Decizia nr. 1/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1717/2019 a Tribunalului București

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă, la data de 30 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 620.543,95 euro, respectiv fiecare dintre cei doi pârâți să fie ținut separat pentru plata întregii sume, iar executarea voluntară sau silită a obligației de plată de către unul dintre pârâți să aibă efect liberator asupra celuilalt. În drept, au fost invocate prevederile art. 35, art. 47 și art. 107 din Legea nr. 58/1934. Prin sentința civilă nr. 1717 din 12 iunie 2019, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Reclamanta A. S.A. a declarat apel împotriva acestei sentințe, care a fost admis prin decizia civilă nr. 638/A din 22 iunie 2020 a Curții de Apel București - secția a V-a Civilă, sentința primei instanțe fiind anulată și cauza trimisă spre o nouă judecată tribunalului.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă sub nr. x/2018*, iar prin sentința civilă nr. 1640/2022 din 4 iulie 2022 acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Reclamanta A. S.A. a formulat apel împotriva acestei sentințe, solicitând rejudecarea cauzei și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 1620A/2024 din 31 octombrie 2024, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâților B. și D. (în calitate de unică moștenitoare a defunctului C.) să plătească reclamantei suma de 620.543,95 euro debit, 32.398,19 RON cheltuieli de judecată în fond și suma de 17.273 RON cheltuieli de judecată în apel.

La data de 21 martie 2025, pârâții B. și D. (în calitate de unică moștenitoare a defunctului C.) au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1620A/2024 din 31 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. După expunerea contextului factual și a situației litigioase dintre părți, recurenții-pârâți au formulat critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că, fără a devolua fondul cauzei și fără a face o nouă judecată în fapt și în drept, instanța de apel a analizat exclusiv motivul de apel invocat de reclamantă, prin care aceasta a criticat sentința primei instanțe, în condițiile în care tribunalul a respins acțiunea pe considerente privind imputația plății. S-a învederat că, procedând astfel, instanța de apel nu a realizat o judecată a cauzei sub toate aspectele, respectiv cu privire la modalitatea de stingere a creanțelor, ci s-a comportat ca o instanță de recurs. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că hotărârea atacată nu cuprinde considerentele pentru care au fost respinse argumentele invocate de pârâți în combaterea apelului formulat de reclamantă, instanța de apel limitându-se la preluarea motivelor apelantei-reclamante. Potrivit recurenților, instanța de apel nu a analizat critica referitoare la faptul că ipoteca de același rang a fost constituită pentru garantarea ambelor contracte de credit, iar ca urmare a valorificării bunului ipotecat, nu se putea stinge cu prioritate creanța izvorâtă doar dintr-unul dintre contracte, după indicația A. contractul nr. x/2011, întrucât s-ar încălca voința părților. În acest sens, recurenții au subliniat că prețul obținut ca urmare a valorificării imobilului ipotecat a stins ambele contracte, în mod proporțional, stingându-se totodată și obligația de plată a creditorilor colaterali, avaliștii B. și C.. În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 58/1934 și ale pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994, întrucât prin decizia recurată s-a dispus ca reclamanta A. să primească mai mult decât suma la care societatea debitoare a fost obligată. În acest sens, s-a arătat că reclamanta A. s-a înscris în tabelul definitiv al debitoarei E. S.R.L. cu o creanță în sumă de 563.648 euro rezultată din contractul de credit nr. x/2011, mult mai mică decât suma acordată de instanța de apel, pârâții fiind obligați să răspundă mai mult decât societatea pentru care s-a garantat și care a fost beneficiara creditelor acordate. Printr-o altă critică, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, întrucât instanța de apel a aplicat dispozițiile C. civ. fără să țină cont că distribuirile din cadrul procedurilor de faliment se realizează fără ca lichidatorul să poată defalca plățile raportat la izvorul creanțelor inițiale, deoarece acestea își pierd autonomia, născându-se o creanță unică. Prin urmare, potrivit Legii speciale nr. 85/2014, lichidatorul era în imposibilitate de a face vreo imputație a plății, ceea ce, în temeiul art. 342 din Legea nr. 85/2014, atrage inaplicabilitatea dispozițiilor de drept comun ale C. civ. privind posibilitatea debitorului de a alege ce parte din datorie se stinge. Sub un alt aspect, decizia recurată a fost criticată și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1506 C. civ. și aplicării greșite a prevederilor art. 1507-1509 C. civ.. În acest sens, s-a arătat că acordul părților cu privire la stingerea ambelor contracte prin valorificarea ipotecii este confirmat de faptul că cele două contracte, nr. x/2011 și nr. y/2011, au fost garantate cu ipotecă de același rang, respectiv gradul I. Astfel, prețul obținut ca urmare a valorificării imobilului ipotecat a stins ambele contracte, în mod proporțional, stingându-se totodată și obligația de plată a celor doi avaliști. În caz contrar, reclamanta A. ar beneficia de o îmbogățire fără just temei. În final, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului pe considerente de echitate, susținând în acest sens că nu este echitabil ca cele două persoane fizice, care au garantat în subsidiar un credit, să fie ținute să achite datoria din contractul de credit ca și cum ipoteca imobiliară nu ar fi existat. Prin întâmpinarea înregistrată la 29 mai 2025, intimata-reclamantă A. S.A. a invocat excepția netimbrării recursului, iar pe fond a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. La 9 iulie 2025, recurenții-pârâți au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției netimbrării, deoarece recursul a fost timbrat conform dispozițiilor instanței de judecată, dovezile de plată fiind depuse la dosar. De asemenea, au solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-reclamantă, reiterând susținerile formulate în cadrul memoriului de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 16 septembrie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, intimata-reclamantă exercitându-și acest drept. Prin încheierea din 11 noiembrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția netimbrării recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 20 ianuarie 2026. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, va respinge ca nefondat recursul pârâților D. și B., reținând următoarele considerente: Criticile invocate de recuranții-pârâți se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a analizat exclusiv motivul de apel invocat de reclamantă, fără a devolua fondul cauzei și fără a face o nouă judecată în fapt și în drept. Cu privire la această critică, ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant". Rezultă că apelul este devolutiv în sensul că readuce în fața instanței superioare toate problemele de fapt și de drept ce au fost dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată a fondului potrivit art. 476 C. proc. civ. Totuși, devoluțiunea nu are caracter absolut, fiind limitată de două reguli exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appelatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Potrivit primei reguli prevăzute de art. 477 C. proc. civ., nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat, adică instanța de apel va proceda la o nouă judecată, însă numai în limitele criticii formulate de apelantă, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Cea de a doua regulă, tantum devolutum quantum iudicatum, prevăzută de art. 478 C. proc. civ., presupune că în fața instanței de apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe și nu pot fi invocate alte aspecte referitoare la obiect, părți și cauză decât cele care au făcut obiectul judecății în fața primei instanțe. În consecință, Înalta Curte constată că mijloace de apărare noi pot fi invocate și direct în instanța de apel, în măsura în care regulile speciale edictate de legiuitor cu privire la aceste apărări nu prevăd expres altfel, nefiind încălcate limitele efectului devolutiv al apelului. Verificând decizia atacată, se constată că instanța de apel, trasând limitele învestirii, a reținut că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată raportat la aplicarea regulilor imputației plății reglementate de vechiul C. civ. și, în subsidiar, a analizat problema caracterului cert, lichid și exigibil al creanței deduse judeciții și care are drept temei contractul nr. x/21.04.2011, motivat de imputația proporțională a plății asupra datoriilor rezultate din cele două contracte. În consecință, instanța de apel, cercetând cauza în limitele stabilite prin cererea de apel, raportat la statuările tribunalului, a analiza modalitatea aplicării de către prima instanță a regulilor referitoare la imputația plății, în condițiile în care s-a statuat că este incidentă această instituție juridică. Rezultă, așadar, că susținerile recurenților-pârâți, conform cărora judecata în apel ar fi trebuit să aibă la bază o devoluțiune integrală a cauzei, respectiv sub toate aspectele, sunt nefondate, deoarece, în acord cu prevederile art. 476 - 479 C. proc. civ., instanța de apel a efectuat o judecată în limitele trasate prin cererea de apel de către reclamanta A., precum și a apărărilor formulate de intimații-pârâți. Prin urmare, având în vedere că în cauză nu au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare să atragă nulitatea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica subsumată acestui caz de casare urmând a fi înlăturată. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Circumscris cazului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au criticat hotărârea atacată pentru nemotivare, astfel încât, Înalta Curte va analiza acest motiv de recurs, vizând nerespectarea condițiilor imperative statuate de art. 425 C. proc. civ. sub aspectul conținutului hotărârii judecătorești. Într-un prim considerent, instanța supremă subliniază că intră în sfera de incidență a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acestuia. Din această perspectivă, se constată că hotărârea instanței de apel este motivată și prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat, în raport cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și raționamentul judiciar care susține soluția din dispozitiv. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut în esență că hotărârea recurată nu conține considerente cu privire la argumentele invocate de pârâți în combaterea apelului formulat de reclamantă, astfel încât, instanța de apel nu a realizat o judecată a cauzei sub toate aspectele, respectiv cu privire la modalitatea de stingere a creanțelor. Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, în prealabil, a stabilit limitele învestirii sale cu privire la rejudecarea apelului, după care a analizat modalitatea aplicării de către prima instanță a regulilor referitoare la imputația plății, reținând în acest sens că este aplicabil noul C. civ., după care a procedat și la analizarea argumentelor invocate de pârâți privind lipsa de echitate, îmbogățirea fără just temei și faptul că aceștia, în calitate de avaliști, ar fi fost obligați să plătească mai mult decât persoana pentru care s-a garantat. Instanța de apel a arătat motivele pentru care nu pot fi reținute argumentele pârâților, subliniind că, în cauză, considerente de echitate nu pot înlătura caracterul obligatoriu al actului juridic, reglementat de prevederile art. 1270, raportat la art. 1325 C. civ., cu atât mai mult cu cât pârâții au garantat în cunoștință de cauză ambele contracte de credit prin avalizarea biletelor la ordin emise de societate în executarea acestor două contracte și, totodată, au avalizat alte două bilete la ordin, emise în executarea obligațiilor aferente contractului nr. x/21.04.2011, astfel cum rezultă din cuprinsul Acordului din 30.04.2014. De asemenea, instanța de apel a mai reținut că, în cauză, contractul de ipotecă invocat de pârâți garanta executarea obligațiilor din ambele contracte de credit, iar cu privire la îmbogățirea fără just temei de care ar beneficia reclamanta, s-a constatat că pârâții nu au indicat în ce măsură sunt îndeplinite condițiile acestei instituții juridice, motiv pentru care, instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei se întemeiază pe contractul de credit, coroborat cu biletul la ordin emis în executarea acestui contract, avalizat de pârâți, concluzionând că există un temei juridic al obligării pârâților la plata sumei solicitate prin cererea de chemare în judecată. Totodată, recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat critica referitoare la faptul că ipoteca de același rang a fost constituită pentru garantarea ambelor contracte de credit, iar ca urmare a valorificării bunului ipotecat nu se putea stinge cu prioritate creanța izvorâtă doar dintr-unul dintre contracte. Sub acest aspect, recurenții au precizat că prețul obținut ca urmare a valorificării imobilului ipotecat a stins ambele contracte, în mod proporțional, stingându-se totodată și obligația de plată a creditorilor colaterali. Verificând decizia atacată, se constată că, în considerente, instanța de apel a reținut că imputația plății se face conform convenției părților, iar în lipsa unui asemenea acord devin aplicabile prevederile art. 1507-1509 din C. civ., în cauză, reclamantei fiindu-i achitată o parte din creanță în cadrul procedurii insolvenței debitoarei, fără ca lichidatorul să facă vreo mențiune în legătură cu datoria pe care înțelege să o stingă, astfel încât, nu se poate prezuma că imputația a fost efectuată de debitor. Prin urmare, fiind incidentă ipoteza imputației făcute de creditor, instanța de apel a reținut că reclamanta a comunicat lichidatorului judiciar prin Adresa nr. x/25.04.2019 că suma de 8.195.991,44 RON, distribuită conform planului nr. 2 a fost imputată integral asupra datoriei debitoarei izvorâtă din contractul de credit nr. x/21.04.2011 și, pe cale de consecință, creanța rezultând din contractul nr. x/21.04.2011 nu a fost îndestulată. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumentele care fundamentează concluzia instanței de apel referitoare la modalitatea de stingere a creanțelor, precum și examinarea instanței de apel cu privire la criteriile vizând imputația plății, din perspectiva dispozițiilor art. 1509 C. civ., motiv pentru care, va înlătura aceste critici. De altfel, instanța nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie verificată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Prin urmare, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul logico-juridic prin care a admis apelul reclamantei. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți B. și D. au invocat încălcarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 58/1934 și ale pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994, art. 342 din Legea nr. 85/2014, art. 1506-1509 C. civ., în final solicitând admiterea recursului pe considerente de echitate. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, acesta urmând a fi examinat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depășesc cadrul examinării recursului, vor fi excluse analizei în această etapă procesuală. Sub un prim aspect, recurenții-pârâți au criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării prevederilor art. 35 din Legea nr. 58/1934 și ale pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994, cu referire la întinderea creanței reclamantei, respectiv suma de bani la care au fost obligați pârâții în apel. În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că, potrivit acordului, la data de 30.05.2014, societatea E. S.R.L. a emis în favoarea reclamantei biletul la ordin seria x nr. x, în alb cu privire la sumă și scadență, fără protest, avalizat de B. pentru E. S.R.L., și biletul la ordin seria x nr. x, în alb cu privire la sumă și scadență, fără protest, avalizat de C., tot pentru E. S.R.L. Ambele bilete la ordin au fost emise pentru garantarea restituirii creanțelor rezultând din contractul de credit nr. x/2011, cum s-a menționat în mod expres. Examinând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că pârâții, în calitatea lor de avaliști, au fost obligați de către instanța de apel la suma garantată înscrisă în biletele la ordin, respectiv 620.543,95 euro, în acord cu pct. 203 din Norma BNR nr. 6/1994. Totodată, Înalta Curte reține că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că suma aferentă biletelor la ordin ce au fost avalizate de pârâți reprezintă "contravaloare credit/dobândă/comisioane credit cf. contr. 76/21.04.2011", fiind rezultatul acumulării de accesorii, la care avaliștii sunt ținuți fără rezervele prevăzute de art. 80 din Legea nr. 85/2014 în privința debitorului principal insolvent - E. S.R.L. Astfel, dispozițiile privind stoparea curgerii dobânzilor sunt aplicabile exclusiv debitorului împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenței, și nu vizează codebitorii sau fidejusorii săi, care nu sunt supuși aceleiași proceduri a insolvenței, în care este antrenat debitorul. Prin urmare, Înalta Curte constată că obligația avalistului este supusă dispozițiilor speciale din Legea nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin, fiind o obligație independentă, de sine stătătoare, în cauză biletele la ordin fiind completate în alb. În această situație, apărarea recurenților în sensul aplicării dispozițiilor din Legea insolvenței, care ar conduce la o valoare mai mică a creanței, sunt norme care se aplică exclusiv debitorului aflat în insolvență, nu și avaliștilor, care sunt supuși dispozițiilor din Legea nr. 58/1934, ce prevăd curgerea de accesorii, diferența dintre sumele indicate de recurenți constând tocmai în dobânzi și penalizăți. Recurenții-pârâți au criticat decizia atacată și din perspectiva încălcării prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, susținând că instanța de apel a aplicat dispozițiile C. civ., însă nu a ținut cont că distribuirile din cadrul procedurilor de faliment se realizează fără ca lichidatorul să poată defalca plățile raportat la izvorul creanțelor inițiale, lichidatorul fiind în imposibilitate de a face vreo imputație a plății. Analizând această critică, Înalta Curte constată că dispozițiile Legii nr. 85/2014 se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. civ. în cauză, normele aflate în C. civ. rămân incidente în privința acelor aspecte ale regimului juridic al creanțelor contra debitorilor. Astfel, normele privitoare la imputația plății cuprinse în art. 1.506 din C. civ. vizează, în esență, situațiile în care un debitor are mai multe datorii față de același creditor și o plată insuficientă pentru a le stinge pe toate. În cauză, distribuirea sumelor rezultate din valorificarea imobilului ipotecat pentru garantarea obligațiilor rezultând din ambele contracte de credit contractate de E. S.R.L., vizează instituția juridică a imputației plății. Suma achitată către reclamanta A., în urma valorificării imobilului, era insuficientă pentru a stinge în întregime ambele creanțe, iar modalitatea de alegere a creanței care să fie stinsă în urma distribuirii nu este prevăzută în vreo normă specială și derogatorie cuprinsă în Legea insolvenței, astfel încât, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incidentă regula specialia generalibus derogant, motiv pentru care, constată că normele privitoare la imputația plății din C. civ. sunt incidente, astfel cum în mod corect a reținut și insanța de apel. Prin urmare, critica vizând modul de aplicare a prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014 este nefondată, urmând a fi înlăturată. Sub un alt aspect, decizia recurată a fost criticată și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1.506 C. civ. și a aplicării greșite a prevederilor art. 1507-1509 C. civ., sens în care s-a arătat că cele două contracte au fost garantate cu ipotecă de același rang, astfel încât, prețul obținut prin valorificarea ipotecii a stins ambele contracte, în mod proporțional, stingându-se totodată și obligația de plată a celor doi avaliști. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, prin imputația plății se stabilește ordinea în care se sting obligațiile în ipoteza în care debitorul are mai multe obligații de executat față de același creditor, iar plata nu este suficientă pentru stingerea tuturor. În această ipoteză principala regulă este că imputația plății se face conform convenției părților, iar în lipsa unui asemenea acord devin aplicabile dispozițiile art. 1507-1509 din C. civ., prioritate având imputația făcută de debitor, așa cum stabilește art. 1507 din C. civ. În cauză, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, reclamantei i-a fost achitată o parte din creanță în cadrul procedurii insolvenței debitoarei, fără ca lichidatorul să facă vreo mențiune în legătură cu datoria pe care înțelege să o stingă. În situația în care debitorul nu face imputația, cel căruia îi revine acest drept este creditorul care, conform art. 1508 din C. civ., trebuie, într-un termen rezonabil, după primirea plății, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Reclamanta A. a comunicat lichidatorului judiciar, prin Adresa nr. x/25.04.2019, că suma de 8.195.991,44 RON distribuită conform planului nr. 2 a fost imputată integral asupra datoriei debitoarei izvorâtă din contractul de credit nr. x/21.04.2011 și s-a constatat că nu a fost îndestulată creanța rezultată din contractul nr. x/21.04.2011. Totodată, contractul de ipotecă invocat de pârâți garanta executarea obligațiilor din ambele contracte de credit, în litigiul pendinte fiind incidentă ipoteza imputației făcute de creditor, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel. Prin urmare, în mod just s-a constatat că pretențiile reclamantei se întemeiază pe contractul de credit, coroborat cu biletul la ordin emis în executarea acestui contract, avalizat de pârâți. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va înlătura și acest motiv de recurs. O ultimă critică invocată de recurenții-pârâți vizează aspecte de echitate, care însă nu pot fi analizate în acest cadru procesual, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte reține, în acest context, că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material invocate în cauză, astfel încât nu pot fi primite criticile recurenților-pârâți subsumate cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B. și D. împotriva deciziei civile nr. 1620A/2024 din 31 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă.