garanțiilor referitoare la accesul la instanță și derularea unui proces echitabil cât timp instanța și-a exprimat în mod expres opinia referitoare la apărările reclamantei, ce au constituit și motive de apel. Din conținutul considerentelor deciziei atacate poate fi urmărit cu ușurință silogismul judiciar care a condus la pronunțarea soluției în apel, faptul că aceasta a ajuns la alte concluzii decât cele urmărite de apelantă constituind o manifestare a prerogativelor judiciare.

De altfel, în paragr. 20 al Hotărârii pronunțate în cauza Gheorghe Mocuța împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, "(...) deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Aplicând cele stabilite de Curtea de la Strasbourg la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță de control judiciar a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care legea a fost aplicată în cauză.

Este lipsită de fundament susținerea recurentei, potrivit căreia pârâții aveau obligația să achite integral prețul până la data de 31 decembrie 2015, conform planului de reorganizare, în condițiile în care instanța de apel a reținut, cu justețe, că o astfel de apărare încalcă dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, prețul de vânzare fiind stabilit prin contractul inițial și actele adiționale ulterioare, ceea ce înseamnă că decizia creditorilor din procedura de insolvență nu se impune pârâților, obligațiile acestora limitându-se la prevederile contractuale.

Curtea de Apel Târgu Mureș a mai reținut că reclamanta nu a formulat cererea în cadrul procedurii de insolvență, care este în curs de derulare în ceea ce o privește, în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Mureș. De asemenea, s-a arătat că, în dosarul de insolvență, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.2019 nu a făcut obiectul procedurii denunțării unilaterale de către administratorul judiciar (conform art. 86 din Legea nr. 85/2006, modificată), a unei cereri de anulare și nici nu a fost finalizat, contractul autentic de vânzare-cumpărare nefiind semnat la momentul la care s-a pronunțat instanța de apel.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar E.., a invocat și ipoteza referitoare la existența unor motive străine de natura pricinii, sens în care a arătat că reținerile instanței de apel cu privire la îndeplinirea întocmai a obligațiilor de plată de către intimați, ținând cont de aspectele prezentate la pct. 2 din cererea de recurs, sunt străine de natura cauzei, întrucât aceștia nu și-au îndeplinit în integralitate și la timp obligațiile de plată care le incumbau.

Înalta Curte constată însă că, sub aparența incidenței acestui motiv de recurs și invocarea lui formală, autoarea căii de atac a urmărit să pună în dezbatere chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel în raport cu probele administrate.

Totodată, se cuvine a fi menționat că exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. impun ca motivele oferite de instanța de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii, ipoteză care nu se regăsește în speță. O hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explică sistematic și logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde și unele aprecieri de circumstanță, care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluționat procesul.

Nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanței asupra faptelor.

Societatea reclamantă a mai criticat decizia instanței de apel, pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte amintește faptul că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ.).

Față de aceste precizări, criticile recurentei-reclamante care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentație juridică a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de către instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de judecătorii din apel în legătură cu dispozițiile legale, Înalta Curte neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentației căii extraordinare de atac.

Recurenta își expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situația de fapt reținută de instanțele devolutive și la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod, instanța de recurs îl va înlătura, decizia instanței de apel fiind conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, în urma probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă este partea care nu și-a executat o parte dintre obligațiile esențiale asumate, iar nu pârâții, care, deși au achitat cu întârziere prețul contractual, sunt liberați de această obligație, ca urmare a consemnării diferenței de preț neachitată, pe parcursul soluționării cauzei.

Sub acest aspect, s-a reținut că prin actul adițional nr. x/21.06.2012 la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/10.11.1999, s-a stipulat că "dreptul de proprietate asupra imobilului va opera de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, care să ateste achitarea integrală a prețului imobilului", precum și că părțile cumpărătoare sunt de acord cu instituirea unei ipoteci în favoarea F. S.A., pentru garantarea unei facilități de credit acordate vânzătorului.

Cu toate acestea, contractul autentic de vânzare cumpărare nu a fost semnat nici după achitarea prețului, iar conform situației de carte funciară subzistă și în prezent ipoteca F.. De altfel, în corespondența purtată între părți, intimatul-pârât B. și-a arătat disponibilitatea achitării diferenței de preț, solicitând să i se comunice contul, în condițiile în care sumele respective i-au fost solicitate atât de către administratorul judiciar, cât și de către banca-creditor ipotecar, astfel încât se poate concluziona că finalizarea contractului și încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare se datorează, în principal, culpei societății reclamante.

Rezoluțiunea judiciară și desființarea contractului nu operează de drept, în lipsa unor pacte comisorii de gradul al IV-lea, ci trebuie cerută în fața instanței, conform art. 1021 din vechiul C. civ., caz în care instanța va putea să o pronunțe dacă sunt îndeplinite condițiile unei neexecutări culpabile din partea debitorului pârât. Pornind de la regula executării în natură a contractelor și posibilitatea desființării lor doar în situații excepționale, în practică s-a reținut că judecătorul poate să acorde debitorului un termen de grație sau, mai mult, are posibilitatea să aprecieze, în funcție de împrejurările concrete ale speței, dacă este cazul să pronunțe rezoluțiunea ori să oblige la executarea silită a contractului, iar debitorul poate evita rezoluțiunea, executându-și obligație până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de desființare a contractului.

Or, în speță, debitorii obligației, respectiv intimații-pârâți, și-au îndeplinit obligația contractuală de plată a diferenței de preț, astfel încât instanța de apel a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantei de desființare a contractelor.

În acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte relevă faptul că rezoluțiunea este o soluție de ultim resort, la care se apelează numai dacă nu dă rezultate remediul termenului suplimentar de executare. Legat de aceeași opțiune, mai trebuie reținut și că numai creditorul poate exercita opțiunea între remedii. Așadar, în caz de neexecutare rezolutorie, el este singurul îndreptățit să invoce rezoluțiunea contractului, nici debitorul și nici, eventual, judecătorul neavând acest drept (e.g. niciodată debitorul nu va putea invoca rezoluțiunea pentru neexecutarea comisă de el însuși, chiar în prezența unui pact comisoriu care vorbește de rezoluțiune "de drept" în caz de neexecutare).

Prin urmare, constatând că nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se poate justifica soluția de casare a deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea intimaților-pârâți D., C. și B., de obligare a părții potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi admisă.

Conform dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligație neîndeplinită de intimați-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar E.. împotriva deciziei nr. 354/A din 15 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimaților-pârâți D., C. și B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2022.