ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2385/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 14 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv și să dispună anularea art. 4 pct. 4.3 teza finală și pct. 4.7 teza finală și a art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit nr. x/02.06.2008 și să oblige pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de dobândă achitată în plus și comision de administrare în perioada 2 iunie 2009-2 iulie 2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 17792 din 5 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26 octombrie 2015, sub nr. x/2015.

La 29 ianuarie 2016, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare și precizatoare, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea clauzelor de la art. 4.3 și art. 4.7, referitoare la dobândă, art. 1 lit. b) privind comisionul de procesare în cuantum de 2.329,13 franci elvețieni, art. 6.2 referitor la comisionul de administrare de 0,15%, art. 8.1 privind obligativitatea încheierii poliței de asigurare a imobilelor garantate la o societate de asigurare agreată de bancă, să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar franc elvețian-leu la valoarea din momentul încheierii contractului - 2 iunie 2008, respectiv de 3,1192 RON și stabilirea dobânzii aplicabile în funcție de valoarea indicatorului Libor 12M; a mai solicitat obligarea pârâtei la recalcularea ratelor lunare și a emiterii unui alt grafic de rambursare actualizat, la restituirea către reclamantă a sumelor încasate în baza clauzelor declarate nule, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului și la modificarea polițelor de asigurare, prin precizarea valorii reale a sumelor asigurate și la plata cheltuielilor de judecată.

La 17 martie 2016, reclamanta a precizat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză a numitului C., codebitor în contractul de credit.

Prin încheierea din 24 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015

La 7 iulie 2020, reclamanta și C. au înregistrat la dosar o cerere de renunțare la cererea modificatoare și precizatoare depusă la 29 ianuarie 2016.

Prin încheierea din 9 iulie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a repus cauza pe rol, a calificat cererea reclamantei din 17 martie 2016 ca fiind una de modificare a acțiunii, sub aspectul cadrului procesual activ și a constatat că C. are calitatea de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1322 din 27 iulie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii adiționale, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 4 pct. 4.3 teza finală și pct. 4.7 teza finală din contractul de credit nr. x/02.06.2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 4,6 % pe an, începând cu 2 iunie 2009 și până la 2 iulie 2015 și a dobânzii legale de la data plății sumelor și până la restituirea integrală a debitului; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, părțile au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și C. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1322 din 27 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta.

Recursul reclamanților A. și C..

In motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au susținut că decizia recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, au relevat că în mod eronat instanța de apel a reținut că nu are caracter abuziv clauza de la art. 6 pct. 6.2 din contract, referitoare la comisionul de administrare.

Evocând dispozițiile art. 1 alin. (1) și ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamanții au arătat că intimata avea obligația de a le prezenta un contract ale cărui clauze să fie clare, astfel încât, să cunoască întinderea obligațiilor care urmau a fi asumate și să negocieze clauzele pentru a preveni dezechilibrele semnificative între drepturile și obligațiile părților.

In continuare, au afirmat că intimata a prestabilit clauzele contractului, dat fiind caracterul standardizat al acestuia, că nu a fost răsturnată prezumția lipsei de negociere a clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de administrare, fapt ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurenților.

Au mai susținut recurenții că, în lipsa mențiunilor referitoare la serviciile prestate de bancă în schimbul comisionului de administrare, se încalcă cerința transparenței, prin aceea că respectiva clauză nu este redactată într-un limbaj clar și inteligibil, contrar art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Totodată, creează premisele unei neexecutări din partea intimatei a obligațiilor care îi revin.

Referitor la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenții au afirmat că acesta rezultă din faptul că, deși sunt obligați la plata unui comision lunar, în lipsa unor contraprestații ale intimatei, aceasta din urmă are libertatea de a nu executa niciun serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancționată pe cale judiciară.

Potrivit recurenților-reclamanți, considerentul reținut de instanța de apel, conform căruia "în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 se prevede în mod expres posibilitatea creditorului de a percepe un comision de administrare pentru monitorizarea și efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului, este contrar principiul neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Astfel, dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi aplicabile contractului de credit aflat în discuție, întrucât acesta a fost încheiat în anul 2008, iar actul normativ a intrat în vigoare în anul 2010.

Un alt set de critici vizează dispoziția de menținere a soluției de admitere în parte a cererii de restituire a sumelor încasate de pârâtă cu titlu de dobândă, prin prisma cărora recurenții-reclamanți susțin că argumentele reținute de instanța de apel sunt contrare art. 6 din Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Sub acest aspect, au relevat că, urmare a declarării nulității clauzelor de la art. 4 pct. 4.3 și pct. 4.7 din contract, aceste clauze nu mai există în contract, context în care efectele nulității operează retroactiv până la momentul încheierii contractului, motiv pentru care nu există nici obligația lor de a plăti dobânda variabilă, iar ceea ce s-a executat în baza unor clauze nule trebuie restituit în întregime. Or, instanța de apel nelegal a limitat efectele nulității, considerând că intimata poate percepe o dobândă fixă de 4,6% pe an și că trebuie să restituie doar parțial prejudiciul cauzat.

În opinia recurenților, art. 6 din Legea nr. 193/2000 constituie o aplicație a efectelor nulității, care acționează atât retroactiv, prin restituirea prestațiilor executate de ambele părți, cât și pentru viitor, prin încetarea contractului. Totodată, faptul că există și posibilitatea derulării în continuare a contractului, demonstrează că legiuitorul a avut în vedere că nulitatea unor astfel de clauze abuzive pot conduce la încetarea contractului atunci când asemenea clauze sunt esențiale în economia juridică a contractului.

Concluzionând, au arătat că declararea nulității clauzei privind dobânda conduce la încetarea contractului, întrucât acesta nu mai poate continua fără dobândă, astfel că tot ceea ce s-a executat în baza contractului nelegal trebuie restituit, în sensul că împrumutații restituie valoarea creditului, iar banca restituie dobânda percepută.

În opinia recurenților-reclamanți, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 devin inaplicabile, în condițiile în care, sunt obligați să continue contractul până la final și să plătească o dobândă pe care nu au consimțit-o decât pe o perioadă de doar un an deși, potrivit acestui text legal, contractul ar fi putut să înceteze după constatarea clauzelor abuzive, iar părțile să procedeze la restituirea prestațiilor părții adverse.

In continuare, au mai susținut că a fost încălcat principiul restitutio in integrum, întrucât soluția legală în cazul constatării nulității absolute a clauzelor vizând dobânda variabilă din contractul de credit era restituirea în întregime a dobânzilor stabilite și percepute de bancă, în baza clauzelor abuzive de la art. 4 pct. 4.3 teza finală și pct. 4.7 teza finală din contract.

După prezentarea jurisprudenței comunitare cu privire la interpretarea art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE și cea a instanței supreme, recurenții-reclamanți au afirmat că, prin constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda variabilă, se impune restituirea în întregime a sumelor percepute cu acest titlu în perioada 2 iunie 2009-2 iulie 2015.

Recursul pârâtei B. S.A..

In motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța de apel s-a limitat la aprecieri de ordin general, fără a avea în vedere situația concretă din cauză, astfel că a ignorat criteriile în baza cărora a variat rata dobânzii curente, întrucât la data încheierii contractului banca nu avea obligația de a prezenta și descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă compusă din marja fixă + LIBOR CHF 6 luni.

Totodată, a relevat că nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la clauzele privind posibilitatea băncii de a modifica dobânda.

Referitor la condiția negocierii, a arătat că în mod eronat a apreciat instanța de apel că aceasta ar fi îndeplinită.

Sub acest aspect, a relevat că reclamanții au avut posibilitatea reală de a alege din multitudinea de oferte existente pe piață și că ei sunt cei care au ales un anumit produs, iar faptul că nu au înțeles să formuleze o contraofertă și nici să solicite modificarea anumitor clauze, nu înseamnă că nu ar fi fost negociate. Mai mult, lipsa de inițiativă și pasivitatea împrumutaților nu poate fi imputată băncii, la 10 ani de la încheierea contractului.

Privitor la cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, a afirmat că nici acesta nu poate fi reținut.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, sarcina probei în vederea demonstrării unui astfel de dezechilibru aparținea reclamanților, însă aceștia nu au administrat nicio dovadă în acest sens.

A mai afirmat că instanța de apel trebuia să observe că modificarea dobânzii a avut la bază un criteriu transparent, context în care s-ar fi impus o analiză a modului concret și efectiv în care clauzele contractuale au fost aplicate și nu să rețină pur și simplu întrunirea condiției dezechilibrului semnificativ.

Totodată, a subliniat că instanța de apel nu a oferit o argumentare prin raportare la evoluția costurilor contractului și nici nu s-a exprimat cu referire la îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor considerate sine qua non care trebuie îndeplinite în materia protecției dreptului consumatorilor pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.

Recurenta a evidențiat faptul că mecanismul de calcul al dobânzii a fost explicat clar și transparent, astfel încât să poată fi înțeles și de către neprofesioniști.

Prin urmare, nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda, în condițiile în care prin întrunirea acordului de voință al părților contractante asupra conținutului acestor clauze își găsește aplicabilitatea principiul forței obligatorii a contractelor pacta sunt servanda, consacrat de art. 969 C. civ.

In continuare, a dezvoltat aspecte legate de determinarea ratei dobânzii, în raport cu evoluția financiară și a arătat că nu este contrară cerințelor bunei-credințe.

Sub acest aspect, a subliniat că aplicarea dobânzii revizuibile nu poate fi interpretată ca fiind o clauză ce permite băncii să schimbe condițiile de rambursare a împrumutului în mod unilateral, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel nu a făcut o analiză corectă a clauzei, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000 și alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, unde este prevăzută prin excepție de la dispozițiile art. 4 din aceiași lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a ajunge la concluzia greșită că această clauză este de natură a conduce la un dezechilibru între prestațiile părților, câtă vreme posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda era cunoscută de către împrumutați de la momentul încheierii contractului.

A mai afirmat că O.U.G. nr. 174/2008, primul act normativ care a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcție de indici de referință verificabili, a intrat în vigoare ulterior semnării contractului, astfel că nu retroactivează, având în vedere art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ. de la 1864.

Un alt set de critici invocate de recurentă vizează ignorarea dispozițiilor din O.U.G. nr. 50/2010, ca urmare a menținerii dispoziției de restituire a sumelor încasate peste procentul de 4,6%, reprezentând dobânda aferentă perioadei 2 iunie 2009 - 2 iulie 2015.

Potrivit recurentei, prevederile înscrise în clauzele de la art. 4.3 teza finală și art. 4.7 teza finală și-au produs efectele doar până la implementarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

A mai susținut că, nelegal instanțele au apreciat că banca este obligată să restituie diferența de dobândă și după implementarea O.U.G. nr. 50/2010, deoarece din evoluția dobânzii cu actualizările pe parcursul derulării contractului rezultă că respectivele clauze privitoare la dobândă și-au încetat aplicabilitatea la momentul implementării O.U.G. nr. 50/2010, astfel că restituirea diferenței de dobândă după 30 iunie 2010 nu se mai justifică.

De altfel, în opinia recurentei, în mod eronat instanța de apel a menținut dispoziția de obligare a sa la restituirea sumelor presupus nedatorate, întrucât sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității. Așadar, în cauză este aplicabil art. 6 din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE.

Referitor la dispoziția de admitere a capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale, a arătat că în mod nelegal a fost obligată la plata acesteia, întrucât dreptul comun în materia obligațiilor bănești purtătoare de dobânzi este reprezentat de dispozițiile art. 1489 și ale art. 1535 din noul C. civ.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, data de la care ar putea începe termenul de acordare a dobânzii legale nu poate fi altul decât cel la care o eventuală hotărâre nefavorabilă băncii ar rămâne, definitivă și irevocabilă, și nicidecum data de la care au fost achitate de reclamanți sumele la care se solicită acordarea de dobânzi legale.

La 17 februarie 2023, recurenții-reclamanți au depus la dosar întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 23 februarie 2023, recurenta-pârâtă a înregistrat la dosar întâmpinare la recursul reclamanților, solicitând respingere acestuia ca nefondat.

În cauză, atât reclamanții cât și pârâta au formulat răspuns la întâmpinarea părții adverse.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 30 martie 2023, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 11 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și C. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 2 noiembrie 2023, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și C. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții au susținut că decizia atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, arătând că în mod eronat instanța de apel a reținut că nu are caracter abuziv clauza de la art. 6 pct. 6.2 din contract, referitoare la comisionul de administrare.

În acest context, reclamanții arată că intimata avea obligația de a le prezenta un contract ale cărui clauze să fie clare, astfel încât, să cunoască întinderea obligațiilor care urmau a fi asumate și să negocieze clauzele pentru a preveni dezechilibrele semnificative între drepturile și obligațiile părților, precizând că intimata a prestabilit clauzele contractului, dat fiind caracterul standardizat al acestuia și că nu a fost răsturnată prezumția lipsei de negociere a clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de administrare, fapt ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurenților.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Clauza referitoare la perceperea unui comision de administrare de 0,15% din soldul creditului este clară, inteligibilă de natură să permită oricărui consumator înțelegerea consecințelor economice fără a avea nevoie de cunoștințe de specialitate.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Astfel, sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

O altă critică vizează dispoziția de menținere a soluției de admitere în parte a cererii de restituire a sumelor încasate de pârâtă cu titlu de dobândă, în condițiile în care, recurenții susțin că, urmare a declarării nulității clauzelor de la art. 4 pct. 4.3 și pct. 4.7 din contract, acestea nu mai există în contract, întrucât efectele nulității operează retroactiv până la momentul încheierii contractului, motiv pentru care nu mai subzistă nici obligația reclamanților de a plăti dobânda variabilă, deoarece ceea ce s-a executat în baza unor clauze nule trebuie restituit în întregime, iar instanța de apel, în mod nelegal, a limitat efectele nulității, considerând că intimata poate percepe o dobândă fixă de 4,6% pe an și că trebuie restituit doar parțial prejudiciul cauzat.

Criticile formulate de reclamanți sunt nefondate, în contextul în care, aceștia apreciază că în urma constatării caracterului abuziv al clauzei ce vizează motivul variației dobânzii revizuibile ar trebui să fie înlăturată complet dobânda lăsând astfel contractul fără nici un fel de dobândă aplicabilă, deși la momentul încheierii contractului nu aceasta a fost intenția părților contractante.

Așadar, pretenția reclamanților de a li se restitui integral sumele plătite cu titlu de dobânda, inclusiv dobânda de 4,6% nu poate fi primită, întrucât pentru perioada 2 iunie 2009-2 iulie 2015, ar însemna ca contractul de credit să fie lipsit de dobândă, care constituie prețul pentru acordarea împrumutului, iar lipsa unei dobânzi echivalează cu lipsa cauzei contractului de împrumut.

Totodată, se reține că acest aspect ar echivala cu înlocuirea clauzei privitoare la dobândă, iar intervenția instanței în contractele încheiate de părți, este nepermisă, în raport cu dispozițiile legale în materie.

De asemenea și cererea recurenților de acordare a dobânzilor legale de la data plății nu poate fi primită, în raport cu prevederile art. 1088 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora, punerea în întârziere în ceea ce privește dobânda în materie civilă curge de la data cererii de chemare în judecată.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurenți să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceștia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită, iar instanța de recurs va analiza dacă interpretarea instanței care a pronunțat hotărârea atacată este în acord cu sensul normei de drept substanțial.

Analiza criticilor formulate de pârâta B. S.A. va fi expusă în considerarea următoarelor argumente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de apel s-a limitat la aprecieri de ordin general, fără a avea în vedere situația concretă din cauză, ignorând criteriile în baza cărora a variat rata dobânzii curente, relevând totodată că nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la clauzele privind posibilitatea băncii de a modifica dobânda, pentru ca în final să se ajungă la concluzia greșită că această clauză este de natură a conduce la un dezechilibru între prestațiile părților, câtă vreme posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda era cunoscută de către împrumutați de la momentul încheierii contractului.

De asemenea, recurenta a susținut, referitor la condiția negocierii, că în mod eronat a apreciat instanța de apel că aceasta ar fi îndeplinită, întrucât reclamanții au avut posibilitatea reală de a alege un anumit produs din multitudinea de oferte existente pe piață, iar lipsa de inițiativă și pasivitatea împrumutaților nu poate fi imputată băncii.

În acest context, recurenta a arătat cu privire la cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, că acest aspect nu poate fi reținut, întrucât sarcina probei în vederea demonstrării unui astfel de dezechilibru aparținea reclamanților, însă aceștia nu au administrat nicio dovadă în acest sens.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât caracterul abuziv al clauzelor a fost verificat, de către instanța de apel în raport cu cerințele Legii nr. 193/2000, cuprinse în art. 4 alin. (1) și (6), iar în acest context s-a constatat că nu a fost administrată nicio probă, în raport de care să se rețină că reclamanții-consumatori au avut posibilitatea reală să influențeze modalitatea de determinare a dobânzii după primul an contractual.

Prin urmare, dovada negocierii clauzelor contractuale prin alegerea ofertei bancare a pârâtei B. și încheierea contractului de credit, nu pot constitui elemente suficiente pentru a fi considerată probată negocierea clauzelor contractuale, întrucât acest aspect nu a oferit posibilitatea consumatorului de a influența efectiv conținutul clauzelor, context în care, Înalta Curte constată că cerința legală a negocierii clauzelor la data perfectării contractului de credit nu a fost respectată.

În acest sens, se reține că aceste clauze nu conțin elemente necesare pentru deplina informare a consumatorului, care ar fi putut evalua, de la semnarea contractului, consecințele economice ale acestora, aspect ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, având în vedere că modalitatea de exprimare și redactare a clauzelor privind variația dobânzii nu este clară și inteligibilă, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă, Înalta Curte constată că modalitatea de inserare în contract relevă lipsa de transparență din partea băncii, aspect ce denotă încălcarea cerinței de bună credință ce revine profesionistului, care nu a produs nicio probă prin care să demonstreze, că în cauză, nu s-ar fi produs vreun dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, potrivit dispozițiilor legale.

Într-o altă critică, recurenta susține că în mod neîntemeiat, instanța de apel a menținut soluția de obligare a băncii la restituirea sumelor încasate peste procentul de 4,6 % reprezentând dobânda în perioada 2 iunie 2009 - 2 iulie 2015, ignorând astfel dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că respectivele clauze privitoare la dobândă și-au încetat aplicabilitatea la momentul implementării O.U.G. nr. 50/2010, așa încât, restituirea diferenței de dobândă după 30 iunie 2010 nu se mai justifică.

Prealabil analizării acestor critici, Înalta Curte constată cu titlu preliminar că obiectul acestor susțineri va fi supus analizei specifice căii de atac a recursului din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În acest context, Înalta Curte constată că criticile formulate vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, sens în care apreciază că aceste susțineri sunt fondate, astfel că, recursul pârâtei B. S.A. va fi admis, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Așadar, critica formulată privește strict soluția instanței de apel prin care s-a menținut dispoziția privind restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în contul clauzelor pe care le-a constatat ca fiind abuzive.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Plecând de la cele statuate anterior, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat în fața instanței devolutive de atac faptul că în mod nelegal instanța de fond a dispus restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive, deși această sancțiune nu este specifică Legii nr. 193/2000, aspect care denotă caracterul netemeinic al solicitării reclamanților de restituire a sumelor încasate în plus peste dobânda de 4,6%.

În raport cu susținerile formulate, Înalta Curte constată că, casarea deciziei atacate are ca obiect critica ce vizează nemotivarea soluției de menținere a obligării băncii pârâte la restituirea sumelor încasate peste procentul de 4,6 % reprezentând dobânda în perioada 2 iunie 2009 - 2 iulie 2015.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că decizia atacată este nemotivată în ceea ce privește critica referitoare la soluția instanței de apel prin care s-a menținut dispoziția privind restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în contul clauzelor constatate ca fiind abuzive, întrucât instanța a considerat neîntemeiată critica pârâtei, apreciind că nulitatea absolută a clauzelor privind revizuirea ratei dobânzii determină cu efect retroactiv restituirea sumelor încasate în temeiul acestor clauze.

În acest context, instanța supremă constată că analiza deciziei recurate relevă lipsa totală a oricăror considerente prin care instanța de apel să fi răspuns criticilor și argumentelor invocate.

Prin urmare, apare cu evidență faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil.

În acest context, se reține că prin nemotivarea hotărârii, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță de apel, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție.

Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și C. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1370 A din 6 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2023.