ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 130/2026

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2026 Deliberând asupra recursului, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 859/05.07.2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 12.12.2024, pronunțate în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Tulcea - secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii Tulcea, a anulat deciziile nr. 158855/14.10.2022 și nr. 158855/23.11.2022, emise de pârâtă și a obligat-o să emită o decizie de recalculare a drepturilor de pensie ale contestatorului, cu includerea în baza de calcul a veniturilor brute din adeverința nr. x/15.09.2022, emisă de Liceul Tehnologic "B." Tulcea, cu excepția sumelor reprezentând plata cu ora, premii lunare 2%, al treisprezecelea salariu, compensații salariu conform Decretului nr. 46/1982, și din adeverința nr. x/29.08.2022, emisă de Inspectoratul Școlar Județean Tulcea, a veniturilor reprezentând drepturi de concediu de odihnă, în sumă de 50.441.941 RON vechi, plătite în luna iunie 2001, cu acordarea drepturilor începând cu data de 01.09.2022.

Împotriva acestei sentințe civile, contestatorul A. și intimata Casa Județeană de Pensii Tulcea au declarat apel. La termenul din 07.04.2025, apelantul a renunțat la judecata contestației ce face obiectul prezentei cauze și contestației obiect al dosarului nr. x/2023, conexat la dosarul de față. Prin decizia civilă nr. 230/AS/19.05.2025, Curtea de Apel Constanța - secția I Civilă a admis apelurile, a anulat sentința atacată și, în rejudecare, a luat act de renunțarea reclamantului la cererea de chemare în judecată și a respins cererea acestuia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii civile, A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. În motivare, a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respins cererea sa de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, reținând că nu se poate reține culpa procesuală a părții adverse pentru declanșarea litigiului. Potrivit recurentului, această statuare este nelegală întrucât, chiar dacă a renunțat la judecata contestației, procesul a fost început din cauza Casei Județene de Pensii Tulcea, care nu i-a calculat corect pensia, iar prin cele două decizii emise a încălcat principiul contributivității, precum și dispoziții ale Legii nr. 3/1977 și ale Legii nr. 19/2000, deciziile nr. 19/10.12.2012 și nr. 19/17.10.2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

A subliniat că emiterea deciziilor de pensie cu nesocotirea prevederilor legale din legislația internă și internațională l-a determinat să formuleze contestația, astfel că declanșarea litigiului este exclusiv imputabilă intimatei, care trebuie să suporte și cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat în apel. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele: În etapa judecății apelurilor declarate de părțile litigiului împotriva sentinței civile nr. 859/05.07.2024 a Tribunalului Tulcea - secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, la termenul din data de 07.04.2025, apelantul A. a renunțat la judecata acțiunilor ce formau obiectul dosarului nr. x/2022 și al dosarului nr. x/2023, conexat la cel dintâi, iar prin decizia civilă nr. 230/AS/19.05.2025, Curtea de Apel Constanța - secția I Civilă a admis apelurile, a anulat sentința atacată și, în rejudecare, a luat act de renunțarea reclamantului la cererea de chemare în judecată, respingând cererea acestuia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs, A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a imputat instanței de apel nelegalitatea soluției de respingere a cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, apreciind că intimatei îi revine culpa procesuală pentru declanșarea prezentului litigiu și, în consecință, trebuie să suporte cheltuielile de judecată. Prioritar examinării criticilor formulate de titularul căii de atac, Înalta Curte constată că, deși a indicat drept temei al demersului său dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele prezentate pot fi circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., față de împrejurarea că recurentul a invocat încălcarea art. 453 alin. (1) din același cod, așadar a unei reguli de procedură, astfel că vor fi analizate potrivit corectei lor calificări.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată", iar în ipoteza renunțării la judecată, art. 406 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut". Dispozițiile legale evocate relevă împrejurarea că fundamentul juridic al solicitării cheltuielilor de judecată îl reprezintă răspunderea civilă delictuală a părții care pierde procesul, partea potrivnică având dreptul la repararea prejudiciului cauzat de culpa procesuală a celuilalt, care a renunțat la judecată pe parcursul procesului, după ce partea adversă a angajat cheltuieli în scopul organizării apărării în proces.

De altfel, dispozițiile art. 406 alin. (3) C. proc. civ. au caracter imperativ, astfel că instanța, în cazul în care renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, trebuie să îl oblige pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut, la solicitarea acestuia, acest text de lege neprevăzând necesitatea analizării culpei în declanșarea procesului, așa cum prevăd dispozițiile de drept comun din materia acordării cheltuielilor de judecată, existența culpei reclamantului rezultând implicit din textul legal menționat. Așadar, culpa procesuală a reclamantului este prezumată de lege prin simplul fapt al renunțării la judecată, dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, iar instanța nu este obligată să mai analizeze culpa procesuală.

În acest context, din cuprinsul și interpretarea textelor legale anterior menționate, care prevăd exclusiv dreptul pârâtului de a solicita și primi cheltuieli de judecată, se desprinde, fără echivoc, concluzia că reclamantul, care renunță la judecata acțiunii sale, chiar și în căile de atac, nu va putea recupera cheltuielile efectuate în procesul pe care l-a declanșat, întrucât legea prezumă absolut culpa acestuia pentru punerea în mișcare mecanismului judiciar, iar acesta nu ar putea să își invoce propria vinovăție pentru repararea prejudiciului său. Prin urmare, în cauza de față, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea că actul de dispoziție al apelantului-reclamant a pus capăt litigiului demarat la inițiativa sa, lipsind temeiului legal al obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată într-o atare ipoteză.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 230/AS/19.05.2025, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția I Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.