ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1095/2025

Ședința publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului și luând act, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin sentința nr. 168/29.02.2024, Tribunalul Prahova - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L., în faliment, reprezentată de lichidator judiciar C.., a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x la 23.09.2019 de Societatea Profesională Notarială D., a luat act că părțile nu au solicitat să fie repuse în situația anterioară încheierii contractului și a obligat pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată.

Apelul pârâtei, declarat împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 398/11.12.2024 a Curții de Apel Ploiești - secția a II-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, aceeași parte a promovat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurenta a susținut că hotărârea atacată reflectă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând, astfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de recurs, a susținut, sub un prim aspect, că deși se află în insolvență, procedura împotriva sa fiind deschisă încă din 18.04.2022, instanțele anterioare nu au dat eficiență prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care impuneau suspendarea judecății. Totodată, recurenta a precizat că intimata a fost înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor și a criticat considerentele instanței de apel, potrivit cărora "acțiunea de față, neavând ca obiect și scop un drept de creanță asupra averii debitoarei intrate în insolvență (...) nu intră în sfera acțiunilor prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2014", afirmând că demersul inițiat de partea adversă urmărește în mod evident realizarea unor drepturi asupra averii sale, de vreme ce repunerea în situația anterioară ar fi doar o consecință a aplicării sancțiunii desființării contractului pentru neexecutarea obligației de plată.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a criticat și măsura decăderii sale din dreptul de a depune o cerere reconvențională, arătând că, deși sediul său social, începând din 01.12.2019, se află în București, str. x, camera 1, biroul 12, a fost citată, pentru primele termene de judecată, la adresa indicată de reclamantă, respectiv în București, str. x, camera 1, cu încălcarea art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În continuare, recurenta a arătat că la 03.06.2022, reclamanta a solicitat citarea sa la adresa corectă, din București, str. x, camera 1, biroul 12, precum și la sediul administratorului judiciar, care a fost citat în cauză, prima oară, pentru termenul din 17.10.2022. A mai arătat că, mai apoi, au fost puse în dezbatere excepția necompetenței materiale și cererile de suspendare/încetare a judecății - cele din urmă respinse la 14.03.2023 -, așa încât, în opinia sa, termenul următor acordat, respectiv 14.09.2023, este asimilat primului termen de judecată; ca atare, a considerat că cererea reconvențională pe care a depus-o la 08.09.2023 a fost formulată cu respectarea dispozițiilor art. 209 alin. (4) C. proc. civ. în acest context, practicianul în insolvență a afirmat că nu a participat activ la proces mai înainte de termenul din 14.09.2023, întrucât a apreciat că sunt incidente dispozițiile referitoare la suspendarea/încetarea judecății.

Susținând că, în aceste condiții, în mod greșit i-a fost aplicată sancțiunea decăderii pentru formularea tardivă a cererii reconvenționale, recurenta a arătat că are dreptul de a obține, în urma repunerii în situația anterioară, prețul pe care l-a plătit, în cuantum de 455.795 RON.

Criticând dispoziția de admitere a cererii de chemare în judecată, menținută în apel, titulara căii de atac a recursului a invocat nulitatea clauzei penale stipulate în capitolul III din contractul de vânzare nr. x/23.09.2019, apreciind-o contrară ordinii publice, de vreme ce este stipulată exclusiv în favoarea vânzătorului și, prin ea însăși, cuantifică despăgubirea nu la nivelul prejudiciului real, ci la cel al sumei deja achitate, pe care partea adversă o poate reține; de asemenea, a mai invocat imposibilitatea utilizării aceleiași clauze, afirmând că în sarcina sa nu se poate reține vreo culpă, căci neexecutarea obligației de plată a restului de preț a fost cauzată de instalarea, în 2021, a stării de insolvență care, potrivit raportului asupra cauzelor care au determinat-o, nu a fost cauzată de organele sale de conducere. Ca atare, recurenta a considerat că analiza administratorului judiciar a cărei concluzie a fost expusă mai sus a răsturnat prezumția de culpă instituită de art. 1.548 C. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte, cu majoritate, reține următoarele:

Prima critică a recurentei, pe care aceasta a încadrat-o în mod eronat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - sens în care va fi reîncadrată în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - aduce în dezbatere neaplicarea normelor de procedură cuprinse în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care, în opinia sa, ar fi impus suspendarea/încetarea judecății, în condițiile în care procedura de insolvență împotriva sa a fost deschisă la 18.04.2022.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "De la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor."

Această dispoziție legală imperativă reflectă caracterul colectiv și concursual al procedurii de insolvență; creditorilor le este interzis nu numai să inițieze noi acțiuni judiciare ori extrajudiciare, pentru a-și realiza creanțele asupra averii debitorului, nu numai să pornească în mod individual vreo formă a executării silite, ci și să le mai continue, dacă erau deja începute, cu toții fiind chemați să-și valorifice drepturile de creanță în cadrul procedurii, respectând etapele acesteia și ordinea de preferință reglementate de legiuitor.

După cum rezultă expres din conținutul textului, doar acțiunile în realizarea creanțelor, adică cele personale, sunt supuse suspendării.

În acest sens, la paragraful 95 din Decizia nr. 22/2024, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în interpretarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, că "nu se suspendă decât acțiunile pentru recuperarea creanțelor, nu și cele care au ca obiect rezilierea/rezoluțiunea contractelor pentru neexecutare, acțiunile prin care se solicită anularea unui act juridic, acțiunile reale etc. În situația în care astfel de acțiuni în anulare, reziliere sau rezoluțiune au și capete de cerere subsidiare, constând în restituirea prestațiilor sau acoperirea unor prejudicii ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, acestea vor fi disjunse și suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014".

Or, în speță, Înalta Curte, cu majoritate, constată că acțiunea dedusă judecății nu are caracterul unei acțiuni personale, în realizarea unei creanțe, ci acela al uneia reale, prin care reclamanta urmărește să-și redobândească proprietatea asupra unui imobil. În acest context, se cuvine notat că reclamanta nu a solicitat și repunerea părților în situația anterioară, așa încât instanțele au fost sesizate doar cu cererea sa, în calitate de vânzător, de rezoluțiune a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/23.09.2019 de Societatea Profesională Notarială D., încheiat cu pârâta, în calitate de cumpărător.

Chiar dacă noul C. civ. nu conține o reglementare similară celei regăsite în art. 1368 din C. civ. de la 1864, care stabilea în mod expres caracterul real al acțiunii demarate de vânzător, în vederea rezoluțiunii vânzării, omisiunea legii nu are valența schimbării opticii legiuitorului, deoarece distincția între acțiunile personale și cele reale derivă din natura diferită a drepturilor pe care demersul în justiție urmărește să le valorifice; astfel, acțiunile personale urmăresc valorificarea unui drept de creanță, pe când cele reale au ca scop protecția drepturilor reale.

Prin urmare, acțiunea reală se întemeiază direct și nemijlocit pe chiar dreptul real (sau pe faptul posesiei unui imobil) și este concepută, în mod exclusiv, pentru protejarea lui, constituind, astfel, mijlocul juridic specific pentru apărarea dreptului real.

Desigur că, în măsura în care instanțele sunt învestite nu numai cu un capăt de cerere prin care să se urmărească recunoașterea dreptului real, ci și cu unul, derivat din cel dintâi, al cărui scop l-ar reprezenta apărarea unor drepturi de creanță - născute din dreptul de proprietate -, efectul secundar al demersului judiciar ar fi reprezentat de apărarea celor din urmă drepturi; într-o asemenea situație, în care mijlocul juridic ar dobândi un caracter nespecific, acțiunea, combinând trăsăturile uneia reale și ale uneia personale, ar deveni mixtă.

Nu aceasta este însă ipoteza în cazul dedus judecății, în care titularul cererii urmărește, în calitate de vânzător, rezoluțiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/23.09.2019 de Societatea Profesională Notarială D., încheiat cu pârâta, în calitate de cumpărător - așadar redobândirea dreptului de proprietate -, nu și repunerea părților în situația anterioară.

Din această perspectivă, inserarea în contractul părților, a unei clauze care îndreptățește vânzătorul să pretindă rezoluțiunea lui în cazul în care cumpărătorul nu își îndeplinește obligația de plată a unei rate dă eficiență prevederilor art. 1.549 și urm. C. civ. și nu transferă acțiunii judiciare prin care se tinde la valorificarea acestui drept caracterul uneia personale, de vreme ce demersul vânzătorului are ca scop exclusiv apărarea dreptului real de proprietate pe care și-l afirmă asupra unui imobil.

În aceste condiții, Înalta Curte, cu majoritate de voturi, constată că acțiunea sa este una reală, nesupusă suspendării/încetării reglementate de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Următoarea critică a recurentei vizează măsura decăderii sale din dreptul de a depune o cerere reconvențională, păstrată în apel.

Înalta Curte ia act de susținerea autoarei căii de atac, potrivit căreia sediul său social, începând din 01.12.2019, se află în București, str. x, cam. 1, biroul 12, sector 4 și constată, în acord cu aceasta, că termenul de la 17.10.2022 este primul pentru care a fost legal citată, nu doar la respectiva adresă, ca și la sediul administratorului judiciar.

În schimb, afirmația recurentei, care consideră că doar subsecvent dezbaterii excepției necompetenței și a cererilor de suspendare/încetare a judecății (respinse la 17.10.2022, respectiv la 14.03.2023), termenul următor acordat, 14.09.2023, este asimilat primului termen de judecată, este lipsită de fundament legal, în condițiile în care legea nu reglementează o asemenea "asimilare"; mai mult, și 17.10.2022 și 14.03.2023 au reprezentat, în mod evident, termene la care procesul s-a derulat.

Instanța supremă notează că, potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. civ., "Cererea reconvențională se depune, sub sancțiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată" și că, din interpretarea art. 153 C. proc. civ., rezultă că primul termen este cel la care părțile sunt legal citate, desigur sub rezerva de a nu exista vreun alt impediment pentru judecată.

Or, reținând că cererea reconvențională a fost înregistrată la 12.09.2023, după respingerea - în urma dezbaterilor contradictorii -, la 17.10.2022, a excepției necompetenței teritoriale și, la 14.03.2023, a cererilor de suspendare/încetare a judecății, Înalta Curte constată, în acord cu instanțele anterioare că nerespectarea, de către autorul cererii reconvenționale, a termenului instituit de art. 209 alin. (4) C. proc. civ., anterior citat, a justificat deplin aplicarea sancțiunii decăderii; ca atare, înlăturarea acestei critici de către instanța de apel reflectă o corectă aplicare a legii.

În acest context, opțiunea practicianului în insolvență, de a nu participa activ la proces mai înainte de termenul din 14.09.2023, întrucât a apreciat incidente dispozițiile referitoare la suspendarea/încetarea judecății, reflectă doar conduita sa procesuală, fără a avea aptitudinea de a paraliza efectul decăderii instituite de chiar partea introductivă a textului de lege citat mai sus, care obligă părțile să se supună termenelor imperative.

Ca o consecință, nu vor fi examinate, nici în recurs, susținerile titularei căii de atac, potrivit cărora cererea sa reconvențională este întemeiată și că are dreptul de a obține, în urma repunerii în situația anterioară, prețul plătit, de 455.795 RON.

Ultimele critici din memoriu se îndreaptă împotriva dispoziției de admitere a cererii de chemare în judecată, păstrată în apel, recurenta reiterând nulitatea clauzei penale stipulate în capitolul III din contractul de vânzare nr. x/23.09.2019, pe care a apreciat-o ca fiind contrară ordinii publice, deoarece este stipulată exclusiv în favoarea vânzătorului, cuantificând despăgubirea nu la nivelul prejudiciului real, ci la cel al sumei deja achitate, pe care partea adversă le poate reține, însă Înalta Curte constată că admiterea cererii reclamantei a produs doar efectul rezoluțiunii contractului, fundamentată în fapt pe neplata unei părți semnificative din prețul imobilului achiziționat; prin urmare, clauza penală a cărei nulitate a fost invocată nu a constituit temei al rezoluțiunii, așa încât critica este străină de aspectele care au fost tranșate în prezentul litigiu. Este posibil ca respectiva clauză să fi justificat înscrierea intimatei în tabelul creanțelor recurentei falite, însă, într-un asemenea caz, nulitatea ei ar fi putut fi invocată, pe cale de acțiune ori de excepție, doar în procedurile specifice reglementate de Legea nr. 85/2014, în care respectiva creanță ar fi putut fi contestată.

Recurenta a mai invocat că în sarcina sa nu se poate reține vreo culpă, sens în care a arătat că neexecutarea obligației de plată a restului de preț a fost cauzată de instalarea, în 2021, a stării de insolvență care, potrivit raportului asupra cauzelor care au determinat-o, nu ar fi imputabilă organelor sale de conducere, ceea ce ar răsturna prezumția de culpă instituită de art. 1.548 C. civ.; dincolo de faptul că în etapele devolutive ale procesului s-a reținut că obligația de plată a prețului în tranșe trebuia îndeplinită într-un interval de timp anterior, cuprins între lunile octombrie 2019 și octombrie 2020, instanța supremă constată că analiza acestui aspect este atașat unor elemente factuale și presupune reevaluarea probatoriului, operațiune neîngăduită și în recurs, cale extraordinară de atac, al cărei scop, proclamat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; controlul judecătoresc în recurs este, așadar, unul de legalitate, nu de temeinicie.

În considerarea tuturor argumentelor ce precedă, Înalta Curte, cu majoritate, constată că niciuna dintre criticile invocate nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 398/11.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

Divergența în complet a fost generată exclusiv de temeinicia primului motiv de recurs, referitor la pretinsa interpretare greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, ce reglementează suspendarea de drept a judecării procesului, ca urmare a declanșării procedurii insolvenței pârâtei-recurente în cursul soluționării pricinii la prima instanță, respectiv dacă o acțiune în pronunțarea rezoluțiunii judiciare, cum este cea care face obiectul prezentului litigiu, se încadrează sau nu în categoria sintagmei "acțiuni judiciare (...) pentru realizarea creanțelor asupra averii debitoarei" la care se referă art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Deși la prima vedere, textul citat pare a fi suficient de clar, complexitatea situațiilor pe care le oferă practica judiciară impune, din punctul meu de vedere, o abordare analitică mai complexă care să fie realizată în acord cu principiile, filosofia și spiritul legii insolvenței - Legea nr. 85/2014.

Astfel, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor".

Împrejurarea că legea insolvenței utilizează termenul "creanță" cu sensul principal de creanță în bani, este cât se poate de explicabilă prin raportare la obiectul de reglementare a Legii nr. 85/2014 și la premisele deschiderii procedurii insolvenței - incapacitatea de plată a debitorului generată de lipsa lichidităților bănești. În acest context, este de așteptat ca lista creditorilor unui debitor insolvent să cuprindă, în principal, subiecte de drept titulare ale unor drepturi de creanță constând în plata unor sume de bani.

Simpla interpretare literală și gramaticală a acestui text de lege nu este însă suficientă pentru a putea se putea trage o concluzie fermă cu privire la conținutul și sfera de aplicare a acestei dispoziții, fiind necesară o abordare sistematică și teleologică în procesul de interpretare a normei.

Așa fiind, o primă remarcă este aceea că, în corelare cu aceste prevederi legale de la art. 75 alin. (1), trebuie citită și dispoziția cuprinsă în art. 79 din același act normativ, conform căruia "deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 75 alin. (1)".

Prin urmare, deschiderea procedurii insolvenței generează ca efect, pe de o parte, stoparea oricăror acțiuni judiciare, extrajudiciare sau măsuri de executare silită aflate în derulare și a căror finalitate s-ar răsfrânge asupra averii debitoarei iar, pe de altă parte, deschiderea procedurii instituie, în mod implicit, interdicția demarării/exercitării oricăror acțiuni similare după data deschiderii procedurii insolvenței debitorului, aceasta fiind rațiunea pentru care eventualele termene de prescripție, aferente acțiunilor la care se referă art. 75 alin. (1) din lege, nu mai curg ci sunt suspendate la rândul lor.

Rațiunea acestor dispoziții legale este aceea de a asigura realizarea scopului procedurii insolvenței așa cum rezultă el din conținutul art. 2 din Legea nr. 85/2014, mai precis acoperirea pasivului debitorului în cadrul unei proceduri colective și concursuale și acordarea, atunci când este posibil, unei șanse de redresare a activității debitorului. Într-o altă formulare, se poate afirma că scopul principal al procedurii insolvenței este acela de a asigura executarea obligațiilor debitoarei cuprinse în toate contractele aflate încă în ființă la momentul deschiderii procedurii insolvenței și satisfacerea tuturor celor care, la data deschiderii procedurii insolvenței, au calitatea de creditor - titular al unui drept de creanță față de debitoare.

În acest context normativ, se cuvine să reamintim că insolvența reprezintă acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile și care se prezumă atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor (art. 4 pct. 29 din legea insolvenței).

Din această perspectivă, este cât se poate de evident că acțiunile judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, la care se referă art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sunt, de principiu, acțiuni promovate împotriva debitorului rău-platnic iar starea de insolvență a acestuia reprezintă, de regulă, explicația rațională a conduitei contractuale neconforme a acestuia în raporturile sale cu partenerii contractuali.

Or, tocmai în considerarea acestor realități economice incontestabile și a consecințelor nefaste ale instalării stării de insolvență, atât pentru debitor cât și pentru creditorii acestuia, legiuitorul a apreciat oportun a reglementa procedura insolvenței a cărei deschidere trebuie să producă un efect imediat: protecția averii debitoarei prin stoparea oricăror acțiuni aflate în curs de derulare ori exercitabile în viitor, care sunt întemeiate pe un drept de creanță a cărui obligație corelativă nu a fost îndeplinită (din lipsa fondurilor bănești) și căror finalitate s-ar repercuta negativ asupra activului patrimonial al debitorului, de natură a compromite atât dezideratul principal urmărit - asigurarea plății întregului pasiv al debitorului cu satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor - cât și finalitatea subsidiară - salvarea activității debitorului și reinserția acestuia "însănătoșit" în mediul economic.

Dată fiind această paradigmă, problema de interpretare care vizează dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 are în vedere decriptarea înțelesului sintagmei "acțiuni pentru realizarea creanțelor asupra averii debitoarei", respectiv dacă această sintagmă se referă exclusiv la cererile în justiție pentru realizarea/executarea obligațiilor contractuale sau extracontractuale ale debitoarei (interpretare restrictivă, strict literală/gramaticală), sau includ și alte acțiuni care, având la bază un drept de creanță al creditorului, inclus în conținutul raportului juridic contractual al acestuia cu debitorul insolvent, reprezintă opțiuni alternative ale titularului dreptului de creanță nesatisfăcut (creditorul) și se răsfrâng negativ asupra activului patrimonial al debitorului, având ca finalitate scoaterea unor bunuri ale debitoarei pe care aceasta de deține cu un titlu valabil la data deschiderii procedurii insolvenței, în beneficiul și interesul exclusiv al creditorului-reclamant care, în acest fel, se sustrage de la participarea la procedura concursuală a insolvenței deoarece își asigură un remediu patrimonial satisfăcător, pe cont propriu, în schimbul creanței cu care ar fi trebuit să participe la procedura insolvenței.

O asemenea analiză se justifică și din perspectiva acțiunii în rezoluțiune/reziliere contractuală iar demersul este impus de prevederile art. 1516 C. civ.. Astfel, dacă alin. (1) instituie principiul conform căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației corelative dreptului său de creanță, în cuprinsul alin. (2) art. 1516 C. civ. reglementează opțiunile alternative pe care le are un creditor atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, ipoteză în care creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

Este de observat că atât creditorul care solicită executarea silită a obligației, cât și creditorul care optează pentru rezoluțiunea contractului sau pentru orice alt mijloc de realizare a dreptului său, își fundamentează demersul său judiciar pe un drept de creanță născut din contract și care nu a fost satisfăcut prin plată de către partea co-contrantactă (debitorul).

În plus, acest drept de opțiune - între a cere executarea obligației de a plăti o sumă de bani, corelativă dreptului de creanță și a cere rezoluțiunea contractului - îl are în mod efectiv și practic numai creditorul care ar putea beneficia de efectele rezoluțiunii, adică de restituirea în natură a prestației sale. O astfel de opțiune va exista numai la nivel teoretic în cazul creditorului care a predat bunuri consumptibile și care, prin ipoteză, nu se mai regăsesc în patrimoniul debitorului, fiind consumate ori transmise unor terți subsecvenți în cadrul activităților specifice de producție sau comerț deoarece rezoluțiunea nu ar putea genera, într-o asemenea ipoteză, efectul său firesc de repunere în situația anterioară ci un efect similar unei acțiuni în executarea obligației de plată a unei sume de bani, de vreme ce, în absența bunurilor în materialitatea lor, restituirea nu se va mai putea realiza în natură, ci doar prin echivalent bănesc.

Din această perspectivă, a aprecia că numai cererile în justiție având ca obiect plata unei sume de bani sunt supuse suspendării prev. de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ar presupune o abordare interpretativă în dezacord cu principiul asigurării unui tratament egal creditorilor de același rang. O astfel de concluzie se impune deoarece creditorul care, prin natura raporturilor juridice, ar mai beneficia de dreptul de a cere rezoluțiunea contractului, ar fi în avantaj față de un alt creditor care nu mai justifică un interes practic să solicite un astfel de remediu contractual, deși ambii creditori sunt titularii unor drepturi de creanțe derivate din contractele cu debitoarea, drepturi de creanță rămase nesatisfăcute și care constituie atât temeiul unor cereri în realizarea dreptului, cât și temeiul unor acțiuni în rezoluțiune.

Pe de altă parte, dacă s-ar aprecia că acțiunile în rezoluțiune judiciară îndreptate împotriva debitoarei, având ca finalitate urmărită scoaterea unor bunuri din averea acesteia nu sunt suspuse suspendării prev. de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ar trebui admisă și concluzia conform căreia, în privința acestor acțiuni în rezoluțiune, nu operează nici dispozițiile art. 79 din același act normativ astfel că nu ar fi suspendate termenele de prescripție ce însoțesc astfel de acțiuni iar astfel de acțiuni ar putea fi promovate chiar și după deschiderea procedurii insolvenței.

O atare interpretare și consecință practică ar veni însă în conflict cu prevederile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 care statuează expres că toate contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii. În plus, sesizată fiind cu modul de interpretare și de aplicare a acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat decizia nr. 42/7 iunie 2021 prin care a statuat că:

"În interpretarea art. 123 alin. (1), (3) și (9) din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acțiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menținute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenței pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligațiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri".

Chiar dacă dispozitivul deciziei se referă expres numai la rezilierea contractelor cu executare succesivă (deoarece în această manieră a fost formulată întrebarea de către instanța de trimitere), considerentele care susțin acest dispozitiv sunt lămuritoare și în ceea ce privește soarta unor acțiuni în rezoluțiune promovate pe calea dreptului comun după data deschiderii procedurii insolvenței dar întemeiate pe cauze de neexecutare anterioare acestui moment.

Relevant este în acest sens paragraful 84, care constituie premisa analizei expuse în paragrafele subsecvente, prin raportare la scopul procedurii insolvenței, instanța supremă subliniind că "(...) în actuala reglementare, prin voința legiuitorului, toate contractele debitorului aflate în derulare la momentul declanșării procedurii insolvenței sunt menținute" și că "odată declanșată procedura insolvenței, toate acțiunile creditorilor derivate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către debitor anterior acestui moment fiind circumscrise limitelor impuse de acest act normativ".

Mult mai relevante analizei din prezenta opinie separată sunt însă statuările instanței supreme din cuprinsul paragrafelor 94, 98 și 97 din aceeași decizie interpretativă, care analizează dreptul creditorului de a cere rezoluțiunea sau rezilierea unui contract pentru cauze care se situează temporar anterior momentului deschiderii procedurii insolvenței. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că:

"94. (...) Regulile specifice procedurii insolvenței se aplică prioritar față de cele din C. civ., astfel încât, deși debitorul este în culpă contractuală pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor, creditorul nu va putea opta pentru rezoluțiune sau reziliere, fiind obligat să continue executarea contractului. Contractul este menținut prin lege la deschiderea procedurii, în primele 3 luni ulterioare acestui moment urmând să se definitiveze soarta sa, prin exercitarea opțiunii de către administratorul judiciar, în sensul menținerii sau denunțării, în funcție de interesele debitorului, pentru maximizarea valorii averii acestuia și acordării, pe cât posibil, a unei șanse reale de redresare".

"96. (...) procedura insolvenței este o procedură execuțională, concursuală și colectivă la care participă toți creditorii pentru urmărirea și recuperarea creanțelor lor, în modalitățile prevăzute de lege [art. 5 alin. (1) pct. 44 din Legea nr. 85/2014]. Dacă până la declanșarea acestei proceduri, forța obligatorie a contractului și libertatea părților de a contracta erau reperele de bază ale părților în relația contractuală, odată deschisă procedura insolvenței, contractele încă în ființă ale debitorului intră sub reglementarea limitativă specială din Legea nr. 85/2014, al cărei scop declarat este acoperirea pasivului debitorului și acordarea, în măsura posibilității, a unei șanse reale de redresare. Așa fiind, creditorul, care pierde posibilitatea executării individuale a debitorului pentru creanțele sale, se vede pus și în situația de a nu putea renunța la contract decât în limitele impuse de legiuitor, în considerarea interesului declarat prioritar al redresării debitorului.

Altfel spus, prin efectul legii, creditorul își pierde, practic, dreptul de opțiune între executarea silită (directă sau indirectă, după caz) și desființarea contractului. Desființarea contractului nemaifiind posibilă, odată deschisă procedura insolvenței, pentru motive anterioare acestui moment, creditorul mai poate doar să participe la executarea silită colectivă și concursuală reglementată prin Legea nr. 85/2014 pentru a-și recupera creanțele anterioare restante. Chiar și în situația în care executarea obligațiilor după introducerea unei cereri de rezoluțiune sau reziliere ar duce la lipsa de interes a creditorului pentru continuarea contractului, în situația premisă a unei proceduri de insolvență în curs, contractul nu va putea fi desființat la inițiativa creditorului, interesul creditorului sau lipsa de interes a acestuia subsumându-se interesului superior al procedurii insolvenței, respectiv acoperirea pasivului și redresarea debitorului".

În egală măsură sunt relevante și considerentele instanței supreme din cuprinsul aceleași decizii, inserate la paragrafele 99 - 101, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție corelează statuările sale și cu dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a căror corectă interpretare face obiectul litigiului de față și cauza divergenței din complet. Astfel, conform considerentelor instanței supreme:

"99. Orice acțiune în reziliere promovată pe calea dreptului comun pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligațiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței, așadar, orice asemenea acțiune care ar tinde la desființarea contractului pentru motive anterioare declanșării procedurii insolvenței ar veni în contradicție cu opțiunea legiuitorului de a menține toate contractele debitorului aflate în derulare la data declanșării procedurii insolvenței pentru a le putea reevalua, în încercarea de a da o șansă reală de redresare debitorului, nefiind necesară și o prevedere expresă prin care să se reglementeze interdicția promovării sau continuării acțiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligațiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței. Menținerea contractelor și înlăturarea oricăror clauze din acele contracte care ar putea conduce la desființarea lor la momentul intrării în insolvență se înscriu în linia măsurilor necesare și obligatorii, în viziunea legii, pentru atingerea scopului urmărit: acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia.

Chiar dacă în cuprinsul deciziei nr. 42/7 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție examinează în principal conținutul prevederilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, statuările la nivel de principiu care susțin soluția din dispozitiv sunt edificatoare pentru demersul de interpretare din prezentul dosar.

Ceea ce instanța supremă subliniază în mod constant în cuprinsul considerentelor acestei decizii reprezintă concluzia conform căreia o acțiune în rezilierea sau rezoluțiunea unui contract în derulare nu mai este posibilă dacă are ca fundament neplata unor creanțe anterioare, chiar și în ipoteza în care nu se solicită și plata acelor creanțe, față de prevederile imperative ale art. 123 din Legea nr. 85/2014, contractul fiind menținut ope legis (paragraful 104).

În aceste circumstanțe și ținând cont de fundamentele care justifică atât interdicția de a solicita rezoluțiunea unui contract după data deschiderii procedurii insolvenței, pentru neplata unor creanțe anterioare acestui moment, cât și rațiunea acestei interdicții cuprinsă în art. 123 din Legea nr. 85/2014, este de neconceput, din punct de vedere logic, ca acțiuni în rezoluțiune, având același obiect și aceleași temeiuri, dar introduse anterior deschiderii procedurii insolvenței să nu fie stopate prin intermediul instituției suspendării de drept consacrate de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de vreme ce fundamentele justificative ale suspendării reglementate de acest text de lege sunt esențial aceleași cu cele au conturat conținutul art. 123 din același act normativ.

Un argument suplimentar în sensul acestei concluzii îl constituie dispozițiile art. 123 alin. (6) din legea nr. 85/2014 conform cărora:

"Dacă vânzătorul unui bun a reținut titlul de proprietate până la plata integrală a prețului vânzării, vânzarea va fi considerată executată de către vânzător și nu va fi supusă prevederilor alin. (1), rezerva fiind opozabilă administratorului judiciar/lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalitățile de publicitate prevăzute de lege. Bunul cu privire la care vânzătorul a reținut titlul de proprietate intră în averea debitorului, iar vânzătorul beneficiază de o cauză de preferință, potrivit art. 2.347 din C. civ..".

Conformitatea acestui text de lege cu principiile constituționale a fost confirmată de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 571/2023 și ulterior prin Decizia nr. 70/2025.

Așadar, în acord cu acest text de lege, indiferent dacă există sau nu pe rol o acțiune în rezoluțiune judiciară (legea nu distinge), în ipoteza unei vânzări cu rezerva proprietății până la plata integrală a prețului, consimțită de un creditor-vânzător diligent, de la data deschiderii procedurii insolvenței debitorului-cumpărător se produce și transferul proprietății bunului din patrimoniul creditorului-vânzător în patrimoniul debitorului-cumpărător insolvent, iar vânzătorul nu va mai avea dreptul să susțină ori să demareze o acțiune în rezoluțiune (pentru cauze de neexecutare anterioare deschiderii procedurii) ci va avea doar opțiunea de a se înscrie cu diferența de preț neîncasată în tabelul de creanțe, beneficiind totuși de preferință la distribuirea prețului obținut din valorificarea bunului în cadrul procedurii insolvenței.

Or, dacă dispozițiile art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 reglementează un astfel de regim juridic pentru ipoteza unei vânzări cu rezerva proprietății, nu există niciun argument logic, încadrabil în filosofia legii insolvenței, pentru a se susține că în cazul altor vânzări obișnuite, în care transferul proprietății de la vânzător la cumpărător (viitorul debitor insolvent) s-a produs la data încheierii contractului, în acord cu regulile consacrate de art. 1674-1676 C. civ., iar debitorul este titularul dreptului real de proprietate la data deschiderii procedurii insolvenței, o acțiune în rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului, având ca finalitate urmărită scoaterea bunului din averea debitoarei și întoarcerea lui în averea creditorului, ar putea fi în continuare susținută ori demarată chiar și după deschiderea procedurii insolvenței.

Pe de altă parte, o altă controversă în cadrul divergenței a fost legată de caracterul real sau personal al unei acțiuni în pronunțarea rezoluțiunii judiciare, în contextul în care este unanim acceptat că o acțiune reală îndreptată împotriva unei pârâte, față de care se deschide procedura insolvenței în cursul procesului, nu se circumscrie sferei de litigii în privința cărora operează suspendarea de drept în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În contrast cu opinia majoritară, apreciez că o acțiune în pronunțarea rezoluțiunii judiciare nu este o acțiune reală ci reprezintă o acțiune mixtă, în cadrul căreia reclamantul își întemeiază pretențiile deduse judecății, în același timp, atât pe un drept de creanță cât și pe un drept real, ambele izvorâte din același act juridic, având așadar aceeași cauză juridică. Acțiunea în rezoluțiunea unei vânzări este mixtă deoarece prezintă:

- o componentă principală - acțiunea personală - ce derivă din contract, constând în dreptul de a cere rezoluțiunea, drept care își are fundamentul în culpa contractuală a celeilalte părți contractante în executarea propriilor obligații asumate, acțiune prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani și care poate fi promovată numai împotriva titularului obligației corelative dreptului de creanță;

- o componentă subsidiară - acțiunea reală - constând în pretenția de restituire a bunului ce a făcut obiect al contractului, ca efect al rezoluțiunii care se produce cu efect retroactiv, ceea ce înseamnă că dreptul real transmis prin contract, revine în patrimoniul reclamantului de îndată ce acțiunea în rezoluțiune este admisă iar contractul este desființat, reclamantul redobândind, în acest context, calitatea de titular al dreptului real și având, în această calitate, prerogativa de a cere predarea bunului de la orice persoană care l-ar deține fără niciun titlu, inclusiv de a cere restituirea de la pârâtul din acțiunea în rezoluțiune al cărui titlu tocmai a fost desființat prin admiterea capătului principal al acțiunii.

Din această perspectivă, în contrast cu considerentele opiniei majoritare, apreciez că o acțiune reală este acea acțiune în justiție în cadrul căreia pretenția formulată de reclamant (revendicare, evacuare, grănițuire etc.) se întemeiază pe un drept real, pe care reclamantul afirmă că îl deține în patrimoniu și a cărui existență, dacă este contestată, o poate dovedi prin probe.

Prin urmare, nu scopul (efectul) urmărit prin acțiune - acela al dobândirii sau redobândirii unui drept real - este criteriul în funcție de care o acțiune patrimonială este calificată a fi reală, personală sau mixtă. Tocmai de aceea o acțiune a promitentului cumpărător prin care acesta solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract translativ de proprietate, nu este o acțiune reală, deși scopul urmărit este acela de a dobândi proprietatea bunului cu privire la care s-a încheiat promisiunea. Cu toate acestea, o astfel de acțiune în justiție rămâne o acțiune personală deoarece dreptul pe care îl afirmă reclamantul cumpărător și a cărui valorificare îl solicită - dreptul de a dobândi proprietatea prin încheierea unui contract translativ - este un drept personal, de creanță, izvorât din antecontractul încheiat anterior de părți.

Așa fiind, numai acele acțiuni patrimoniale în justiție sunt veritabile acțiuni reale în cadrul cărora reclamantul își arogă calitatea de titular al dreptului real afirmat și își sprijină pretenția dedusă judecății pe această calitate. În această paradigmă, acțiunea reală împrumută o serie de caracteristici ale dreptului real pe care îl apără. Astfel, spre exemplu, de vreme ce un drept real este un drept opozabil erga omnes, o acțiune reală poate fi îndreptată împotriva oricărei persoane care neagă, nesocotește sau încalcă dreptul real afirmat de reclamantului.

În contrast cu acțiunile reale, specificul acțiunilor personale este acela că ele se întemeiază pe un drept de creanță, izvorât fie dintr-un contract (principalul izvor de obligații civile), fie dintr-un alt fapt sau act licit ori ilicit generator de obligații și, corelativ, de drepturi de creanță. Acțiunile personale, ce apără drepturi de creanță, pot fi exercitate numai în contradictoriu cu titularul obligației corelative și sunt, de regulă, prescriptibile extinctiv iar în categoria acestor acțiuni intră și cererile în justiție pentru rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, indiferent dacă obiect al contractului l-a reprezentat un drept real sau un drept de creanță.

În mod implicit, chiar și C. proc. civ. califică acțiunile în rezoluțiune/reziliere ca fiind acțiuni personale (sau mixte) iar nu acțiuni reale, prin manierea de reglementare a regulilor de competență.

În acest sens, dacă prevederile art. 117 C. proc. civ. stabilesc competența exclusivă a acțiunilor reale imobiliare în favoarea instanței de la locul situării imobilului, prevederile art. 113 pct. 3 din același act normativ consacră o competență alternativă a mai multor instanțe atunci când este vorba despre cereri în rezoluțiunea unui contract, indiferent dacă prin acel contract s-a transmis un drept real ori un drept de creanță.

Este adevărat că, art. 1368 din C. civ. de la 1864, statua expres că "acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală". Această "inadvertență" legislativă a fost însă observată de doctrina vremii, subliniindu-se că această calificare a acțiunii în rezoluțiunea vânzării ca fiind o acțiune reală are ca temei exclusiv dispoziția legală cuprinsă în C. civ. de la 1864 și niciun alt argument suplimentar. Altminteri, din perspectiva naturii sale juridice și în absența unei calificări date de lege, o astfel de acțiune rămâne una personală izvorâtă din contract iar nu întemeiată pe calitatea de titular al unui drept real al reclamantului care o promovează.

Din această perspectivă, contrar argumentelor cuprinse în opinia majoritară, apreciez că omisiunea legiuitorului care a elaborat noul C. civ. (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) de a relua conținutul normei din fostul art. 1368 din C. civ. anterior de la 1864, a fost rodul intenției și consecința valorificării contribuțiilor doctrinare anterioare în ceea ce privește natura juridică a unei acțiuni în rezoluțiune, chiar și atunci când aceasta privește un contract de vânzare a unui bun imobil.

Date fiind aceste considerente, concluzionez prin a sublinia că acțiunea în rezoluțiune este o acțiune mixtă care, în principal este fundamentează pe dreptul personal de a cere rezoluțiunea, drept ce izvorăște dintr-un contract, drept patrimonial prescriptibil extinctiv, drept care, deși potestativ prin natura sa, este alăturat dreptului de creanță dobândit prin contract, constituindu-se într-o prerogativă alternativă de care dispune creditorul pentru ipoteza în care dreptul său de creanță nu ar fi satisfăcut benevol de către debitor.

Așa fiind, reclamantul dintr-o acțiune în rezoluțiune este titularul unui drept de creanță care însă nu mai acționează pentru realizarea creanței, ci acționează, în considerarea creanței nesatisfăcute, prin exercitarea opțiunii alternative și potestative de care dispune, acela de a obține desființarea contractului și repunerea în situația anterioară. Acest demers judiciar se fundamentează și este în strânsă legătură tot cu dreptul de creanță dobândit prin contract, iar atâta vreme cât finalitatea urmărită prin exercițiul acestui drept de a cere rezoluțiunea se repercutează negativ asupra averii debitoarei intrate în insolvență, în sensul că duce la "extragerea" dreptului de proprietate asupra bunului din patrimoniul debitoarei care va rămâne un simplu deținător de fapt al bunului, fără niciun titlu valabil asupra acestuia, apreciez că o astfel de acțiune se circumscrie sintagmei "acțiune privind realizarea creanțelor asupra averii debitoarei" cuprinsă în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce privește argumentul invocat de autorii opiniei majoritare, întemeiat pe conținutul paragrafului 95 din Decizia nr. 22/2024, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciez că acesta nu poate fi valorificat prin scoaterea lui din contextul argumentativ în cadrul căruia a fost inserat.

Controversa jurisprudențială, care a generat promovarea și soluționarea respectivului recurs în interesul legii, a privit modul de aplicare a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 referitoare la intervenirea suspendării de drept, în situația căilor de atac declarate atât de către creditor cât și de către debitor, mai ales în acele cazuri în care criticile din căile de atac priveau una și aceeași creanță din cadrul aceluiași raport juridic. Mai precis, instanța supremă a fost chemată să tranșeze, în contextul dispozițiilor art. 75 alin. (1) și art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, dacă într-un astfel de context judiciar, se justifică a fi suspendată numai acțiunea (apelul) creditorului, trebuie suspendate ambele apeluri declarate sau, dimpotrivă, ambele apeluri declarate ar trebui să fie judecate de instanța de drept comun.

Date fiind aceste premise, printre alte statuări preliminare dezlegării chestiunii aflate în dispută, instanța supremă a subliniat în paragraful 95 că:

"(...) nu se suspendă decât acțiunile pentru recuperarea creanțelor, nu și cele care au ca obiect rezilierea/rezoluțiunea contractelor pentru neexecutare, acțiunile prin