ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1829/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 martie 2021 pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

I. obligarea pârâtei la executarea contractului de închiriere nr. x/10.12.2020 în condițiile stabilite de comun acord prin contractul la care face referire, sub sancțiunea unei penalități de 657.990 RON, aceasta fiind valoarea contractului de închiriere menționat.

II. obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciilor cauzate reclamantei, în cuantum de 2.193.000 RON, reprezentând valoarea mărfii nelivrate, pentru perioada 01.02.2021 - 04.07.2021, conform calculului din Contractul de achiziție purcei pentru îngrășare nr. x/10.12.2020 încheiat cu societatea C. S.R.L.;

La data de 24 iunie 2021, în temeiul dispozițiilor art. 204 din C. proc. civ., reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat instanței să constate neîndeplinirea condiției rezolutorii prevăzute de art. 5.2 lit. a) pct. 4 din contractul de închiriere nr. CTR-AGR.x/10.12.2020; să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. CTR-AGR.x/10.12.2020 din culpa pârâtei B. S.A.; să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri, evaluate provizoriu la suma de 657.990 RON, pentru beneficiul nerealizat de reclamantă în perioada 14.12.2020-15.09.2021, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a contractului de închiriere; să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri în cuantum de 2.193.000 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă, ca urmare a penalității datorate societății C. S.R.L., în baza art. 12.3 din contractul nr. CTR-AFDx.1/14.12.2020;

Tribunalul București - secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 357 din 17 februarie 2023, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată; a luat act de faptul că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței primei instanțe, apelanta-reclamantă A. a formulat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 6 iunie 2024.

În motivarea căii de atac promovate, societatea apelantă a susținut, sub un prim aspect prealabil, de ordin probatoriu, că proba cu expertiză era imperios necesară pentru dovedirea existenței și a întinderii dreptului pretins, în speță beneficiul nerealizat, context în care judecarea cauzei în lipsa administrării acestei probe echivalează cu lipsa judecării pe fond a pretențiilor deduse judecății. Apelanta a apreciat că judecătorul fondului nu a respins proba solicitată ca neutilă pentru că ar fi ajuns, în prealabil, la concluzia inexistenței dreptului legal de a obține respectivele sume, ci înainte de a ajunge la o astfel de concluzie, astfel că proba era cu atât mai mult utilă soluționării cauzei.

Pe fondul motivelor de apel, a arătat că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât s-a reținut nelegal că societatea intimată nu a avut obligația de a permite accesul la halele închiriate prin intermediul unui filtru sanitar, fiind încălcate dispozițiile art. 1271 alin. (1) și art. 1266 alin. (1) din C. civ.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, instanța de apel a respins probele solicitate de apelanta-reclamantă A., prin reprezentantul său convențional, dezvoltate și prin notele depuse la acest termen la dosar, întrucât neadministrarea acestor probe de către prima instanță constituie un motiv de apel, astfel cum rezultă din dezvoltarea apelului.

Dat fiind că neadministrarea acestor probe cu înscrisuri și cu expertiză contabilă de către prima instanță sunt supuse analizei apelului în cadrul primului motiv de apel, Curtea de Apel București a reținut că urmează a se pronunța pe acest motiv de apel odată cu soluția ce o va pronunța în ansamblul său. Desigur că, în măsura în care Curtea va ajunge la concluzia că sunt necesare în prezenta cauză și probe de tipul celor menționate la termenul de astăzi de apărătorul societății apelante se va proceda în consecință, respectiv la anularea hotărârii de fond cu pronunțarea unei hotărâri intermediare și apoi rejudecarea cauzei cu administrarea probelor solicitate.

Prin decizia civilă nr. 1904 din 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 357 din 17 februarie 2023 a Tribunalului București - secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Procedând la analiza apelului declarat în cauză de reclamantă, Curtea de Apel București a constatat că aceasta a criticat, cu titlu prealabil, modalitatea în care prima instanță a administrat probatoriul solicitat în această etapă procesuală, mai exact, omisiunea instanței de a încuviința proba cu expertiză tehnică contabilă.

Susținând că proba cu expertiză era imperios necesară pentru dovedirea existenței și a întinderii dreptului pretins, în speță beneficiul nerealizat solicitat cu titlu de prejudiciu, apelanta a apreciat că neadministrarea acestei probe echivalează cu lipsa judecării pe fond a pretențiilor sale.

În legătură cu această susținere, instanța de apel a reținut că prin încheierea din 13 ianuarie 2023 Tribunalul București a respins, ca neutilă cauzei, administrarea probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamanta A..

A arătat că administrarea probelor în procesul civil este guvernată de dispozițiile art. 249 și următoarele din C. proc. civ., care trebuie să fie coroborate cu cele ale art. 22 din același act normativ, referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În considerentele deciziei recurate, Curtea de Apel București a reținut că judecătorul încuviințează probele în funcție de criteriile stabilite în C. proc. civ., unul dintre acestea fiind aptitudinea probelor respective de a furniza informații de natură a conduce la soluționarea aspectelor deduse judecății. Rezultă aceasta, spre exemplu, din formula regăsită în conținutul dispoziției art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., în acord cu care probele trebuie să fie apte a conduce la "lămurirea în întregime a procesului", în caz contrar judecătorul fiind în drept a solicita părților să completeze probele sau să dispună din oficiu administrarea altora pe care le consideră necesare acestui deziderat.

Pe cale de consecință, judecătorul are dreptul și, în același timp, obligația de a veghea la respectarea regulilor privind administrarea probatoriului, context în care poate încuviința probele pe care le consideră relevante soluționării fiecărui capăt de cerere al acțiunii introductive sau de a respinge acele probatorii solicitate de părți, dar care nu sunt în măsură a conduce la soluționarea demersului judiciar inițiat de partea reclamantă.

O astfel de ipoteză se identifică și în prezenta cauză, în care prima instanță, a apreciat, în mod corect, că administrarea probei cu expertiză tehnică contabilă pentru cuantificarea unui anumit aspect al prejudiciului pretins a fi suferit de apelanta-reclamantă nu este utilă soluționării cauzei, în condițiile în care în această cauză se impune, cu necesitate, a fi stabilită eventuala faptă ilicită de natură contractuală a intimatei-pârâte B. S.A. În lipsa stabilirii în concret a săvârșirii unei astfel de fapte ilicite de către intimata-pârâtă (deci, contrară prevederilor contractuale), în prezenta cauză nu poate fi stabilită nici existența unui prejudiciu ce se impune a fi cuantificat, în mod firesc acest din urmă element al răspunderii civile contractuale decurgând din primul, respectiv din fapta ilicită.

Prin urmare, mai înainte de încuviințarea unei probe, trebuie stabilit, precum temeinic a procedat prima instanță, dacă proba în cauză își poate dovedi utilitatea procesuală, în caz contrar administrarea ei putând genera repercusiuni negative asupra litigiului, pe lângă cheltuielile pe care anumite probatorii le implică (precum este cazul probei cu expertiză tehnică), una dintre acestea fiind obligația de soluționare a cauzei într-un termen optim și previzibil prevăzută cu caracter general de prevederile art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru argumentele mai sus expuse, a fost respins, ca nefondat, primul motiv de apel formulat împotriva sentinței Tribunalului București.

La data de 24 aprilie 2025 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2024 și a deciziei civile nr. 1904 din 12 decembrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii din 28 noiembrie 2024 și a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Din perspectiva motivului de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, autoarea căii de atac a susținut faptul că este nelegală încheierea de ședință din 28 noiembrie 2024, prin care au fost respinse probele solicitate în apel de către apelantă, fiind încălcat dreptul său la un proces echitabil, consacrat de art. 6 C. proc. civ., dar și principiul contradictorialității, respectiv dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, este nelegală decizia civilă nr. 1904 din 12 decembrie 2024, care a fost pronunțată în lipsa administrării probelor respective, cu încălcarea art. 20 ("Respectarea principiilor fundamentale") și art. 22 din C. proc. civ. ("Rolul judecătorului în aflarea adevărului").

Prin respingerea, in corpore, a probelor solicitate în scopul dovedirii pretențiilor aferente capătului 3 al cererii modificatoare, instanța de apel a lipsit societatea apelantă-reclamantă de posibilitatea de a-și proba susținerile.

În concret, s-a arătat că prin respingerea probei constând în emiterea unei adrese către D.S.V.S.A. Călărași, prin care să se solicite acestei instituții să comunice datele la care Complexul de creștere a porcinelor situat în Com. Sohatu, județul Călărași, aparținând intimatei-pârâte B. S.A.. a fost populat cu porcine în anii 2020 și 2021, halele care au fost populate și solicitantul cererilor de populare, instanța de apel a pus reclamanta în imposibilitate de a dovedi că pârâta a determinat îndeplinirea condiției rezolutorii, întrucât avea interesul de a reintra în posesia halelor închiriate către reclamantă, pentru a desfășura ea însăși activitatea de creștere a porcinelor și că, imediat după ce a interzis accesul reclamantei în fermă, în baza pretinsei îndepliniri a condiției rezolutorii, pârâta a populat ferma Sohatu.

În aceste condiții, vătămarea procesuală cauzată prin încălcarea dreptului la apărare nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Un alt motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel a stabilit corect că sunt aplicabile în speță prevederile art. 1266, art. 1267 și art. 1272 din C. civ., însă le-a aplicat, în mod greșit, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

A mai susținut faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1225, art. 1268, art. 1270 și art. 1405 alin. (2) din C. civ.

Interpretarea art. 4.1.3 din contract, realizată de instanța de apel este nelegală, din mai multe perspective.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 1268 alin. (2) din C. civ., în condițiile în care interpretarea oferită de instanța de apel conduce la lipsirea de efecte juridice a contractului de închiriere. Societatea reclamantă nu avea cum, în mod obiectiv, să amplaseze un filtru sanitar care să asigure accesul la halele închiriate, iar fără folosirea filtrului sanitar al intimatei, contractul nu se putea executa.

Contrar considerentelor instanței de apel, art. 4.1.3. nu poate fi interpretat în sensul că "societatea-intimată s-a obligat a respecta/susține normele de biosecuritate ce urmau a fi (sau ar fi trebuit) asigurate, în sensul realizării lor, de către apelanta A.", de vreme ce tot instanța de apel a reținut că obiectul închirierii l-au reprezentat exclusiv cele 6 hale.

Recurenta consideră că interpretarea dată de instanța de apel prevederii de la art. 4.1.3 din contract este nelegală, întrucât conduce la lipsirea de efecte nu doar a clauzei 4.1.3., ci a întregului contractului de închiriere, din moment ce nepermiterea accesului la cele șase hale, prin filtrul sanitar, ar echivala cu lipsa intenției intimatei-pârâte de a se obliga prin contract.

Practic, instanța de apel a interpretat contractul de închiriere în sensul în care acesta să nu poată produce niciun efect juridic, ceea ce echivalează cu acceptarea ideii că părțile ar fi încheiat inutil acest contract, sortit din start imposibilității de executare. Interpretarea oferită de instanța de apel nu concordă cu însuși conținutul clauzei de la art. 4.1.3., în condițiile în care, din interpretarea logico-gramaticală a acesteia rezultă că obligația de a asigura respectarea "normelor de biosecuritate privind accesul în fermă" aparține, în mod evident, intimatei-pârâte, iar nu reclamantei, așa cum susține, în mod greșit, instanța de apel.

Mai mult decât atât, o astfel de interpretare încalcă inclusiv dispozițiile art. 1267 din C. civ., având în vedere că art. 4.1.3. este inserat în capitolul referitor la obligațiile locatorului, iar nu în cel care reglementează obligațiile locatarului.

Limitarea obiectului contractului la ceea ce este menționat în art. 1.1. din contractul de închiriere este greșită, deoarece, potrivit art. 1225 C. civ., obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.

Or, la art. 1 din contract este identificat obiectul închirierii (6 hale cu o capacitate de 12.000 capete porci etc.), însă obiectul contractului urmează a fi stabilit prin raportare la drepturile și obligațiile părților, asumate prin contract.

De asemenea, potrivit art. 1.266 din C. civ., la stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului.

Or, scopul contractului, fără dubiu, este cel de creștere a porcinelor.

Altfel spus, obligația intimatei-pârâte de a permite recurentei accesul la hale prin filtrul sanitar veterinar este implicită (cum, de altfel, sesizează și instanța de apel), dar, totodată, certă și rezultă din scopul contractului, exact la fel ca și obligația acesteia de a permite accesul la hale pe drumurile de acces din fermă (neidentificate nici acestea ca fiind obiect al contractului, deși au numere cadastrale, la fel ca și clădirea în care este amplasat filtrul sanitar veterinar) sau de a permite recurentei să folosească utilitățile existente în fermă, care nici acestea nu sunt menționate expres în contractul de închiriere, dar fac parte, în mod implicit, ca accesorii ale imobilelor închiriate, din obiectul contractului.

În cazul de față, chiar legea indicată de instanța de apel (Ordinul A.N.S.V.S.A. nr. 20/2018, greșit interpretat de instanța de apel) prevede necesitatea acordării reclamantei a accesului la halele închiriate prin filtrul sanitar al pârâtei.

Mai mult, este incident alin. (2) al art. 1272 din C. civ., în sensul că, în cauza dedusă judecății, așa cum este obișnuit să i se ofere reclamantei drept de folosință și pe căile de acces la hale, tot astfel este obișnuit, într-o fermă de creștere porcine, să i se ofere drept de folosință și la filtrul sanitar, în caz contrar, accesul la hale, cu respectarea normelor de biosecuritate, fiind imposibil de realizat.

Așa fiind, contrar considerentelor instanței de apel, "obiectul material al prestației locatorului" nu sunt doar cele "șase hale identificate la adresa cu numărul cadastral x drept clădirile cu nr. C1-C6", ci și utilitățile, drumurile de acces din fermă și filtrul sanitar veterinar, întrucât, în lipsa acestora, nu poate fi realizat scopul contractului.

Printr-o altă critică, recurenta a arătat că instanța de apel nu a dat nicio relevanță comportamentului părților, ulterior încheierii contractului, în scopul de a interpreta, în mod corect, clauzele contractuale, încălcând astfel prevederile art. 1266 alin. (2) din C. civ.

A mai susținut faptul că, prin decizia recurată, Curtea de Apel București a încălcat dispozițiile art. 1270 și art. 1405 alin. (2) din C. civ., în condițiile în care, din probele administrate și din aplicarea prevederilor legale referitoare la interpretarea contractului, rezulta că intimata-pârâtă este cea care și-a încălcat obligațiile contractuale și a determinat, în acest fel, îndeplinirea condiției rezolutorii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 17 iulie 2025 s-a fixat termen la data de 4 decembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, analizând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat și va fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Împotriva încheierii din 28 noiembrie 2024 și a deciziei civile nr. 1904 din 12 decembrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, reclamanta A. a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte va răspunde, cu prioritate, motivului de casare fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât analiza acestuia conduce la constatarea nulității actelor de procedură ale instanței de apel, cu consecințe specifice asupra deciziei recurate.

Astfel, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-reclamantă a invocat neregularități de ordin procedural decurgând din faptul că instanța de apel a respins, in corpore, probele solicitate în scopul dovedirii pretențiilor aferente capătului 3 al cererii modificatoare, ceea ce înseamnă că nu a avut posibilitatea să-și probeze susținerile.

Înalta Curte constată că autoarea căii extraordinare de atac a supus analizei instanței de recurs critici ce vizează încălcarea dispozițiilor legale privind administrarea probelor în apel și a dreptului la un proces echitabil.

În cauză, cercetând cuprinsul încheierii de dezbateri, Înalta Curte observă că la momentul acordării cuvântului asupra probatoriului, apelanta-reclamantă A., prin apărătorul ales, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri. În acest sens, a depus la dosarul cauzei nota de probe și, în temeiul art. 298 din C. proc. civ., a cerut încuviințarea probei constând în emiterea unei adrese către D.S.V.S.A. Călărași pentru a comunica datele la care a fost populată ferma Sohatu în anii 2020 și 2021, halele care au fost populate și cine a fost solicitantul cererii de populare. Teza probatorie a apelantei era aceea de a dovedi faptul că intimata-pârâtă a determinat îndeplinirea condiției rezolutorii. Pârâta avea interesul de a reintra în posesia halelor închiriate, deoarece într-una dintre ferme apăruse un focar de pestă porcină și avea nevoie de eliberarea fermei de la Sohatu. Totodată, apelanta-reclamantă urmărea să probeze că intimata a populat ferma după ce a fost interzis accesul angajaților apelantei în fermă. Or, conform contractului și din obligațiile părților, intimata era obligată să permită accesul în fermă prin filtrul sanitar veterinar existent la intrarea în fermă. Totodată, societatea apelantă intenționa să dovedească împrejurarea că în anul 2020, când a fost în vigoare contractul dintre părți, nu existau porci în ferma Sohatu, iar în halele libere intimata nu desfășura activitate de creștere a porcinelor după cum se apără aceasta.

Instanța de prim control judiciar a pus în discuția părților cererea de probatoriu, însă a respins toate probele solicitate de apelanta-reclamantă A., prin reprezentantul său convențional, dezvoltate și prin notele depuse la dosar, întrucât neadministrarea acestor probe de către prima instanță constituie un motiv de apel, astfel cum rezultă din dezvoltarea apelului.

Ulterior, în considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a reținut că judecătorul are dreptul și, în același timp, obligația de a veghea la respectarea regulilor privind administrarea probatoriului, context în care poate încuviința probele pe care le consideră relevante soluționării fiecărui capăt de cerere al acțiunii introductive sau de a respinge acele probatorii solicitate de părți, dar care nu sunt în măsură a conduce la soluționarea demersului judiciar inițiat de partea reclamantă.

O astfel de ipoteză se identifică și în cauza dedusă judecății, în care prima instanță, a apreciat, în mod corect, că administrarea probei cu expertiză tehnică contabilă pentru cuantificarea unui anumit aspect al prejudiciului pretins a fi suferit de apelanta-reclamantă nu este utilă soluționării cauzei, în condițiile în care în această cauză se impune, cu necesitate, a fi stabilită eventuala faptă ilicită de natură contractuală a intimatei-pârâte B. S.A. În lipsa stabilirii în concret a săvârșirii unei astfel de fapte ilicite de către intimata-pârâtă (deci, contrară prevederilor contractuale), Curtea de Apel București a concluzionat că nu poate fi stabilită nici existența unui prejudiciu ce se impune a fi cuantificat, în mod firesc acest din urmă element al răspunderii civile contractuale decurgând din primul, respectiv din fapta ilicită.

Conform art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Subsecvent, art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2).

Din aceste dispoziții legale reiese că, în apel, li se recunoaște părților dreptul de a formula cereri în probațiune, prin care să tindă fie la completarea probatoriului administrat în fața primei instanței, fie la refacerea acestuia. Această prerogativă a părților cuprinde și dreptul de a reitera solicitarea de încuviințare a unor probe respinse de către prima instanță.

În conformitate cu dispozițiile art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Prin urmare, probele trebuie să fie concludente și pertinente, ceea ce presupune verificarea relației existente între pretențiile formulate și faptul susceptibil de probare și dacă probele solicitate poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei.

Procesul civil este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanții procesuale ale părților litigante.

Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.

În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Contradictorialitatea, reglementată de art. 14 din C. proc. civ., domină întreaga activitate de soluționare a litigiului și impune ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților, cărora trebuie să le fie acordată posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica și combate excepțiile de procedură.

Principiile menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa".

Art. 13 din C. proc. civ. reglementează dreptul fundamental la apărare în procesul civil și are următorul conținut: "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. (4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate".

În cauză, instanța de apel a soluționat cauza, cu încălcarea dreptului la apărare al apelantei-reclamante.

Înalta Curte constată că, în realitate, dovedirea prejudiciului era subsidiară celorlalte aspecte, iar adresa către D.S.V.S.A. Călărași viza chiar probarea faptei ilicite de natură contractuală a intimatei-pârâte B. S.A., astfel încât nu putea să fie respinsă, pentru ca, mai apoi, instanța de apel să rețină, în motivarea deciziei pronunțate, că nu s-a stabilit săvârșirea unei astfel de fapte ilicite de către intimata-pârâtă.

Instanța supremă reamintește că procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanța de judecată, părțile litigante și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea lor procesuală. Acestea reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului civil și guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea lor fiind sancționată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătorești astfel pronunțate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuarea raționamentului, Înalta Curte reține că, pentru a se putea reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este suficientă afirmarea încălcării acestor principii și invocarea nulității, ca sancțiune aplicabilă, ci este necesar ca partea să invoce și să demonstreze existența unui prejudiciu procesual suferit ca urmare a nerespectării de către instanță a regulilor procesuale.

Or, în speță, a fost identificată o atare vătămare procesuală, în accepțiunea art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârilor recurate.

În considerarea celor prezentate, instanța supremă reține nelegalitatea încheierii recurate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod și justificându-se, astfel, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Față de motivul analizat, care atrage casarea încheierii și a deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate de recurenta-reclamantă, respectiv cele subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2024 și a deciziei civile nr. 1904 din 12 decembrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, va casa hotărârile recurate și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ține seama de dezlegările date prin prezenta decizie, urmând să se pronunțe asupra cererii apelantei-reclamante de încuviințare a probei constând în emiterea unei adrese către D.S.V.S.A. Călărași.

Tot astfel, în rejudecare, vor fi avute în vedere și cererile accesorii formulate de părți în recurs, de acordare a cheltuielilor de judecată, care vor fi soluționate în raport cu dispozițiile art. 453 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2024 și a deciziei civile nr. 1904 din 12 decembrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Casează hotărârile recurate și trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2025.