ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 32/2026

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2026

asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de recunoaștere a hotărârilor și a altor acte judiciare pronunțate în străinătate din 5 februarie 2024, înregistrată sub numărul x/2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoașterea Deciziei 7.6: Decizie definitivă drept privat din 18 octombrie 2023 în cazul nr. x, redactată de către Tribunalul de familie din Estul Londrei.

Prin sentința civilă nr. 1399 din 24 octombrie 2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., și a recunoscut pe teritoriul României efectele juridice depline ale ordinului având ca obiect angajamentele pentru copil, pronunțat la data de 18 octombrie 2023 de Tribunalul Familiei East London, Marea Britanie, în dosarul x.

Prin decizia civilă nr. 485 A din 30 mai 2025, Curtea de Apel București– secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârâtul B., împotriva sentinței civile nr. 1399 din 24 octombrie 2024 pronunțate în dosarul nr. x/2024 de Tribunalul București – secția a IV-a civilă. A schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată. A obligat intimata-reclamanta să plătească apelantului-pârât suma de 3770 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Recurenta-reclamantă a imputat instanței de apel o interpretare eronată a dispozițiilor art. 1097 C. proc. civ., subliniind că aceasta a apreciat existența unei proceduri pendinte în România, la momentul sesizării instanței britanice, deși, în realitate, dosarul nr. x/2021 a privit exclusiv stabilirea competenței și nu a analizat fondul litigiului, respectiv autoritatea părintească și divorțul dintre părți. În acest sens, a învederat că fondul litigiului a fost analizat ulterior, în dosarul nr. x/2021, după pronunțarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în regulatorul de competență, urmare a declinărilor reciproce de competență ale instanțelor române. Drept urmare, la momentul sesizării instanței britanice, dosarul nu era repartizat, în mod definitiv, unei instanțe competente care să se pronunțe asupra fondului litigiului, astfel că nu se afla în curs de judecată, în sensul art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

A arătat că recunoașterea hotărârii străine se impune, întrucât decizia este definitivă, este pronunțată de o instanță competentă, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele de refuz prevăzute de dispozițiile art. 1097 C. proc. civ.

Recurenta a menționat că, prin interpretarea eronată a dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ignorând faptul că toate procedurile legale au fost respectate, inclusiv notificarea intimatului, instanța britanică a constat legalitatea citării, iar instanțele române nu soluționaseră fondul litigiului și nu emiseseră o hotărâre contradictorie.

Totodată, a menționat că, la soluționarea cauzei, trebuie avut în vedere și principiul interesului superior al copilului, care impune recunoașterea unei hotărâri care asigură stabilitate juridică și protecția efectivă a acestuia, mai ales când instanța străină care a pronunțat hotărârea a avut o imagine completă asupra situației de fapt și a fost legal învestită.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu respectarea dispozițiilor legale incidente în speță.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, criticile formulate prin recursul dedus judecății vizează o presupusă interpretare greșită a art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., recurenta susținând că această ipoteză nu este incidentă în speță, având în vedere că dosarul aflat pe rolul instanțelor române, la momentul sesizării instanței străine, era în procedura regulatorului de competență, fiind pusă în discuție numai competența de soluționare a cauzei și nu fondul litigiului, critici subsumate ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și o presupusă încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, argumente subsumabile aceluiași motiv de casare.

Prin demersul său judiciar, reclamanta a solicitat recunoașterea în România a Deciziei 7.6: Decizie definitivă drept privat din 18 octombrie 2023 în cazul nr. x, redactată de către Tribunalul de familie din Estul Londrei.

Conform art. 1096 C. proc. civ.: "(1) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții; c) există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. (2) Dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părții în cauză i-au fost înmânate în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. (3) Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoană."

Potrivit art. 1097 din C. proc. civ., a cărui interpretare și aplicare greșită este invocată în recursul pendinte, "Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri: (...) c) procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine."

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, aceste dispoziții legale, reținând incidența cazului reglementat de art. 1097 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. civ.

În urma probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că, la 17 septembrie 2021, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Hunedoara, sub nr. de dosar x/2021, o cerere de chemare în judecată, prin care reclamanta A. solicita pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu pârâtul B. prin care să se dispună: desfacerea căsătoriei încheiate între părți, exercitarea autorității părintești asupra minorei C. exclusiv de către reclamantă, stabilirea domiciliului minorei la domiciliul reclamantei, precum și obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei. Analiza cererii reclamantei a generat un conflict de competență între instanțele naționale, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București. Dosarul a fost ulterior reînregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2023 și este încă nesoluționat.

Astfel cum rezultă din decizia pronunțată la 18 octombrie 2023 de Tribunalul Familiei East London, Marea Britanie, în dosarul x, cererea reclamantei a fost formulată la 1 septembrie 2022. Așadar, la data sesizării instanței străine, între părțile din prezenta cauză se afla în curs de judecare, în fața instanțelor române, un proces vizând exercitarea autorității părintești și stabilirea domiciliului minorei C..

Contrar susținerilor recurentei, textul legal nu instituie nicio condiție referitoare la stadiul procesual al cauzei pendinte în fața instanțelor române, ci exclusiv existența unui litigiu pe rolul acestor instanțe, fiind lipsit de relevanță dacă litigiul se afla în faza verificării competenței, a administrării probatoriului sau a deliberării asupra fondului. În dreptul procesual civil, un proces este considerat pendinte din momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, iar nu din momentul intrării în cercetarea fondului, astfel încât orice altă interpretare ar adăuga la lege și ar lipsi de eficiență scopul normei.

Rațiunea dispozițiilor art. 1097 din C. proc. civ. este aceea de a împiedica derularea în paralel a unor proceduri judiciare între aceleași părți, cu risc de soluții divergente, ceea ce impune o interpretare funcțională a noțiunii de "proces în curs de judecare", independent de etapa procedurală concretă în care se află cauza. Acceptarea tezei recurentei, în sensul condiționării incidenței normei de un anumit stadiu procesual, ar permite, în mod nejustificat, eludarea acestei dispoziții prin sesizarea unei instanțe străine într-un moment incipient al litigiului intern.

Drept urmare, chiar dacă instanța română nu intrase încă în analiza fondului sau soluționarea excepțiilor de competență se afla în curs, cererea înregistrată declanșează judecata, conferă caracter de proces în curs litigiului și face aplicabile dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, reținând în mod întemeiat existența cazului de refuz al recunoașterii hotărârii străine, astfel încât critica de recurs întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 1097 din C. proc. civ. apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că recunoașterea incidenței ipotezei de refuz prevăzute de art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrar celor afirmate de recurentă, astfel că nici critica subsumată ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită, având în vedere cele ce succed.

Dreptul la un proces echitabil presupune, în esență, că părțile să aibă acces efectiv la justiție, să fie audiate și să beneficieze de o judecată imparțială, în termene rezonabile, fără a fi expuse unor tratamente discriminatorii sau arbitrare.

În speță, instanța de apel nu a refuzat examinarea fondului cauzei, ci a constatat, în mod legal, că, la data sesizării instanței străine, între aceleași părți se afla un proces pendinte pe rolul instanțelor române, în sensul art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.. Această constatare nu a împiedicat reclamanta să-și valorifice drepturile procesuale, ci a aplicat o regulă imperativă menită să prevină riscul pronunțării de hotărâri contradictorii între jurisdicțiile națională și străină, astfel cum s-a arătat anterior.

Principiul securității raporturilor juridice impune ca instanțele să se asigure că același litigiu între aceleași părți nu este supus simultan unor proceduri judiciare diferite, care ar putea conduce la soluții contradictorii. În acest context, refuzul recunoașterii hotărârii străine nu constituie o restrângere arbitrară a accesului la justiție, ci o aplicare a normei legale care asigură predictibilitate și stabilitate juridică.

Mai mult, părțile își pot exercita în continuare drepturile procesuale pe plan național. Procesul pendinte în România, care vizează exercitarea autorității părintești și stabilirea domiciliului minorei, a fost reînregistrat pe rolul instanței competente și se află în curs de soluționare, ceea ce garantează că reclamanta beneficiază de un proces efectiv, cu respectarea drepturilor sale procesuale.

Prin urmare, instanța a acționat în limitele legii, respectând atât dispozițiile imperative ale C. proc. civ., cât și principiile fundamentale privind accesul la justiție și securitatea juridică, părțile beneficiind în continuare de posibilitatea valorificării drepturilor lor în cadrul dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București.

În egală măsură, invocarea interesului superior al copilului nu este de natură să înlăture aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care reglementează un motiv autonom de refuz al recunoașterii hotărârii străine.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului: "(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie. (3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești".

Interesul superior al copilului, deși constituie un criteriu esențial în soluționarea litigiilor care privesc minori, nu poate fi analizat în mod izolat, cu ignorarea cadrului procesual și a normelor de drept incidente, întrucât ar conduce la eludarea unei norme legale imperative. Acceptarea unei asemenea interpretări ar lipsi de efect util dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și ar permite, în mod indirect, validarea unor situații de paralelism jurisdicțional, contrare ordinii juridice interne.

Pe de altă parte, nu se poate reține că interesul superior al copilului ar fi afectat prin refuzul recunoașterii hotărârii străine, în condițiile în care litigiul privind exercitarea autorității părintești și stabilirea domiciliului minorei este în curs de soluționare pe rolul instanțelor naționale, acestea fiind pe deplin competente să analizeze situația de fapt și să dispună măsurile necesare în considerarea interesului superior al copilului.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurenta-reclamantă, și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.000 RON către intimatul-pârât B., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 485 A din 30 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel București– secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 4.000 RON, către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2026.