ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1853/2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 02.08.2022, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D., E. și F., solicitând ca aceștia să fie obligați în solidar să-i plătească suma de 695.754 RON, cu titlu de prejudiciu suferit prin achitarea sumelor la plata cărora a fost obligată în cauzele nr. x, a daunelor-interese constând în dobândă legală calculată de la data cererii și până la data achitării integrale a sumei pretinse și a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâții E., B., C., D. și F. au invocat excepțiile lipsei calității de reprezentant, a lipsei calității procesuale pasive și a prescripției extinctive.

Prin sentința civilă nr. 527/07.03.2023, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, a anulat cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către fiecare dintre pârâții D., E., F., C. și B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.785 RON.

Împotriva acestei sentințe, Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 1891/29.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, apelanta fiind obligată la plata către fiecare dintre intimații B., C., D., E. și F. a sumei de 2.023 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei, respingerea excepției lipsei calității de reprezentant și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivare, a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 155 din Legea nr. 31/1990; a invocat, astfel, cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de casare invocat, recurenta a arătat că art. 155 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 31/1990 reflectă că angajarea răspunderii patrimoniale revine în competența adunării generale exclusiv pentru administratorul aflat în exercitarea mandatului.

Subliniind că instanța de apel a înlăturat în mod greșit această susținere, autoarea căii de atac a evidențiat că ea derivă din împrejurarea că textul legal reglementează încetarea calității de administrator, care poate fi aplicată numai administratorului aflat în funcție.

Recurenta a arătat că acțiunea a fost legal însușită de directorul său general, în baza art. 28 din actul constitutiv, de vreme ce, la data introducerii acțiunii, pârâții nu mai aveau calitatea de administratori în funcție, mandatul lor luând sfârșit în perioada 2015-2018.

În continuare, a învederat că prin acțiune este adusă la îndeplinire măsura II.9 a) din decizia Curții de Conturi nr. III/5/12.07.2021, iar nerecuperarea prejudiciilor astfel stabilite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

În concluzie, a arătat că, față de împrejurarea că pârâții nu mai aveau calitatea de administratori la momentul sesizării instanțelor, instanța de apel a menținut în mod greșit soluția de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant, deși acțiunea era întemeiată pe art. 213, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 alin. (1), art. 1.531 alin. (1), art. 1.533 și art. 1.548 C. civ., coroborate cu prevederile art. 144

1

, art. 144

2

alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin întâmpinare, pârâții E., B., C., D. și F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Au arătat, în esență, că art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu distinge între administratorii în funcție și cei al căror mandat a încetat, prevederi similare fiind regăsite în art. 19 alin. (2) din actul constitutiv al recurentei; au invocat și jurisprudența instanței supreme, decizia nr. 3726/05.11.2013.

La 22.05.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, reține următoarele:

Instanțele de fond au apreciat că alin. (1) și (2) ale art. 155 din Legea nr. 31/1990 au vocație generală de aplicare, astfel încât, în absența hotărârii adunării generale, reprezentantul legal al societății nu poate iniția acțiunea împotriva administratorilor al căror mandat a încetat. Au apreciat că în cauză este incidentă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, nu numai pentru că directorul general nu a fost împuternicit de adunarea generală a acționarilor, dar și pentru că aceasta a refuzat inițierea acțiunii în răspundere.

Recurenta opune acestor statuări alin. (4) al art. 155 din Legea nr. 31/1990 și afirmă că reglementarea încetării mandatului administratorului, ca efect al deciziei de inițiere a acțiunii, indică inaplicabilitatea întregului articol în cazul în care calitatea de membru al organelor de administrare nu mai există la data promovării acțiunii, când competența decizională pentru inițierea ei aparține administratorilor curenți; relevă, în concret, că mandatul pârâților s-a încheiat în perioada 2015-2018.

Notând că interpretarea sistematică a dispozițiilor ce reglementează structura și atribuțiile organelor societății pe acțiuni nu justifică recunoașterea competenței administratorului unic sau a consiliului de administrație de a decide promovarea unei acțiuni în răspundere împotriva altor administratori, fie ei în funcție sau precedenți, Înalta Curte, cu majoritate, confirmă dezlegarea instanțelor de fond și va respinge recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Articolul 155 din Legea nr. 31/1990 reglementează răspunderea membrilor organelor de administrare și control ale societăților pe acțiuni, atât din perspectivă subiectivă – indicând titularul acțiunii și persoanele împotriva cărora aceasta poate fi pornită –, cât și obiectivă, stipulând cauza ei. Totodată, articolul precizează condițiile sesizării instanței și impune forma necesară exprimării voinței societății, fundament al împuternicirii reprezentantului legal pentru inițierea demersului judiciar.

Arhitectura funcțională a societății pe acțiuni relevă un raport de subordonare între adunarea generală – organ suprem deliberativ în care se exprimă voința colectivă a acționarilor – și organul de conducere executivă, cea dintâi fiind abilitată să hotărască inclusiv în probleme de gerare a societății, cu excepția atribuțiilor imperative recunoscute administratorilor.

Numirea organelor de administrare și control ale societății, precum și supravegherea activității lor este o atribuție originară a adunării generale ordinare, obligată prin art. 111 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 31/1990 să aleagă și să revoce membrii consiliului de administrație, ai consiliului de supraveghere și cenzorii, dar și să se pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație și directoratului.

Cenzorii și auditorii financiari, exercitând controlul de supraveghere a gestiunii sociale reglementat de art. 163 și art. 164 din Legea nr. 31/1990, verifică inclusiv îndeplinirea de către administratori a îndatoririlor prevăzute la art. 73. În funcție de gravitatea constatărilor, ei au obligația de a informa fie pe membrii consiliului de administrație, fie adunarea generală, de a investiga sesizările acționarilor și de a include concluziile în raportul adresat adunării generale sau de a solicita convocarea acesteia, conform art. 164

1

alin. (2) teza a II-a.

Administratorii în funcție se pot apăra de răspunderea solidară cu predecesorii lor imediați, dacă – astfel cum prevede art. 144

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 – sesizează neregulile identificate în gestiunea acestora auditorilor interni sau financiari.

Legea plasează, așadar, în antecedența deciziei de inițiere a acțiunii în răspundere a administratorilor, o evaluare complexă asupra gestiunii lor – care, în regulă generală, se întemeiază pe raportul cenzorilor, auditorilor interni sau financiari, întocmit fie cu prilejul aprobării situațiilor financiare, fie la sesizarea unor acționari sau a administratorilor – și care înglobează atât analiza calitativă a administrației, cât și aprecierea oportunității inițierii demersului, conform intereselor societății.

Rezultă, așadar, că, deși organul de control și cel executiv pot comunica reciproc constatări privind nereguli în administrarea societății, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, resortul deciziei de adoptare și formalizare a demersului judiciar aparține exclusiv adunării generale a acționarilor, fără posibilitatea de a fi exercitat de consiliul de administrație, nici ca atribuție originară, nici delegată.

În alte cuvinte, deși natura subsidiară a competențelor nu împiedică administratorii să sesizeze organul deliberativ cu o propunere de inițiere a acțiunii împotriva administratorilor anteriori, promovarea directă a acțiunii se plasează în afara autonomiei lor decizionale, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 111, art. 144

2

alin. (4), art. 163 și art. 164

1

din Legea nr. 31/1990.

De altfel, examenul cauzei acțiunii în răspundere relevă că, atât în cazul administratorilor în funcție, cât și al celor anteriori, aceasta este reprezentată de încălcarea obligațiilor contractuale sau legale asociate mandatului, ceea ce permite concluzia că încetarea raportului funcțional cu societatea nu afectează natura sau elementele acestei acțiuni.

De aceea, Înalta Curte, cu majoritate, constată că o interpretare sistematică a reglementărilor privind societățile pe acțiuni impune recunoașterea vocației generale de aplicare a dispozițiilor alin. (1) și (2) ale art. 155 din Legea nr. 31/1990 – care subliniază caracterul social al acțiunii – și exclude ca noțiunii de "administrator" să îi fie atribuit, printr-o interpretare literală și izolată a alin. (4) din același articol, sensul limitativ de persoană sau persoane care fac parte din organul de administrare la momentul derulării adunării generale ce decide inițierea demersului judiciar.

În aceeași ordine de idei, nu poate fi susținut că Legea societăților ar reglementa în mod distinct numai acțiunea în răspunderea administratorilor în funcție, concluzie eronată la care s-ar ajunge dacă scopul art. 155 ar fi stabilit exclusiv prin raportare la ipoteza particulară de la alin. (4), ce vizează încetarea mandatului acestora ca efect al pierderii încrederii mandantului, manifestată prin votul adunării generale.

Teza recurentei – care conchide că prerogativa inițierii acțiunii în răspundere contra administratorilor al căror mandat a încetat revine succesorilor lor – ar nega, în ipoteza pasivității acestora din urmă, dreptul la acțiunea ut singuli (individuală), ce poate fi promovată – numai subordonat refuzului adunării generale – de acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social.

Această interpretare ar contraveni, însă, vădit intenției legiuitorului de a consolida protecția drepturilor acționarilor minoritari, prin adaptarea legislației naționale la standardele Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, context în care a fost introdus art. 155

1

în Legea nr. 31/1990.

Nu în ultimul rând, instanța supremă, cu majoritate, notează că prima instanță a justificat admiterea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant prin împrejurarea că litigiul pendinte a fost inițiat de directorul general al societății recurente, în baza prevederilor din actul constitutiv care îi recunosc atribuții de reprezentare în relațiile cu terții, deși adunarea generală a ales să nu dea curs acțiunii în răspundere.

Legalitatea soluției instanței de apel rezultă, complementar dezlegărilor precedente, și din împrejurarea că, astfel promovată, acțiunea excedează limitelor mandatului organului de administrare, din moment ce adunarea generală – care le stabilește – a refuzat acționarea în justiție a foștilor administratori.

Nu pot conduce la o altă concluzie nici referirile pe care autoarea recursului le face la infracțiunea reglementată de art. 64 din Legea nr. 94/1992, străine cadrului procesual, limitat în calea extraordinară de atac la examinarea conformității cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 a dispoziției de respingere a apelului declarat împotriva sentinței prin care prima instanță a admis excepția lipsei calității de reprezentant a directorului general.

Prin urmare, cum ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incidentă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, urmează a respinge ca nefondat recursul și, totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, o va obliga pe aceasta, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2.023 RON, către intimata-pârâtă E. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât B. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât F. a sumei de 2.023 RON și către intimatul-pârât C. a sumei de 2.023 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite potrivit art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. împotriva deciziei civile nr. 1891/29.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2.023 RON, către intimata-pârâtă E. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât B. a sumei de 2.023 RON, către intimatul-pârât F. a sumei de 2.023 RON și către intimatul-pârât C. a sumei de 2.023 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2024.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, al căror vot majoritar a fost de natură să determine respingerea recursului, apreciez calea de atac promovată, ca fiind fondată și, de aceea, am expus părerea că ea ar trebui admisă; în consecință, fiind întrunite cerințele prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere, decizia recurată, dar și sentința civilă nr. 527/07.03.2023 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă ar fi trebuit să fie casate, iar cauza, trimisă pentru o nouă judecată primei instanțe.

Pentru a-mi justifica opinia, expun următoarele argumente:

Demersul judiciar de față, inițiat de către Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. la 02.08.2022, este îndreptat împotriva a șase foști membri ai Consiliului de Administrație, în scopul atragerii răspunderii lor patrimoniale pentru pretinse daune pe care i le-ar fi cauzat.

Apreciind că era necesar ca adunarea generală să fi hotărât promovarea unei asemenea acțiuni și că, în speță, această condiție, dedusă din analiza art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu este îndeplinită, prima instanță a constatat că directorul general al societății reclamante, care a semnat cererea în numele ei, nu avea calitatea de a o reprezenta, motiv pentru care, admițând excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, a anulat-o; sentința a fost menținută în apel.

Notez, în acest context, următoarele considerente de principiu: din mandatul administratorului rezultă puterea de a administra societatea și puterea de a o reprezenta; prin voința asociaților, mandatul administratorilor poate fi limitat la gestiunea internă a societății sau poate să cuprindă și puterea de reprezentare, caz în care administratorul este împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terții și să o reprezinte în justiție, iar atunci când o face, este purtătorul voinței sociale, întrucât, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relațiilor juridice ca subiect de drept.

Notez, de asemenea, că nicio parte nu a negat calitatea semnatarului cererii de chemare în judecată, de director general al societății reclamante, căreia îi este asociat dreptul său de reprezentare în raporturile cu terții și în justiție; în speță, acesta a fost contestat, dar nu pe temeiul unei pretinse inexistențe, ci derivat din interpretarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, text legal potrivit căruia "Acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112".

Analiza normei citate indică faptul că ea se referă la persoanele care dețin calitățile acolo indicate: de fondatori, administratori, directori, respectiv de membri ai directoratului și ai consiliului de supraveghere, de cenzori sau auditori financiari, nu și la cele care le-au ocupat, dar al căror mandat a încetat din diverse cauze.

Numai în ipoteza în care prevederea legală ar fi indicat că îi are în vedere pe foștii și pe actualii administratori etc. s-ar fi putut constata că norma nu distinge și doar într-o asemenea situație, neincidentă însă, s-ar fi putut aprecia că interpretarea art. 155, în sensul că ar viza doar actualii administratori etc. ar nesocoti regula desprinsă din adagiul latin ubi lex noc distinguit nec nos distinguere debemus.

Articolul 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, instituie caracterul social al acțiunii în răspundere pentru a evita situația în care administratorul, ca titular al dreptului de a reprezenta societatea în justiție, refuză să o inițieze; așadar, legea scoate un asemenea demers din marja de apreciere a administratorului – cu toate că el este cel care, de regulă, reprezintă societatea în justiție –, prezumând că nu ar iniția o acțiune împotriva lui însuși (pe durata mandatului, s.n.) și o transferă în marja de apreciere a adunării generale.

Tocmai de aceea, alin. (2) al aceluiași articol prevede că adunarea generală desemnează persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție – prin ipoteză, alta decât administratorul care ar fi trebuit să o promoveze, dat fiind că este îndreptată chiar împotriva sa –, iar alin. (3), invalidând o posibilă conduită a administratorului care, cunoscând că s-ar putea pune problema discutării, în adunarea generală, a demarării unei acțiuni în răspundere care l-ar viza, nu ar trece-o pe ordinea de zi, a recunoscut, prin derogare de la regulă, că atunci când adunarea generală decide cu privire la situația financiară anuală, poate lua o hotărâre referitoare la răspunderea administratorilor sau directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, chiar dacă această chestiune nu figurează pe ordinea de zi.

Ca atare, în deplin acord cu recurenta, susțin că textul citat mai sus se referă doar la persoanele care, la data inițierii demersului, dețin calitățile indicate expres.

Vin să întărească această afirmație dispozițiile alin. (4)-(7) ale art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată, potrivit cărora "Dacă adunarea generală decide să pornească acțiune în răspundere contra administratorilor, respectiv a membrilor directoratului, mandatul acestora încetează de drept de la data adoptării hotărârii și adunarea generală, respectiv consiliul de supraveghere, va proceda la înlocuirea lor. Dacă acțiunea se pornește împotriva directorilor, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Dacă adunarea generală decide să pornească acțiune în răspundere contra membrilor consiliului de supraveghere cu majoritatea prevăzută la art. 115 alin. (1), mandatul membrilor respectivi ai consiliului de supraveghere încetează de drept. Adunarea generală va proceda la înlocuirea lor. Acțiunea în răspundere împotriva membrilor directoratului poate fi exercitată și de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuși. Dacă decizia este luată cu o majoritate de două treimi din numărul total de membri ai consiliului de supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai directoratului încetează de drept, consiliul de supraveghere procedând la înlocuirea lor".

Reglementând efectele hotărârii adunării generale de a iniția o acțiune în răspundere, sub forma încetării de drept a mandatului administratorilor, membrilor directoratului și membrilor consiliului de supraveghere, respectiv a suspendării de drept din funcție a directorilor, textul, în mod lipsit de echivoc, îi are în vedere pe cei care ocupă respectivele poziții în arhitectura societății, nu și pe cei care le-au ocupat, dar al căror mandat a încetat deja.

Un examen al întregului articol de lege din perspectiva normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 conduce la aceeași concluzie.

În acest context, notez că potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, articolul este elementul structural de bază al părții dispozitive a legii și cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date.

Mai departe, în conformitate cu dispozițiile art. 44 din aceeași lege, "În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării".

Cum potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, alineatele reglementează diverse ipoteze juridice specifice ansamblului articolului, apreciez că existența, în cuprinsul art. 155 din Legea nr. 31/1990, a alin. (2)-(7), care, reglementând diverse ipoteze juridice ale aceleiași dispoziții normative, se referă în mod neechivoc doar la persoanele care dețin calitățile de fondatori, administratori, directori, de membri ai directoratului și ai consiliului de supraveghere, de cenzori sau auditori financiari, cu excluderea celor care le-au deținut în trecut, demonstrează că întregul text al art. 155, inclusiv prevederea din alin. (1), se referă la aceleași persoane și nu vizează și pe cele al căror mandat a încetat, întrucât articolul cuprinde o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date. Așadar, ipoteza textului legal analizat ("situația dată") este aceea a inițierii unui demers în justiție, în scopul atragerii răspunderii fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, dar și a cenzorilor ori auditorilor financiari care se află în exercițiul mandatului, pentru daune cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, iar dispoziția normativă a întregului art. 155 impune că numai o asemenea acțiune aparține adunării generale.

Subliniez și că, atunci când Legea nr. 31/1990 se referă la foștii membri ai organelor de conducere/supraveghere, nu îi desemnează prin termenii pe care îi folosește în art. 155, ci îi denumește diferit. Spre exemplu, potrivit dispozițiilor art. 144

2

, "Administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați dacă, având cunoștință de neregulile săvârșite de aceștia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni și auditorului financiar"; observ că administratorii la care se referă acest text sunt cei în exercițiul mandatului, iar foștii administratori vizați de aceeași prevedere legală nu sunt desemnați cu același termen, ci, în mod distinct, sunt numiți predecesori (imediați, în exemplul oferit).

Ca atare, susțin că art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată, se referă la persoanele care dețin calitățile de fondatori, administratori, directori, respectiv de membri ai directoratului și ai consiliului de supraveghere, de cenzori sau auditori financiari și care se află în exercițiul mandatului, nu și la cele care le-au ocupat, dar al căror mandat a încetat.

Prin urmare, apreciez că în speță nu era necesară adoptarea unei hotărâri a adunării generale, iar cererea de chemare în judecată semnată, în numele societății reclamante, de directorul său general, a fost promovată de o persoană care avea calitatea de a o reprezenta; ca atare, consider că decizia curții de apel, de validare a hotărârii primei instanțe, a fost pronunțată cu aplicarea eronată a art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată. De aceea, am expus opinia că recursul ar fi trebuit admis și nu numai decizia recurată, ci și sentința civilă nr. 527/07.03.2023 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă (instanță care a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în mod greșit) ar fi trebuit casate, în temeiul art. 497, raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar cauza ar fi trebuit trimisă pentru o nouă judecată primei instanțe, luând act de cererea autoarei demersului judiciar de a se proceda în acest sens, făcută în memoriul de apel.