ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1910/2025

Ședința publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 14.07.2015 sub nr. dosar x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

Prin sentința civilă nr. 17792/05.10.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 26.10.2015 sub nr. dosar x/2015

Prin cererea modificatoare și precizatoare înaintată la dosar la 29.01.2016, reclamanta a solicitat:

La 17.03.2016, reclamanta a precizat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză a numitului C., codebitor.

Prin încheierea din 24.03.2016, prima instanța, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015

La 07.07.2020, reclamanta și C. au înregistrat la dosar o cerere de renunțare la cererea modificatoare și precizatoare.

Prin încheierea din 09.07.2020, prima instanță a repus cauza pe rol, a calificat cererea reclamantei din 17.03.2016 ca fiind una de modificare a acțiunii sub aspectul cadrului procesual activ și a constatat că C. are calitatea de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1322/27.07.2020, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii adiționale și a admis în parte acțiunea, în sensul că:

- a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 4 pct. 4.3 teza finală și pct. 4.7 teza finală din contractul de credit și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 4,6 % pe an, începând cu 02.06.2009 și până la 02.07.2015 și a dobânzii legale de la data plății sumelor și până la restituirea integrală a debitului;

- a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile menționate, părțile litigante au promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 1370A/06.10.2022, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii civile, ambele părți au promovat recurs.

Prin decizia nr. 2385/16.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de către recurenții-reclamanți, a admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 1756/21.11.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de B. S.A.

Împotriva acestei decizii civile, B. S.A. a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea cu consecința admiterii apelului și respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, printr-o primă critică, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, îndeosebi cele înscrise în art. 95 alin. (5) și a menținut soluția primei instanțe de restituire a sumelor încasate peste procentul de 4,6 reprezentând dobândă în perioada 02.06.2009-02.07.2015.

Astfel, contrar celor statuate, a afirmat că prevederile înscrise în clauzele de la art. 4.3. teza finală și art. 4.7 teza finală și-au produs efectele doar până la implementarea ordonanței, iar instanța, prin soluția pronunțată, a recunoscut intimaților-reclamanți dreptul la dobândă fixă la valoarea convenită la momentul încheierii contractului, iunie 2008 și pentru tot intervalul cuprins între momentul expirării primului an de creditare, iunie 2009 și până la 02.07.2015, în condițiile în care părțile au convenit o dobândă fixă exclusiv pentru primul an de creditare.

Autoarea recursului a mai susținut că instanța a ignorat faptul că aplicarea ordonanței tuturor contractelor aflate în curs de derulare a reprezentat o obligație legală imperativă pentru aceasta care, potrivit art. 95, în forma anterioară aprobării ordonanței prin Legea nr. 288/2010, a avut obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare, să asigure conformitatea contractelor aflate în derulare cu dispozițiile acesteia, prin încheierea de acte adiționale.

În acest context, a precizat că, deși în anul 2010 a trimis către intimați o scrisoare recomandată prin care au fost informați cu privire la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, la necesitatea modificării contractului, la valoarea comisionului de rambursare anticipată, la explicitarea formulei de calcul a ratei dobânzii în funcție de un indice de referință public, precum și cu privire la obligația consumatorilor de a se prezenta la sediul acesteia în vederea semnării actului adițional de corelare a contractului de credit cu prevederile ordonanței, aceștia nu au procedat întocmai.

Evocând dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, a menționat că intimații-reclamanți ar fi trebuit să denunțe actul adițional în termen de 60 de zile calculat de la 02.01.2011, data intrării în vigoare a legii; cum nu au procedat astfel, a susținut că actul adițional la contractul de credit a fost considerat acceptat tacit și a produs efecte.

În altă ordine de idei, după redarea conținutului notificării pretins transmise, recurenta-pârâtă a afirmat că aceasta constituie act adițional de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda cu dispozițiile ordonanței și nicidecum doar o invitație din cuprinsul căreia consumatorilor le-ar fi fost imposibil să ia cunoștință de modificările contractuale operate, cum s-a reținut.

Prin urmare, a susținut că reprezintă o denegare de dreptate refuzul instanței de a reține aceste consecințe juridice care determină o informare prealabilă atât de amănunțită cu privire la obiectul actului adițional.

În continuare, a învederat că legea aplicabilă la momentul notificării implementării ordonanței nu prevedea și ipoteza refuzului aplicării acesteia, exprimat prin neacceptarea actului adițional, iar interpretarea coroborată a art. 80 alin. (1) cu art. 95 alin. (5) relevă că O.U.G. nr. 50/2010 era aptă să modifice contractele de credit în derulare prin simpla sa intrare în vigoare.

Opus celor reținute, a precizat că, prin comunicarea notificării, a făcut dovada diligențelor depuse pentru informarea consumatorilor cu privire la obligația de a semna actul adițional de conformare a contractului cu dispozițiile ordonanței, astfel încât nu îi putea fi refuzată recunoașterea operării efectelor actului normativ, respectiv recunoașterea modificării contractului în derulare.

În consecință, a afirmat că instanța greșit a considerat că prevederile O.U.G. nr. 50/2010, modificate prin Legea nr. 288/2010, nu sunt aplicabile contractului de credit încheiat între părți și, drept urmare, nu ar exista o bază legală pentru sumele încasate peste procentul de 4,6 reprezentând dobânda în perioada 02.06.2009-02.07.2015.

O altă critică a vizat greșita apreciere a lipsei de relevanță juridică a ordinului A.N.P.C. nr. 837/2017, implementat începând cu anul 2018, motivat de faptul că sumele de bani ce fac obiectul judecății au fost achitate anterior implementării, în perioada 2009-2015.

În acest sens, a arătat că ordinul privea restituirea dobânzii care face obiectul cererii, că, pentru punerea sa în aplicare a procedat la recalcularea sumelor încasate în plus cu titlu de dobânzi prin revenirea la dobânda inițială de 4,6% până la momentul implemenării dispozițiilor ordonanței și, ulterior, dobânda variabilă determinată după formula: indice de referință cu valoarea din momentul implementării ordonanței plus marja determinată prin scăderea indicelui de dobândă de la acordare și a conchis că, pentru perioada cuprinsă între data acordări creditului - 02.06.2008 - și data efectuării calculelor - 22.11.2022 - soldul creditului a fost diminuat cu suma de 3.266,70 CHF, că diferența la dobânda calculată a fost de 7.794,23 CHF și a fost virată în contul intimaților, respectiv că dobânda legală la diferența de dobândă calculată și restituită a fost de 6.923,69 RON, iar marja creditului a fost diminuată de la 5.2486% la 4,41%.

Criticând decizia instanței de apel din perspectiva celor statuate cu privire la fundamentul legal reținut pentru restituirea dobânzii, a afirmat că acesta nu poate fi reprezentat de instituția plății nedatorate, având în vedere că plata nu a fost efectuată din eroare, ci în temeiul contractului de credit, prin stabilirea unui mod de calcul al dobânzii.

Astfel, a precizat că, întrucât pentru primul an prețul dobânzii a fost stabilit prin raportare la o sumă fixă, iar începând cu cel de-al doilea an dobânda era revizuibilă, potrivit clauzei contractuale de la art. 4.2, restituirea diferenței dobânzii prin raportarea la dobânda fixă din primul an nu poate reprezenta o repunere în situația anterioară sau o restituire a plății nedatorate, cum s-a statuat, ci o veritabilă modificare a acordului de voință al părților.

Având în vedere că la momentul nașterii raportului juridic dedus judecății nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală care să permită instanței să intervină în contract, în sensul modificării unor clauze contractuale, recurenta a susținut că instanța, prin decizia de restituire a diferenței de dobândă, a suplinit consimțământul acesteia, deși nu exista niciun indiciu din care să rezulte că părțile ar fi ajuns la vreun acord privind un nou mod de calcul al dobânzii.

În contextul în care în materia clauzelor abuzive intervenția instanței este limitată la înlocuirea clauzei anulate cu o prevedere supletivă din dreptul național, a subliniat că o eventuală restituire a prestațiilor putea fi obținută exclusiv în urma negocierii părților, or admiterea cererii de restituire a diferenței de dobândă tinde la determinarea implicită a unei noi dobânzi.

Autoarea recursului a mai susținut că sancțiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu comportă efect restitutoriu și, întrucât aceasta nu a încasat sume nedatorate, nu îi incumbă obligația de restituire.

Cât privește acordarea dobânzii legale pentru sumele solicitate a se restitui, în raport cu art. 1.088 C. civ. de la 1864, a învederat că trebuiau calculate de la data introducerii cererii și nu de la data la care au fost achitate, nefiind în ipoteza unor sume de bani încasate cu rea-credință, fiind percepute în temeiul contractului de credit.

Pe calea întâmpinării, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În esență, au învederat că recurenta-pârâtă nu a dovedit faptul că le-ar fi transmis vreo notificare sau act adițional privind adaptarea contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce privește o nouă dobândă, iar potrivit art. 41 din acest act normativ, atunci când modificarea vizează costurile contractului, neprimirea unui răspuns din partea consumatorului nu este considerată acceptare tacită.

Au mai afirmat că argumentele expuse prin memoriul de recurs nu vizează legalitatea deciziei, ci stabilirea unei noi situații de fapt, recurenta-pârâtă urmărind să se stabilească faptul că între părți a intervenit un act adițional de modificare a contractului de credit prin aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, pentru ca apoi să invoce încălcarea acestora.

Au evidențiat că recurenta-pârâtă, prin apărările formulate în fața primei instanțe, nu a invocat aspecte ce țin de aplicarea ordonanței cu privire la cererea de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă pe baza clauzelor abuzive, astfel că, în această fază procesuală, nu pot fi invocate apărări privind aplicarea dispozițiilor ordonanței, acestea nefăcând nici obiectul analizei și judecății instanței de apel.

Cu referire la afirmația potrivit căreia sumele de bani ce fac obiectul cauzei au fost achitate cu ocazia implementării ordinului A.N.P.C. nr. 837/2017, au menționat că recurenta-pârâtă nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile ordinului și nu a restituit în întregime sumele percepute în mod nelegal cu titlu de dobândă peste rata de 4,6% pe an.

Au mai arătat că temeiul principal al restituirii sumelor percepute l-a reprezentat principiul restitutio in integrum, față de care nu s-a formulat nicio critică, precum și că pentru restituirea sumelor este aplicabilă și instituția plății nedatorate, având în vedere că plățile efectuate de aceștia cu titlu de dobândă începând cu al doilea an de creditare - 02.06.2009 - au devenit nejustificate ca urmare a constatării caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 4 pct. 4.3. teza finală și pct. 4.7 din contract.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea apărărilor intimaților-reclamanți întrucât denotă neînțelegerea și interpretarea discreționară a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 și a reiterat parte din argumentele prezentate prin memoriul de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 21.05.2025, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată în completul de filtru din 24.09.2025, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată 10.12.2025, în vederea judecării recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, instanța supremă a reținut cauza în pronunțare.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele de drept ce urmează să fie expuse.

Criticile subsumate primei părți a memoriului de recurs, prin care se afirmă pretinsa ignorare de către instanță a aplicării O.U.G. nr. 50/2010 contractului de credit supus analizei, denegarea de dreptate constând în refuzul de a reține faptul că informațiile menționate în notificarea comunicată intimaților-reclamanți constituie act adițional de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda cu dispozițiile ordonanței, respectiv teza acceptării tacite a actului adițional, nu pot fi primite.

La o analiză atentă a considerentelor deciziei recurate se constată că aceste chestiuni au făcut obiect de preocupare pentru instanța devolutivă de control, în cadrul examenului realizat asupra soluției primei instanței privind capetele de cerere accesorii referitoare la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă în temeiul clauzelor constatate abuzive și nule absolut și la obligarea la plata dobânzii legale aferente.

Curtea de apel a reținut, ca situație de fapt, în raport cu dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 că, pentru ca actul adițional invocat să producă efecte juridice era necesar ca, în prealabil, să fie adus la cunoștința consumatorilor. De asemenea, a stabilit că apelanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil, în condițiile art. 249 C. proc. civ., că a depus toate diligențele necesare pentru informarea intimaților-reclamanți cu privire la semnarea actului adițional sau că le-a fost adus la cunoștință în orice alt mod, precum și că notificarea înaintată la dosar nu este suficientă pentru a proba faptul că actul adițional a ajuns în posesia acestora, ea dovedind doar întocmirea, însă nu certifică împrejurarea că a fost și expediată la domiciliul intimaților-reclamanți. A conchis în sensul că, deși contractul nu a fost modificat prin actul adițional propus, apelanta-pârâtă, începând cu anul 2010, a calculat și perceput dobânda contractuală după formula menționată în actul adițional neînsușit de către intimații-reclamanți.

În aceste circumstanțe, contrar celor afirmate prin memoriul de recurs, Înalta Curte remarcă faptul că instanța de apel nu a ignorat dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, ci, dimpotrivă, a argumentat de ce, în cauză, nu poate reține aplicarea acesteia, respectiv conformarea contractului de credit supus analizei cu prevederile ordonanței.

În egală măsură, constată că nu se poate aprecia că raționamentul instanței ar fi viciat de greșeli de interpretare a dispozițiilor ordonanței sau că ar reprezenta o denegare de dreptate, deoarece a depune toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, că i-a fost efectiv făcută cunoscută, consumatorul semnând sau nu, ulterior, actul adițional.

Totodată, notează că nesemnarea de către un consumator a actelor adiționale de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 are semnificația unei acceptări tacite doar în condițiile în care creditorul a făcut dovada că a depus toate diligențele pentru informarea acestuia cu privire la semnarea actelor adiționale, anume i-a adus la cunoștință să se prezinte pentru semnarea actului adițional și nu s-a prezentat sau i-a comunicat actul adițional și nu l-a returnat semnat, or, în cauză, astfel de probe nu au fost făcute.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, îndeplinirea obligației de diligență nu se poate susține pe supoziții privind comunicarea notificării, ci pe existența unor demersuri concrete de comunicare prevăzute de lege, pe care însă aceasta nu le-a îndeplinit, astfel cum a reținut instanța de apel.

Cum chestiunea diligențelor apare atașată situației de fapt și probatoriului cauzei, deci unor aspecte de netemeinicie, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excedează cenzurii instanței de recurs.

În ceea ce privește dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte constată că au fost invocate greșit, deoarece distincția între încheierea expresă a actului adițional - caz în care nu este posibilă denunțarea - și actele adiționale considerate acceptate tacit - care pot fi denunțate - nu are o înrâurire asupra soluției pronunțate de instanța de rejudecare, în condițiile în care, astfel cum s-a statuat, nu ne aflam în ipoteza unui act adițional însușit tacit.

Înalta Curte notează că un act nesemnat de către părți nu poate produce efecte juridice, o susținere contrară încălcând principiul autonomiei de voință care stă la baza raporturilor juridice.

Reținând că invocarea valabilității unui act juridic fără ca acesta să fie consimțit de părți, chiar și în situația particulară a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, este nelegală, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, a interpretat și aplicat judicios dispozițiile acestei ordonanțe, decizia pronunțată fiind la adăpost de orice critică din această perspectivă.

Va fi înlăturată critica referitoare la lipsa de relevanță a implementării ordinului A.N.P.C. nr. 837/2017 întrucât vizează aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte amintește faptul că motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera și spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Orice alte posibile erori de judecată comise de către instanță în soluționarea cauzei nu poate fi subsumată acestui caz de casare.

Niciunul dintre argumentele prezentate de către recurenta-pârâtă, subsumate acestei critici, nu se încadrează ipotezelor avute în vedere de norma juridică, statuarea instanței de apel, în sensul că ordinul menționat a fost implementat începând cu anul 2018, în timp ce sumele de bani ce fac obiectul restituirii au fost achitate în perioada 2009-2015, privind mai degrabă situația de fapt decât aplicarea legii și excedează, astfel, cenzura instanței de recurs.

Setul de critici prin care se susține că restituirea diferenței de dobândă prin raportare la dobânda fixă din primul an de creditare nu poate reprezenta o repunere în situația anterioară sau o restituire a plății nedatorate, ci o veritabilă modificare de către instanță a acordului de voință al părților, respectiv că sancțiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu comportă efect restitutoriu nu poate fi primit.

Înalta Curte validează raționamentul instanței de apel și reține, în virtutea principiului restitutio in integrum, că tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenție.

În măsura în care clauza respectivă și-a produs efectele și părțile au executat deja prestații în baza acesteia, constatarea nulității presupune și restituirea a ceea ce au primit. De aceea, afirmațiile potrivit cărora o eventuală restituire a prestațiilor ar putea fi obținută exclusiv în urma negocierilor dintre părți sunt neîntemeiate.

În consecință, intimații-reclamanți sunt îndreptățiți la recuperarea sumelor de bani achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta, întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât recurenta-pârâtă nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

De asemenea, reține că decizia de restituire către intimații-reclamanți a sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în temeiul clauzelor contractuale constatate abuzive și nule absolut peste dobânda inițială de 4,6% începând cu cel de-al doilea an de creditare și până la data indicată în cerere, 02.07.2015, nu tinde la determinarea implicită a unei noi dobânzi, câtă vreme instanțele devolutive au cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile după primul an.

Ultima critică, ce vizează momentul de la care curge dobânda legală aferentă sumelor de bani pe care recurenta-pârâtă trebuie să le restituie, este nefondată deoarece readuce în discuție argumentele prezentate în fazele procesuale anterioare, fără ca recurenta-pârâtă să formuleze critici concrete împotriva raționamentului instanței devolutive de control expus în justificarea soluției pronunțate în privința acestora.

Reținând că efectul retroactiv al nulității impune repararea integrală a prejudiciului suportat încă de la momentul perceperii sumelor de bani în temeiul clauzelor nule, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a decis obligarea recurentei-pârâte și la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data achitării acestora de către intimații-reclamanți.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte remarcă faptul că, prin lipsirea de efecte a actului adițional de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda din contractul de credit în discuție cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a interpretat și aplicat corect normele de drept material invocate, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecința justei obligări a recurentei-pârâte la restituirea sumelor percepute și încasate cu titlu de dobândă peste rata de 4,6% pe an, începând cu al doilea an de creditare, 02.06.2009 și până la data indicată în cererea introductivă, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data plății și până la restituirea integrală.

În raport cu rațiunile înfățișate, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1756/21.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1756/21.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.