ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1267/2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 01.08.2017, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să îi restituie suma de 308.000 RON, reprezentând contravaloarea garanției achitate prin ordinul de plată nr. x/29.07.2014, în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/05.07.2012 și a confirmării de notificare a includerii în plafonul de garantare nr. x/10.07.2012 pentru S.C. B. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plății până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 179/26.01.2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată, soluție confirmată în apel prin decizia civilă nr. 1853/11.11.2019 a Curții de Apel București – secția a V-a Civilă.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a declarat recurs.

Ca urmare a fuziunii intervenite între C. S.A., în calitate de societate absorbantă și A., în calitate de societate absorbită, C. S.A. a preluat calitatea procesuală pasivă a A., procesul continuând cu această societate în calitate de pârâtă.

Prin decizia nr. 1489/15.06.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

După rejudecare, prin decizia civilă nr. 637/07.04.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 308.000 RON, cu titlu de despăgubire, constând în contravaloarea garanției achitate, a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei acordate, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 29.07.2014 și până la data restituirii efective, a sumei de 9.663,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și a sumei de 8.273,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și în recurs, în primul ciclu procesual. De asemenea, a respins cererea intimatei-pârâte C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că decizia recurată este nemotivată, pretinsul raționament al instanței de apel constând de fapt în redarea conținutului clauzelor contractuale și în expunerea unor concluzii fără corespondent în probatoriul administrat.

Evocând dispozițiile art. 425 C. proc. civ., a afirmat că instanța de apel pretinde că a analizat condițiile răspunderii civile contractuale, însă a prezentat, în mod repetat, aceleași argumente pentru a justifica încălcarea de către recurentă atât a prevederilor art. 10.4, cât și a celor ale art. 10.5 din convenția-cadru încheiată între părți, clauze care, în opinia sa, nu au nicio legătură cu pretinsele fapte ce îi sunt imputate și nu susțin concluzia instanței de prim control judiciar.

Potrivit autoarei căii de atac, o astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului cauzei în mod real și efectiv.

A mai arătat că, deși prin dispoziția de casare s-a stabilit că, în rejudecare, instanța de apel va determina conținutul obligațiilor recurentei și măsura în care acestea au fost îndeplinite, decizia recurată nu cuprinde o astfel de analiză. În acest sens, a arătat că din cuprinsul hotărârii lipsește raționamentul logico-juridic care a condus instanța de apel la concluzia că recurentei îi incumba obligația de a efectua demersuri în cadrul procedurii de executare silită a garanțiilor, respectiv obligația de a preda intimatului titlurile executorii în original.

Astfel, a relevat faptul că instanța de prim control judiciar s-a rezumat să expună doar situația de fapt, fără a răspunde argumentelor sale.

Mai mult, a arătat că și considerentele referitoare la existența culpei, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate relevă că problemele de drept deduse judecății nu s-au analizat, instanța de apel calificând o situație de fapt ca fiind o încălcare a obligațiilor contractuale, fără a indica motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea.

Sub un al doilea aspect, a susținut că în mod greșit instanța de prim control judiciar a soluționat cauza pornind de la premisa că recurenta ar fi trebuit să acționeze în interesul intimatului și să efectueze demersuri pentru executarea garanțiilor, în condițiile în care aceste aspecte ar fi trebuit stabilite în rejudecare.

Astfel, a precizat că la soluționarea cauzei nu s-au avut în vedere circumstanțele relevante indicate de recurentă, care, dacă ar fi fost analizate, ar fi condus la pronunțarea unei alte hotărâri, întrucât ea a dovedit toate demersurile efectuate pentru a permite intimatului ca, după subrogarea în drepturile băncii, să acționeze în scopul recuperării creanței.

Recurenta a subliniat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a ținut cont de dezlegările instanței de recurs și de dispozițiile acesteia, potrivit cărora trebuia analizată împrejurarea dacă și-a îndeplinit obligațiile asumate potrivit clauzelor de la art. 10.4 și 10.5 din convenția cadru, ci a judecat apelul pornind de la ideea că, în recurs s-ar fi reținut neexecutarea obligațiilor în litigiu, iar în rejudecare, rolul curții de apel ar fi doar acela de a completa un raționament deja dezlegat de instanța supremă.

Așadar, a apreciat că, deși prin decizia de casare s-a stabilit că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât a reluat considerentele primei instanțe și nu a dezlegat aspectele prezentate de bancă, obligație pe care o avea de îndeplinit curtea de apel în rejudecare, hotărârea atacată prin prezentul recurs nu a respectat aceste indicații, împrejurare care atrage nulitatea hotărârii.

În dezvoltarea ultimului motiv de recurs, autoarea căii de atac a afirmat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind regulile de interpretare a contractului, răspunderea civilă contractuală, subrogația legală și fideiusiunea.

În argumentare, făcând trimitere la dispozițiile art. 1.266, art. 1.267 și ale art. 1.272 C. civ., a susținut că instanța de apel a realizat o interpretare trunchiată a clauzelor art. 10.4 și ale art. 10.5 din convenție, fără a le corobora cu celelalte prevederi contractuale, împrejurare care a condus la reținerea eronată a faptului că recurenta ar fi avut obligația de a executa terții garanți nu doar pentru intimat, ci și pentru cesionar, ulterior cedării creanței, transformând banca într-un mandatar al fondului și al cesionarului, obligat să efectueze acte de executare pe seama și în beneficiul acestora.

În opinia sa, o astfel de interpretare este lipsită de suport legal și contravine scopului convenției-cadru, precum și efectelor juridice ale subrogării intervenite.

Astfel, a afirmat că interpretarea coroborată a art. 2.1 și a art. 10.1 din contract relevă faptul că raporturile dintre recurentă și intimat erau specifice fideiusiunii și că, prin achitarea garanției, intimatul s-a subrogat în drepturile sale în limita plății efectuate, iar recurenta a rămas creditorul beneficiarului în limita creanței rezultate.

A mai arătat că regulile de împărțire a sumelor rezultate din executarea terților garanți ai beneficiarului, prevăzute la art. 10.4 din convenție, nu puteau fi interpretate în sensul că recurentei îi revenea vreo obligație în cadrul procedurii de executare silită, care să asigure îndestularea creanței intimatului.

Mai mult, a menționat că titlurile executorii au fost depuse în original la dosarul de executare a terților garanți ai beneficiarului finanțării, iar intimatul putea să intervină în temeiul subrogației operate, neexistând niciun impediment care să justifice rămânerea sa în pasivitate.

Totodată, a apreciat că fapta ilicită nu putea fi reținută, întrucât, în temeiul art. 10.5 din convenție, recurenta avea obligația de a preda intimatului titlurile executorii numai dacă renunța la recuperarea creanței sale în condițiile art. 703 C. proc. civ., aspect neprobat în cauză deoarece cesionarea creanței sale nu echivalează cu o renunțare.

Potrivit recurentei, argumentul instanței de apel în sensul că, în cauză, nu s-ar aplica dispozițiile art. 703 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât art. 10.5 nu face referire la renunțarea la executarea silită, este vădit nelegal. Aceasta, în contextul în care ea nu a renunțat la procedura de executare silită inițiată, iar remiterea titlului de către executorul judecătoresc nu putea să se realizeze decât în cazul încetării acestei proceduri, ipoteză neincidentă în speță.

În continuare, a susținut că hotărârea recurată contravine dispozițiilor art. 2.315 C. civ., întrucât în cauză nu s-a făcut dovada faptului că imposibilitatea recuperării creanței de către fideiusor s-ar fi datorat faptei sale culpabile.

De asemenea, a arătat că decizia atacată a fost dată și cu încălcarea art. 1.532-1.533 și a art. 1.537 C. civ., precum și a normelor legale privind subrogația și fideiusiunea în ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu cert și previzibil. Aceasta, deoarece intimatul nu a probat că s-a aflat în imposibilitate de a-și recupera creanța de la debitori și că acest fapt s-ar fi datorat culpei recurentei.

Totodată, a afirmat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 1.534 C. civ., întrucât rămânerea intimatului în pasivitate mai bine de 3 ani de la data subrogării în drepturile recurentei înlătura răspunderea sa.

De asemenea, a mai susținut nelegalitatea deciziei atacate și prin prisma prevederilor art. 1.536 C. civ., în ceea ce privește dispoziția instanței de obligare a recurentei la plata dobânzii legale aferente despăgubirii acordate, de la data efectuării plății garanției.

Astfel, a arătat că, întrucât obligațiile pretins neexecutate erau obligații de a face, daunele-interese moratorii nu puteau fi acordate decât de la data comunicării cererii de chemare în judecată, conform art. 1.522 alin. (5) C. civ.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a indicat temeiul de drept în baza căruia accesoriile au fost acordate de la data achitării garanției de către intimat și nici aspectele din care rezultă certitudinea recuperării integrale a creanței din executarea terților garanți.

Referitor la condiția legăturii de cauzalitate, a afirmat că hotărârea recurată contravine dispozițiilor art. 1.530 C. civ., în măsura în care recurenta a dovedit că și-a îndeplinit obligațiile contractuale și a inițiat executarea silită.

La data de 16.08.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care, în urma analizării lui, a fost comunicat părților, acestea fiind înștiințate despre împrejurarea că pot depune puncte de vedere la raport; numai intimatul și-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 06.03.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul, iar părțile au fost citate pentru dezbateri, apreciindu-se că dezvoltarea criticilor invocate în susținere face posibilă încadrarea acestora în motivele de nelegalitate statuate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept incidente, reține următoarele considerente:

Cu titlu prealabil și doar pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor prezentei decizii, se impune reluarea pe scurt a situației de fapt statuate și necontestate în cadrul etapelor devolutive ale litigiului, precum și a parcursului procesual al cauzei.

Astfel, ca prim aspect, prezintă relevanță împrejurarea că diferendul dedus judecății a apărut pe fondul relațiilor contractuale stabilite între recurenta-pârâtă C. S.A. (în continuare banca/C.) și intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. (în continuare fondul/FNG), care au înțeles să încheie Convenția cadru - plafon de garantare nr. 159/24.11.2011 având ca obiect garantarea de către FNG a finanțărilor individuale acordate de către bancă beneficiarilor de finanțare - întreprinderi mici și mijlocii -, în limita unui plafon de garantare aprobat și în termenii notificărilor de încadrare în plafonul de garantare confirmat. Potrivit contractului, după plata garanției, FNG se subrogă de drept în drepturile băncii-finanțatoare împotriva beneficiarului, dobândind, în limitele plății efectuate, aceleași drepturi ca și finanțatorul.

Sub un al doilea aspect, se impune sublinierea că, prin notificarea nr. x/05.07.2012, banca a solicitat fondului acordarea și includerea în plafonul de garantare a contractului de credit încheiat cu beneficiarul B. S.R.L. (în continuare beneficiarul/B.). Prin confirmarea din data de 10.07.2012, FNG s-a angajat față de bancă, în mod expres, irevocabil și necondiționat, să-i achite acesteia, în termen de 90 de zile de la primirea cererii de plată, suma reprezentând 80% din finanțarea garantată restantă, potrivit art. 9.4 alin. (1) din contract. Ulterior deschiderii procedurii generale de insolvență împotriva debitorului-beneficiar B., la data de 21.01.2013, banca s-a înscris la masa credală a acestuia și a adresat FNG, la 28.01.2013, cererea de plată a sumei de 308.000 RON, reprezentând 80% din finanțarea garantată restantă, în valoare totală de 385.000 RON, datorată de beneficiarul B., cerere însoțită de dovada inițierii procedurilor de executare silită atât împotriva beneficiarului, cât și împotriva terților-garanți, înregistrate pe rolul BEJA D. și E., BEJ F. și BEJ G.. Subsecvent achitării în favoarea băncii, la data de 29.07.2014, a garanției în sumă de 308.000 RON, subrogându-se legal în drepturile acesteia, FNG s-a înscris, la rândul său, la masa credală a beneficiarului-insolvent B., precum și în cadrul procedurilor de executare silită demarate împotriva terților-garanți pe rolul BEJA D. și E. și BEJ F., în condițiile în care, din corespondența purtată cu BEJ G. a rezultat faptul că pentru unii dintre terții garanți urmăriți, cererile de încuviințare a executării silite au fost respinse, iar una dintre societățile urmărite se află în procedura falimentului. Ulterior, la data de 23.03.2015, banca cesionează în favoarea H. S.A. restul de 20% din creanța sa inițială față de beneficiarul B. și înștiințează FNG în sensul că, astfel, a încetat calitatea sa de creditor în procedurile de executare silită demarate.

Acesta este cadrul factual în care reclamantul FNG a solicitat obligarea pârâtei C. la plata unui pretins prejudiciu în valoare de 308.000 RON, pe tărâmul răspunderii civile contractuale, invocând nerespectarea de către aceasta a prevederilor art. 10 din convenție, cu consecința imposibilității recuperării de către cel dintâi, de la terții garanți, a garanției achitate băncii.

Sub un al treilea aspect, trebuie menționat faptul că soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, adoptată de către instanțele devolutive în primul ciclu procesual, a fost infirmată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție care le-a reproșat acestora schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, cu consecința trimiterii dosarului instanței de apel pentru o nouă judecată.

În acest context, se cuvine a fi menționate considerentele deciziei de casare, obligatorii pentru instanța de trimitere, potrivit prevederilor imperative ale art. 501 C. proc. civ. Astfel, instanța supremă a stabilit natura juridică a litigiului, statuând în sensul că reclamantul FNG a învestit instanțele cu o acțiune în răspundere contractuală a pârâtei C., în temeiul art. 1.350 C. civ., pentru nerespectarea de către aceasta a obligațiilor prevăzute de art. 10 din convenție, cu consecința imposibilității sale de a-și recupera de la terții garanți despăgubirea achitată băncii, în calitate de subrogat legal în drepturile finanțatorului; totodată, a trasat instanței de trimitere limitele rejudecării, precizând fără echivoc faptul că acesteia îi revine obligația de a analiza, aplicând principiile de interpretare a convențiilor, îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea introductivă, urmând a se stabili conținutul obligațiilor contractuale ale pârâtei, culpa acesteia în executarea lor și, în ipoteza faptei ilicite a pârâtei, existența prejudiciului, cu observarea împrejurării că, la data efectuării plății (29.07.2014) cererile de încuviințare a executării silite împotriva terților garanți erau respinse (08.02.2013 și 25.07.2013), iar titlurile executorii în original nu au fost predate reclamantului.

Înalta Curte notează că acestea reprezintă, așadar, premisele de la care va porni în examinarea criticilor supuse atenției de pârâta C. pe calea prezentului recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în rejudecarea apelului reclamantului, prin care a fost reformată în totalitate soluția primei instanțe, cu consecința admiterii pretențiilor deduse judecății și obligării pârâtei la plată.

Astfel, pe fondul recursului, titulara căii de atac a invocat în susținere motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, sau când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Argumentând critica circumscrisă cazului de casare statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel încălcarea în rejudecare a dispozițiilor imperative ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta nu a analizat niciuna dintre problemele de drept deduse judecății, ci a pornit de la premisa greșită că banca-pârâtă ar fi trebuit să acționeze în interesul reclamantului FNG și să procedeze la efectuarea de demersuri efective pentru executarea garanților, astfel încât FNG să-și poată îndestula creanța, respectiv a pornit de la premisa că cesiunea de creanță echivalează cu o renunțare la executarea silită, în condițiile în care, în primul ciclu procesual, instanța de recurs nu a pronunțat dezlegări asupra acestor probleme de drept, nu a stabilit care este conținutul obligațiilor contractuale asumate de către părți și nici dacă banca și-a încălcat vreuna dintre obligațiile la care s-a angajat prin convenția-cadru, aceste îndatoriri revenind instanței de trimitere.

Motivul de recurs nu este fondat.

Pentru a răspunde criticii invocate, instanța supremă notează împrejurarea că, în rejudecare, curtea de apel, reținând faptul că sunt întemeiate criticile reclamantului FNG referitoare la îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale și la interpretarea greșită a clauzelor convenției, ca și a dispozițiilor legale incidente, a admis apelul acestuia, cu consecința admiterii acțiunii. Astfel, în considerentele deciziei instanței de prim control judiciar se subliniază faptul că reclamantul FNG a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei C., constând în neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 10.4 și art. 10.5 din convenția cadru-plafon de garantare nr. 159/24.11.2011. În esență, curtea de apel a reținut că banca-pârâtă avea obligația, potrivit art. 10.4 din contract, de a nu împiedica o eventuală împărțire a sumelor rezultate din executarea garanțiilor, proporțional cu riscul asumat de către fiecare parte, prin neefectuarea demersurilor efective de executare silită a garanțiilor; că, deși banca a anexat cererii de plată dovada demarării executării silite împotriva garanților, demersurile acesteia au fost formale în condițiile în care ele nu au îndeplinit condițiile legale pentru a fi încuviințate, iar banca nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierilor de respingere a cererilor de încuviințare a executării silite din 08.02.2013 și, respectiv, 25.07.2013; că, reclamantul FNG nu putea efectua acest demers întrucât subrogarea în drepturile băncii-pârâte a intervenit abia la data de 29.07.2014, prin plata sumei de 308.000 RON, reprezentând contravaloarea garanției pentru beneficiarul B.; că, la data de 20.05.2015, pârâta a comunicat reclamantului faptul că, la 23.03.2015, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a creanțelor cu H. S.A., încetând calitatea sa de creditor în dosarele de executare a debitorilor, astfel încât nu a mai efectuat niciun demers efectiv de executare silită a garanțiilor ulterior acestei date. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că pârâta și-a încălcat și obligația prevăzută la art. 10.5 din contract în condițiile în care, prin cesiunea creanței sale către H. S.A., la data de 23.03.2015, a renunțat la recuperarea creanței sale de la beneficiar/terți garanți, precum și la calitatea sa de creditor în dosarele de executare a debitorilor, astfel încât ar fi trebuit să remită reclamantului FNG titlurile executorii în original, demers pe care nu l-a onorat; cu referire la condiția culpei, instanța devolutivă a reținut că aceasta este prezumată în sarcina pârâtei prin simplul fapt al neexecutării de către aceasta a obligațiilor contractuale, conform art. 1.548 C. civ., banca nedovedind existența unor cauze exoneratoare de răspundere; în ceea ce privește prejudiciul, s-a arătat că acesta este unul cert și nereparat, în valoare de 308.000 RON, reprezentând contravaloarea garanției achitate, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, față de împrejurarea că reclamantul FNG s-a subrogat legal, prin plata garanției, la data de 29.07.2014, în drepturile băncii-pârâte împotriva beneficiarului, dobândind astfel și dreptul de a recupera de la beneficiarul finanțării/terții garanți suma de 308.000 RON achitată și că, prin neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor prevăzute la art. 10.4 și 10.5 din contract, FNG a fost în imposibilitate să-și materializeze această îndreptățire, dispozițiile art. 1.534 alin. (2) C. civ. nefiind incidente; că, există și o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, în condițiile în care, acesta din urmă a fost cauzat prin neexecutarea de către pârâta C. a obligațiilor ce-i reveneau potrivit art. 10.4 și art. 10.5 din contract și, finalmente, că, în cauză, nefiind necesară punerea în întârziere a pârâtei, potrivit art. 1.522 alin. (4) C. civ., aceasta datorează și dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 308.000 RON, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data plății - 29.07.2014 și până la data restituirii efective.

Raportând aceste considerente la statuările obligatorii ale instanței de recurs din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte constată că, în rejudecarea apelului reclamantului FNG, instanța de prim control judiciar, cu respectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., s-a conformat dispozițiilor instanței supreme, realizând o examinare a motivelor de apel din perspectiva limitelor învestirii sub aspect obiectiv, concluzionând în sensul îndeplinirii cumulative în cauză a condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a băncii-pârâte. Împrejurarea că instanța de apel a reținut, prin aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor, culpa băncii-pârâte în derularea mecanismului contractual, dedusă din conținutul obligațiilor acesteia, din pasivitatea manifestată în executarea lor, ca și din cesionarea de către aceasta a creanței sale, nu este de natură a îmbrăca valențele unei încălcări a normei de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ., ci reprezintă o chestiune care va fi supusă atenției și cenzurată în contextul examinării celorlalte motive de casare invocate în susținerea prezentului recurs. Așadar, critica recurentei circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi înlăturată.

Recursul apare însă fondat, urmând a fi admis, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Circumscris punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. a înțeles să invoce încălcarea de către instanța de prim control judiciar a prevederilor art. 425 din același cod, arătând, pe de o parte, reluarea inutilă a unor paragrafe în conținutul deciziei atacate, iar pe de altă parte, faptul că soluția adoptată nu cuprinde, în realitate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, în condițiile în care nu s-a argumentat în niciun fel concluzia instanței în sensul că băncii îi revenea obligația de a efectua demersuri efective de executare silită a garanților, respectiv obligația de a preda reclamantului FNG titlurile executorii în original. De asemenea, prin hotărârea atacată nu se realizează o analiză a apărărilor sale referitoare, în esență, la înscrierea fondului, în calitate de creditor, în cadrul procedurii insolvenței beneficiarului B., precum și în cadrul procedurilor de executare silită demarate de bancă împotriva terților garanți la BEJA D. și E. și BEJ F., la împrejurarea că prejudiciul pretins de reclamantul FNG este în legătură cu faptul că acesta nu și-ar fi putut recupera creanța de la terții garanți împotriva cărora banca demarase procedura executării silite pe rolul BEJ G., la împrejurarea că banca nu a garantat, la rândul său, fondului recuperarea garanției achitate de către acesta, astfel încât, prejudiciul pretins nu este unul cert și previzibil.

În susținerea motivului de recurs statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esență, încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material care reglementează regulile de interpretare a contractelor, subrogația legală, fideiusiunea și răspunderea civilă contractuală, arătând că: printr-o aplicare eronată a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.272 C. civ. s-a realizat o interpretare deficitară a clauzelor art. 10.4 și ale art. 10.5 din convenția părților, cu consecința stabilirii greșite a conținutului obligațiilor acestora; printr-o aplicare defectuoasă a prevederilor art. 2.280 - art. 2.320 C. civ. privind fideiusiunea și ale art. 1.597 C. civ. privind efectele subrogației s-au reținut obligații suplimentare în sarcina băncii, atât anterioare, cât și ulterioare plății garanției de către fond, cu încălcarea convenției cadru; prin aplicarea greșită a prevederilor art. 1.532 - art. 1.534 și ale art. 1.537 C. civ., privind modalitatea de stabilire și reparare a prejudiciului, s-a statuat de o manieră eronată în sensul că motivul nerecuperării pretențiilor reclamantului FNG este împiedicarea de către bancă a împărțirii sumelor rezultate din executarea garanților, prin neefectuarea unor demersuri efective de executare silită a acestora și neremiterea titlurilor executorii în original, procedându-se, în consecință, la reținerea existenței unui prejudiciu cert, cu ignorarea stării de pasivitate a creditorului FNG; finalmente, printr-o aplicare eronată a prevederilor art. 1.530 și ale art. 1.536 C. civ. s-a reținut în mod injust atât existența unei legături de cauzalitate între faptele imputate băncii și prejudiciul pretins, cât și natura juridică o daunelor-interese solicitate pentru neexecutarea pretinselor obligații, cu consecința stabilirii nelegale a momentului de la care s-ar datora dobânzi aferente debitului.

Față de particularitățile cauzei, de structura și interdependența criticilor și argumentelor invocate în susținerea celor două motive de recurs, instanța supremă va proceda, în cele ce urmează, la analiza coroborată a acestora.

Pornind de la limitele învestirii, statuate expres prin considerentele deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual, chestiunea esențială pe care a avut-o de lămurit instanța devolutivă în rejudecare a fost împrejurarea dacă imposibilitatea recuperării de către reclamantul FNG a creanței sale - reprezentată de contravaloarea garanției achitate pârâtei C. -, s-a datorat faptei ilicite și culpabile a băncii și în ce măsură.

Intimatul-reclamant FNG a susținut pe tot parcursul procesului culpa exclusivă a recurentei-pârâte în nerecuperarea sumei acordate ei cu titlu de garanție, dedusă din împiedicarea de către aceasta a unei eventuale împărțiri a sumelor ce ar fi putut rezulta din executarea garanților, proporțional cu riscul asumat de către fiecare parte contractantă, prin neefectuarea demersurilor efective de executare silită a garanților și prin neremiterea către fond a titlurilor executorii în original, urmare a renunțării de către aceeași pârâtă la recuperarea propriei creanțe.

Deși s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, procedând la analiza îndeplinirii în cauză a condițiilor angajării răspunderii civile contractuale a băncii-pârâte, instanța de trimitere, printr-o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la interpretarea contractelor, fideiusiune, subrogare și răspunderea civilă contractuală, precum și printr-o motivare necorespunzătoare, a conchis în cele din urmă în sensul certificării întru totul a pretențiilor intimatului-reclamant, soluție care nu poate fi confirmată în recurs.

Astfel, prin hotărârea pronunțată, curtea de apel a statuat, implicit, în sensul că numai executarea terților garanți împotriva cărora se demarase de către bancă executarea silită pe rolul BEJ G. și predarea de către aceasta, în favoarea fondului, a titlurilor executorii în original, ar fi fost de natură să conducă la recuperarea certă și integrală a creanței pretinse de FNG, dobândită ca efect al operării subrogației legale în drepturile băncii, prin plata garanției.

După cum se poate însă lesne observa din analiza considerentelor hotărârii atacate, această concluzie a instanței de prim control judiciar este una deficitar motivată. La o atentă examinare, rezultă cu evidență faptul că asistăm la o motivare repetitivă și lipsită de substanță, caracterizată prin preluarea inutilă a unor argumente – consecință și a unor erori de tehnoredactare -, ca și prin absența unor argumente care ar fi fost esențiale pentru fundamentarea soluției adoptate.

În acord cu susținerile recurentei-pârâte, Înalta Curte notează, în primul rând, faptul că instanța de apel nu a analizat, într-adevăr, apărările acesteia circumscrise contestării pretinsei exclusivități și a certitudinii recuperării creanței fondului prin intermediul executării silite a terților garanți față de care banca demarase procedura execuțională pe rolul BEJ G., cât și prin remiterea către FNG a titlurilor executorii în original. Astfel, din perspectiva unei examinări complete și efective a susținerilor și apărărilor părților litigante și a unei motivări riguroase, în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța devolutivă trebuia să observe că, în calitate de titular al pretențiilor deduse judecății, reclamantul avea îndatorirea să dovedească, potrivit art. 249 C. proc. civ., faptul că executările silite demarate pe rolul BEJ G. și remiterea titlurilor executorii reprezentau singura cale prin care acesta ar fi putut recupera cu certitudine creanța pretinsă, și, corelativ, faptul că, deopotrivă, celelalte proceduri inițiate de recurenta-pârâtă, constând în executările silite ale altor garanți, derulate la BEJA D. și E. și BEJ F., ca și înscrierea FNG la masa credală a beneficiarului-insolvent B., au rămas fără finalitate, în sensul că nu s-a reușit obținerea vreunei sume de bani în vederea acoperirii, chiar și numai în parte, a prejudiciului pretins în prezentul cadru procesual.

În acest context, instanța supremă amintește că este necontestată în cauză îndreptățirea fondului la recuperarea creanței pretinse, dobândită prin subrogarea legală a acestuia în drepturile băncii, urmare a plății în favoarea ei, potrivit convenției, a garanției în valoare de 308.000 RON. În egală măsură însă, este necontestată demararea de către C. a tuturor procedurilor de executare silită în vederea recuperării creanței restante, atât împotriva debitorului-insolvent B., prin înscrierea la masa credală, în procedura concursuală deschisă împotriva acestuia, cât și împotriva tuturor terților-garanți, prin formularea unor cereri de executare silită pe rolul BEJA D. și E., BEJ F. și BEJ G..

Față de această împrejurare, după cum s-a arătat, în scopul unei juste soluționări a raportului juridic litigios, instanța de apel ar fi trebuit să verifice dacă toate celelalte proceduri execuționale inițiate de bancă au continuat și ulterior subrogării FNG în drepturile acesteia prin plata garanției, în ce parametri, dacă au fost finalizate și în ce modalitate, repere a căror analiză era necesar a se regăsi în considerentele deciziei atacate, din perspectiva unei motivări conforme, circumscrisă unei soluții temeinic fundamentate. Or, neprocedând în această manieră, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, aspect de natură să atragă casarea acesteia din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsecvent stabilirii acestei premise a caracterului exclusiv și cert al mijlocului de recuperare a creanței pretinse - prin executarea silită a garanțiilor în cadrul procedurilor demarate pe rolul BEJ G. și prin remiterea titlurilor executorii în original -, raportat la cauza juridică a pretențiilor deduse judecății, instanței de apel îi revenea îndatorirea să lămurească împrejurarea dacă imposibilitatea îndestulării fondului pe calea execuțională indicată a fost cauzată de culpa băncii și în ce măsură, prin încălcarea de către aceasta a obligațiilor asumate prin convenția cadru opozabilă părților, cu consecința împiedicării împărțirii prezumtivelor sume obținute din executare.

Prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța devolutivă a fost abilitată să stabilească prioritar, aplicând regulile și principiile de interpretare a convențiilor, preexistența și conținutul obligațiilor ce reveneau pârâtei C. în derularea contractului în discuție și, corelativ, respectarea îndeplinirii acestora.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte infirmă susținerile recurentei-pârâte C., în sensul că, în rejudecare, instanța de apel a pornit de la premisa greșită că aceasta și-ar fi încălcat obligațiile asumate prin art. 10.4 și art. 10.5 din contract. Deși curtea de apel nu a plecat de la această premisă, ea a concluzionat totuși în acest sens, printr-o motivare deficitară și o aplicare imperfectă a regulilor de interpretare a contractului, apreciată prin prisma prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.272 C. civ., împrejurare de natură să înlăture confirmarea în recurs a silogismului judiciar, în maniera propusă de instanța devolutivă.

Astfel, reținând încălcarea de către bancă a prevederilor art. 10.4 din convenția cadru, instanța de apel a stabilit în prealabil conținutul obligației cuprinse în această clauză contractuală, în sensul că pârâtei îi revenea, în virtutea acesteia, sarcina de a nu împiedica o eventuală împărțire a sumelor rezultate din executare printr-o inacțiune, respectiv prin neefectuarea demersurilor efective de executare silită. Aceste demersuri ar fi fost necesar să se concretizeze în depunerea unor cereri care să îndeplinească cerințele legale pentru a fi încuviințate de instanța de executare, ca și în exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor de respingere a unor cereri adresate instanței de către executorul judecătoresc G., demersuri care ar fi trebuit prelungite chiar și după momentul cesionării creanței sale de 20% din debitul restant. Corelativ, justificând încălcarea de către aceeași pârâtă a prevederilor art. 10.5 din contract, aceeași instanță a apreciat că, întrucât obligația băncii nu putea fi limitată doar la depunerea formală a unor cereri de executare silită a garanților, neefectuarea demersurilor efective de executare echivalează practic cu o renunțare la recuperarea creanței sale de la beneficiar/terți garanți, ipoteză care, alături de cea a cesionării creanței, este de natură a antrena obligația de predare a titlurilor executorii în original către FNG, pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.

Instanța supremă notează că aplicarea normelor de interpretare a contractelor urmărește stabilirea exactă a conținutului lor, permițând o corectă determinare a forței obligatorii a acestora. Astfel, alin. (1) al art. 1.266 C. civ. enunță principiul potrivit căruia, interpretarea contractului trebuie să pornească de la voința concordantă (reală sau internă) a părților, chiar dacă aceasta diferă de sensul literal al termenilor folosiți. Doctrina califică această prevedere ca fiind regula regulilor în materie, reprezentând, totodată, o aplicare a metodei subiective sau explicative de interpretare. Ea se completează în mod necesar cu o altă regulă, înscrisă în art. 1.267 C. civ., referitoare la interpretarea sistematică, considerată drept un postulat al indivizibilității contractului, respectiv o regulă de interpretare coordonată a acestuia, care dă prevalență înțelesului ce rezultă din ansamblul său. Pentru determinarea acestuia din urmă, prin recurgerea la adagiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, se poate apela la factorii de raportare menționați în art. 1.266 alin. (2) C. civ.

În cauză, o aplicare corectă a regulilor de interpretare a contractului, referitoare la analiza și înțelegerea sistematică a clauzelor acestuia, la voința internă a părților, la conduita lor, la scopul urmărit, ar fi condus la o justă și reală relevare a raportului contractual dintre părți, decelând drepturile și obligațiile acestora potrivit naturii și ansamblului contractual, prin raportare la situația de fapt necontestată, la susținerile părților și la normele de drept substanțial ce reglementează cesiunea de creanță, fideiusiunea și efectele subrogației.

În subsecvența acestei sublinieri, Înalta Curte reține că încălcarea de către recurenta-pârâtă C. a obligațiilor statuate de art. 10.4 și art. 10.5 din contract se impune a fi nuanțată și circumstanțiată.

Astfel, o analiză judicioasă a drepturilor și obligațiilor părților contractante impune cu necesitate, în contextul factual cunoscut, luarea în considerare a momentului la care intimatul-reclamant FNG a efectuat efectiv plata garanției în favoarea recurentei-pârâte C., precum și a consecințelor juridice deduse atât din această plată, cât și din cesionarea de către bancă a propriei creanțe, intervenită ulterior plății garanției.

În aplicarea principiilor loialității contractuale și îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor asumate convențional, instanța supremă reține, în acord cu cea de prim control judiciar, faptul că până la momentul plății garanției - 29.07.2014 -, și subrogării FNG în drepturile băncii, potrivit art. 10.1 din contract, coroborat cu art. 1.597 și art. 2.305 C. civ., obligația C. nu se putea limita la efectuarea unor demersuri aparente, lipsite de substanță, concretizate în adresarea unor simple cereri formale de executare silită împotriva debitorului și a terților garanți. Cu alte cuvinte, acesteia îi revenea îndatorirea, ulterior trecerii la restanță a creditului, să acționeze cu diligență contractuală și procesuală, în sensul formulării și depunerii unor cereri de executare silită utile, care să îndeplinească cerințele legale necesare pentru a genera încuviințarea executării de către instanța de executare și, deopotrivă, în sensul urmăririi finalizării procesului execuțional, pentru atingerea scopului acestei proceduri, în interesul ambelor părți contractante - recuperarea debitului.

Altfel spus, deși prevederile art. 666 alin. (7) C. proc. civ. nu impun, în mod evident, obligativitatea exercitării căii de atac împotriva încheierilor prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite, buna-credință și diligența care trebuie să caracterizeze conduita cocontractanților în îndeplinirea obligațiilor asumate impuneau, în mod necesar, abordarea acestei atitudini precaute din partea C.. Aceasta cu atât mai mult cu cât, până în momentul plății garanției și subrogării FNG în drepturile sale, banca a avut calitatea de creditor exclusiv al creanței restante, calitate în virtutea căreia era singura abilitată de legiuitor, în temeiul textului legal citat, să exercite calea de atac a apelului împotriva încheierilor de respingere a cererilor de executare silită de către instanța de executare, din 08.02.2013 și, respectiv, 25.07.2013.

Chiar și în condițiile în care este reală și evidentă încălcarea de către intimatul-reclamant FNG a propriei obligații contractuale prevăzute de art. 9.4 alin. (1) - față de împrejurarea că, deși ar fi trebuit să procedeze la achitarea garanției în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, adresată la data de 28.01.2013, a rămas în pasivitate, apreciind asupra îndeplinirii condițiilor de plată a garanției și procedând efectiv la achitarea acesteia la mult timp după împlinirea termenului contractual, respectiv abia la data de 29.07.2014 -, atitudinea pasiv-culpabilă a băncii nu poate fi înlăturată. Cu alte cuvinte, chiar și în privința încheierii din 25.07.2013, dată la care FNG ar fi trebuit deja să fie subrogat în drepturile băncii prin plata garanției solicitate la 28.01.2013, inacțiunea celui dintâi nu putea fi de natură să determine o pasivitate corelativă și scuzabilă din partea C., care nu poate fi astfel justificată, ci doar nuanțată. Apărarea FNG, însușită de instanța de apel, în sensul că acesta nu ar fi fost în măsură să acționeze împotriva încheierii din 25.07.2013, nefiind subrogat în drepturile băncii-creditoare decât la data de 29.07.2014, prin plata garanției, deși relevă o împrejurare reală, circumscrie totodată o conduită contractuală culpabilă a fondului și nu poate fi reținută în justificarea stării de pasivitate a acestuia și, respectiv, în susținerea pretențiilor sale.

Prin raportare la aceste repere - de natură să contureze înțelesul contractual exhibat de ansamblul clauzelor convenționale -, iar nu printr-o operațiune de scoatere din context a clauzelor înscrise la art. 9.1 și 9.2 - vizând obligativitatea declanșării, ulterior trecerii la restanță, a procedurilor de executare silită a tuturor garanțiilor și, respectiv, necesitatea însoțirii cererii de plată de dovada înregistrării la executorul judecătoresc a cererilor de executare silită a debitorului și a terților garanți -, Înalta Curte constată că în mod just instanța de apel a statuat în sensul încălcării de către banca-pârâtă a prevederilor art. 10.4 din contract, fapta ilicită a acesteia constând în aceea că, nu a efectuat demersuri efective și concrete în cadrul procedurilor de executare silită pe care le-a demarat împotriva debitorului și a terților garanți, până la data plății garanției și subrogării FNG în drepturile sale - 29.07.2014 -, împiedicând prin aceasta o prezumtivă împărțire a sumelor ce ar fi putut rezulta din executare.

Pe de altă parte, printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 6.6 și 10.1 din contract, coroborate cu cele ale art. 1.597, art. 2.280 - art. 2.320 C. civ., instanța supremă înlătură considerentul prin care instanța de apel a reproșat și sancționat inacțiunea recurentei-pârâte, adoptată de aceasta ulterior plății de către FNG a garanției, și statuează în sensul că, urmare a acestei operațiuni, intimatul-reclamant FNG, în calitate de subrogat în drepturile C., era de drept abilitat să continue demersurile de executare silită în vederea recupărării creanței, ori să inițieze altele noi. Aceasta deoarece, ca efect al subrogării, subrogatul dobândește toate drepturile creditorului plătit, având la îndemână nu numai căile procesuale pe care acesta din urmă ar fi putut să le intenteze, în caz de neplată, dar și toate eventualele garanții ale creanței respective, precum și unele căi procesuale proprii. Este real însă, că această prerogativă a fondului nu a putut fi manifestată deplin în contextul încălcării de către aceeași pârâtă a obligației de predare a titlurilor executorii în original, statuată de art. 10.5 din contract.

Instanța de recurs confirmă concluzia curții de apel sub acest aspect, însă dintr-o altă perspectivă. Astfel, este în afara oricăror ambivalențe faptul că cesiunea de creanță reprezintă o modalitate de transmitere a obligațiilor, iar nu una de stingere a acestora, în cazul concret dedus judecății aflându-ne în ipoteza unei cesiuni cu titlu oneros, prin care C. a transferat nu garanția de 80%, ci creanța sa proprie, de 20% din debitul total, în patrimoniul cesionarului H. S.A., notificând în acest sens, la 20.05.2015, și FNG, aspect necontestat. Așadar, operațiunea juridică de cesionare de către C. a propriei creanțe de 20% din debitul total restant, nu îmbracă valențele unei renunțări a acesteia la recuperarea creanței sale de la beneficiar/terți garanți, în sensul prevederilor art. 10.5 din contract. Cu toate acestea, o astfel de valență poate fi acordată atitudinii culpabile a băncii care nu a urmărit concret și efectiv finalizarea procedurilor de executare silită până la momentul plății garanției și intervenirii subrogației legale. Trebuie subliniat că, până la data de 29.07.2014, banca a avut calitatea de unic creditor al debitului restant, în valoare totală de 385.000 RON, astfel încât, pasivitatea sa manifestată până la aceeași dată, în recuperarea acestui debit, presupune în mod evident o desistare, atât în privința recuperării garanției de 80% din suma totală (ce urma să-i fie achitată de FNG), cât și în privința creanței personale de 20% din suma totală, conjunctură aptă să activeze obligația C. de predare către fond, în original, a titlurilor sale, statuată imperativ de art. 10.5 din contract. Din această perspectivă, dispozițiile art. 703 C. proc. civ. erau aplicabile, conduita culpabilă a băncii echivalând, practic, cu renunțarea la executarea silită.

În lumina tuturor acestor considerente, interpretarea concordantă a clauzelor contractuale în discuție, prin raportare la o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în materia analizată și în cheia unei subrogări temporizate a FNG în drepturile C., este de natură să contureze un ilicit contractual în sarcina acesteia din urmă, apt să genereze o împiedicare în recuperarea creanței fondului prin intermediul procedurilor de executare silită și, în consecință, o zădărnicire a împărțirii prezumtivelor sume care ar fi putut fi recuperate prin executare, proporțional cu riscul asumat.

Continuând examinarea recursului, Înalta Curte constată, deopotrivă, că printr-o motivare superficială, din care lipsește analiza apărărilor băncii-pârâte, instanța de prim control judiciar a concluzionat în sensul întrunirii cumulative în cauză și a celorlalte condiții prevăzute de legea de drept substanțial pentru angajarea răspunderii civile contractuale a C. - referitoare la culpa acesteia, la prejudiciul cauzat prin săvârșirea faptei ilicite și la existența legăturii de cauzalitate dintre aceasta din urmă și prejudiciu -, aspecte care sunt de natură să vulnerabilizeze decizia atacată, din aceeași perspectivă a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește condiția culpei, existența acesteia a fost prezumată prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor contractuale ce incumbau pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 1.548 C. civ., reținându-se, totodată, împrejurarea că nu s-a probat existența unor cauze exoneratoare de răspundere.

Această concluzie a instanței devolutive nu poate fi confirmată. Pe de o parte, după cum s-a arătat deja în precedent, fapta ilicită a pârâtei, deși reală, trebuie privită și analizată în cheia omisiunii prelungite a FNG de a achita garanția în termenul contractual de 90 de zile, cu consecința subrogării de îndată în drepturile băncii. Trebuie subliniat faptul că, îndeplinirea întocmai a acestei obligații din partea fondului, cu aceeași diligență contractuală pretinsă pârâtei, ar fi creat, neîndoielnic, premisele continuării sau inițierii unor noi proceduri de executare silită, ori a altor căi procedurale împotriva debitorului/garanților, în scopul recuperării creanței dobândite prin plata garanției.

Așadar, pasivitatea reproșată băncii ulterior expirării termenului de plată de 90 de zile, nu poate fi imputată exclusiv acesteia, inacțiunea manifestă a FNG fiind concurentă și chiar prelungită ulterior momentului subrogării în drepturile băncii prin plata garanției, când sarcina efectuării unor demersuri în sensul arătat îi revenea în exclusivitate, după cum s-a arătat. Din această perspectivă, a conturării unei stări de pasivitate recurente a intimatului-reclamant, nu este lipsită de relevanță chiar împrejurarea introducerii, la aproximativ 3 ani după momentul subrogării sale, a cererii de chemare în judecată împotriva C. ce formează obiectul prezentului dosar. Pe de altă parte, după c