ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 319/2026

Ședința publică din data de 24 februarie 2026

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința penală nr. 133 din 20 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2016, sub aspectul laturii civile, Tribunalul Dolj, secția penală, în baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 1381 C. civ. și art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice cu modificările și completările ulterioare, a admis acțiunile civile exercitate de părțile civile Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrație) și Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova; a obligat pe inculpații A., B., C., D. și S.C. E. S.R.L. să plătească, în solidar, suma de 2.236.716,21 RON către partea civilă Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova și, respective, suma de 3.310.340 RON către partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cu titlu de despăgubiri civile, la care s-a adăugat dobânda legală penalizatoare calculată de la data efectuării fiecărei plăți până la data achitării integrale a prejudiciului; a obligat pe inculpații F. și S.C. G. S.A. să plătească, în solidar, suma de 1.309.962,745 RON către partea civilă Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova și, respective, suma de 1.938.744,635 RON către partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cu titlu de despăgubiri civile, la care s-a adăugat dobânda legală penalizatoare calculată de la data efectuării fiecărei plăți până la data achitării integrale a prejudiciului; a obligat pe inculpații H. și I. să plătească, în solidar, suma de 1.251.235,315 RON către partea civilă Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova și, respective, suma de 1.851.828,27 RON către partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cu titlu de despăgubiri civile, la care s-a adăugat dobânda legală penalizatoare calculată de la data efectuării fiecărei plăți până la data achitării integrale a prejudiciului; în baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. și art. 397 alin. (2) C. proc. pen., a menținut măsurile asiguratorii ale popririi, dispuse prin Ordonanța nr. 54/P/2014 din 28 iunie 2016, asupra sumei de 3.327.553,01 RON deținută de terțul poprit Primăria Municipiului Craiova și reținută din plățile datorate pentru lucrările executate la Obiectivul nr. 3 și, respective, prin încheierea din 09 iunie 2022, asupra sumei de 2.314.461,61 RON, depusă de inculpatul A. în contul nr. x la J. S.A. - Sucursala Craiova.

Prin decizia penală nr. 642/A din 20 septembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2016, sub aspectul laturii civile, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 397 C. proc. pen. și cu aplicarea art. 1357 C. civ. și art. 1382 C. civ., a obligat pe inculpații A., B., C., D., S.C. E. S.R.L. și S.C. G. S.A., în solidar, la plata sumei de 1.309.962,745 RON daune materiale către partea civilă Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data efectuării fiecărei plăți până la data achitării integrale a prejudiciului; a respins, în rest, pretențiile părții civile formulate față de acești inculpați; în baza art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 397 C. proc. pen. și cu aplicarea art. 1357 C. civ. și art. 1382 C. civ., a obligat pe inculpații A., B., C., D., S.C. E. S.R.L. și S.C. G. S.A., în solidar, la plata sumei de 1.938.744,635 RON daune materiale către partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data efectuării fiecărei plăți până la data achitării integrale a prejudiciului; a respins, în rest, pretențiile părții civile formulate ſață de acești inculpați; în baza art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 397 C. proc. pen., a respins acțiunea civilă exercitată de părțile civile Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova și Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene față de inculpații F., H. și I.; a înlăturat dispozițiile privind obligarea inculpaților F., H. și I. la plata cheltuielilor judiciare către stat în primă instanță; a menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii; în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului; a dispus plata sumei de 1.884 RON din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timiș, reprezentând onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru inculpații K. și L.; a dispus plata sumei de 300 RON din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timiș, reprezentând onorariu parțial pentru fiecare avocat din oficiu desemnat pentru inculpatele H. și S.C. G. S.A.

Prin cererea de revizuire formulată împotriva deciziei penale nr. 642/A din 20 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2016, cu privire la latura civilă, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, la 30 octombrie 2024, sub nr. x/2024, revizuentul A. a solicitat, în baza art. 513 alin. (4) C. proc. civ., schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv înlăturarea dispoziției privind obligarea sa la plata dobânzii legale penalizatoare către partea civilă Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova și, respectiv, către partea civilă Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 106 din 23 aprilie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de revizuire cu privire la latura civilă formulată de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 642/A din 20 septembrie 2024. pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații B., C., D., F., H., I., L., K., S.C. E. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. G. S.A., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, Unitatea Administrativă Teritorială a Municipiului Craiova și Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 106 din 23 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs revizuentul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 22 iulie 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 01 septembrie 2025, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu, după efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-revizuent A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-revizuent a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 430 alin. (1), (2) și (4) C. proc. civ., în ceea ce privește reținerea incidenței autorității de lucru judecat pentru latura civilă apelată integral și rejudecată integral de către instanța de apel, dar și a celor ale art. 417 alin. (1) C. proc. civ. referitor la înfrângerea efectului devolutiv al apelului.

În esență, a arătat că instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire a reținut incidența autorității de lucru judecat în ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale penalizatoare, deși prin apelul formulat în ceea ce privește latura civilă, acesta a solicitat respingerea integrală a pretențiilor formulate de părțile civile UAT Craiova și MIPE.

În concret, instanța a reținut prin hotărârea atacată că recurentul nu a atacat soluția de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare, ceea ce înseamnă că prin neapelarea soluției din dispozitiv și, implicit, a considerentelor decizorii, acestea au rămas definitive, intrând în puterea lucrului judecat, considerente în raport cu care recurentul a arătat că, prin motivele de apel depuse la dosar la 06 iunie 2023 a solicitat instanței de apel respingerea în integralitate a acțiunii civile, formulând o serie de apărări care converg la necesitatea respingerii acțiunii civile în integralitate.

În viziunea părții, legea stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural [art. 430 alin. (1) C. proc. civ..], precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) C. proc. civ..].

Având în vedere că о excepție procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă pot fi soluționate și printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorității de lucru judecat operează și în privința acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanței, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ., iar art. 235 C. proc. civ. dispune, în mod expres, că instanta este legată de încheierile interlocutorii.

Astfel, art. 430 C. proc. civ. valorifică și, totodată, unifică distincția doctrinară între autoritatea lucrului judecat, calitate atașată hotărârii de la momentul adoptării ei și până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea acestora și puterea lucrului judecat, calitate atașată hotărârii care nu mai poate fi reformată sau retractată, ceea ce, în concepția noului cod, corespunde autorității de lucru judecat definitive; în prezent însă, ambele ipostaze ale noțiunii sunt acoperite de semnificațiile atribuite autorității de lucru judecat prin acest text, în particular, prin dispozițiile de la alin. (4) și (5) (paragrafele 136 și 139 din Decizia nr. 14 din 22 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii).

Prin raportare la considerentele instanței supreme, a susținut că referirile la puterea de lucru judecat din cuprinsul deciziei recurate trebuie înțelese ca trimiteri la autoritatea de lucru judecat și, implicit, la prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. În conformitate cu prevederile art. 461 alin. (1) C. proc. civ., partea împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul hotărârii.

Din coroborarea art. 430 alin. (1) cu art. 461 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire nu putea aplica regulile referitoare la autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care soluția dată laturii civile a fost expres și integral apelată de către recurent.

Recurentul a mai arătat că nu se poate reține nici incidența autorității de lucru judecat în ceea ce privește considerentele tribunalului referitoare la dobânda legală penalizatoare, în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme soluția din dispozitiv a fost integral contestată.

În situația în care s-ar accepta teza expusă de instanța care a pronunțat hotărârea atacată în sensul că nu s-ar fi formulat critici punctuale cu privire la accesoriile acordate de prima instanță, apelarea soluției dispuse în latură civilă de către tribunal conduce, în opinia recurentului, la aplicarea art. 476 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța statuând atât în fapt, cât și în drept.

În cazul în care apelantul nu precizează că limitează efectul devolutiv al apelului la anumite soluții din dispozitivul hotărârii primei instanțe ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel, devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză, pentru toate problemele de fapt și de drept deduse judecății în fața primei instanțe (inclusiv argumentele reținute de prima instanță).

În continuare, alin. (2) al aceluiași articol stabilește că în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, pe baza celor invocate la prima instanță. Prin raportare la art. 476 alin. (2) C. proc. civ., eventuala nemotivare a apelului sub aspectul unei soluții din dispozitivul sentinței nu conduce la intrarea considerentelor pe care se sprijină respectiva sentință sub autoritatea lucrului judecat, ci se va proceda la o nouă judecată în baza aspectelor antamate la prima instanță.

Or, analiza instanței de apel cu privire la justețea soluției de obligare a recurentului la plata accesoriilor debitului principal lipsește, așa încât instanța de apel nu se putea mărgini la a menține tale quale considerentele primei instanțe, deoarece aceasta ar echivala cu o înfrângere a caracterului devolutiv al apelului.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-revizuent a invocat încălcarea dispozițiilor art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, potrivit cărora recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele.

În esență, a arătat că articolul în cauză utilizează sintagma "sume stabilite de organele de control competente‟ în timp ce Legea nr. 500/2002 nu cuprinde definiția organelor de control, ci doar face referire la controlul financiar preventiv și auditul intern, controlul financiar preventiv propriu și controlul financiar preventiv delegate, făcând referire la actele normative се conferă atribuții de control diverselor instituții, precum Curtea de Conturi, prin dispozițiile Legii nr. 94/1992, structurile de control ale instituțiilor publice, potrivit O.G. nr. 1119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 12 alin. (1) din aceeași ordonanță, Corpul de control al primului ministru, conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 87/2020.

În aceste condiții, obligativitatea recuperării prejudiciilor cu perceperea de dobânzi și penalități se înfățișează ca o obligație ce este pusă de legiuitor în sarcina conducerii entităților publice supuse controlului. Astfel, art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 constituie o normă imperativă, însă obligația de a repera dobânzi și penalități nu poate fi înțeleasă ca o derogare de la principiul disponibilității, conform art. 9 și art. 22 C. proc. civ., făcând trimitere la conținutul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, în legătură cu activitatea instituțiilor publice (administrativă), la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și al celorlalte instanțe judecătorești stabilit de Legea nr. 304/2022, acela de a înfăptui justiția, la recuperarea sumelor plătite nelegal și a accesoriilor aflate în sarcina administrativă a instituțiilor și autorităților implicate în gestionarea respectivelor fonduri publice (prin constituirea ca parte civilă pe parcursul procesului penal, la termenele și în condițiile prevăzute de lege).

Recurentul a menționat că art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 este o normă specială сe vizează activitatea instituțiilor publice și nu poate fi aplicată prin analogie pentru a înfrânge aplicarea principiului disponibilității, în soluționarea laturii civile în dosarul penal.

În ceea ce privește recuperarea prejudiciului, recurentul a arătat că din cuprinsul adresei nr. x/27.06.2016 a UAT Craiova către DNA - ST Craiova, întreaga sumă de bani stabilită cu titlu de prejudiciu a fost recuperată de UAT Craiova de la constructor prin compensare, respectiv prin plata către acesta a unor sume de bani mai mici decât cele datorate, aferente facturilor fiscale nr. x/25.11.2015, nr. y/23.12.2015, nr. z/30.12.2015 și nr. x/05.04.2016.

Totodată, în aceeași adresă, s-a menționat faptul că în funcție de valoarea prejudiciului final rezultat din probele administrate de instanță în cursul judecății, se va uza de dispozițiile art. 20 noul C. proc. pen.. alin. (5) lit. b) în sensul măririi sau micșorării întinderii pretențiilor.

În consecință, UAT Craiova nu a solicitat dobânda legală penalizatoare prin cererea de constituire ca parte civilă, întrucât întreaga sumă de bani s-a aflat din anul 2015 și până astăzi, în contul instituției deschis la J..

Faptul că Ministerul Public, prin Ordonanța nr. 54/P/2014 din 28 iunie 2016, a dispus ca UAT Craiova să-și transfere acești bani recuperați de la constructor într-un cont special la dispoziția DNA - Serviciul Teritorial Craiova a fost, în opinia recurentului, un demers greșit.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 13 octombrie 2025, prin poștă electronică, intimatul Municipiul Craiova, prin primar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, considerând că, în cauză, nu este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât tribunalul s-a pronunțat asupra dobânzii legale, soluția fiind motivată sub acest aspect.

A arătat că recurentul, prin apelul formulat, nu a criticat nelegalitatea acordării dobânzii legale de către prima instanță motiv pentru care soluția pronunțată de tribunal, sub acest aspect, nu a mai făcut obiectul controlului judiciar.

În ceea ce privește a doua critică de nelegalitate a hotărârii recurate referitoare la greșita aplicare a art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, intimatul Municipiul Craiova prin primar a susținut că instanța de apel nu și-a încălcat atribuțiile și competențele, ci în îndeplinirea rolului său de înfăptuire a justiției, a soluționat cererile civile cu care fusese investită și în vederea respectării prevederilor legale ce guvernează repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită a acordat un cuantum al daunelor constând în valoarea prejudiciului efectiv cauzat, care presupune și perceperea de dobânzi și penalități. Neexecutarea culpabilă sau întârzierea în executarea unei obligații are ca efect întotdeauna îndreptățirea creditorului obligației la obținerea dobânzii legale penalizatoare de la data la care debitorul este în întârziere.

Prin urmare, nu se pot reține alegațiile recurentului-revizuent referitoare la imposibilitatea aplicării de către instanța de judecată a normelor edictate de art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, întrucât prin aceasta ar fi fost încălcat principiul disponibilității.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul A. nu a depus răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată la 17 octombrie 2025, prin depunerea actului de procedură la cutia poștală, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

II.3. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, la 27 octombrie 2025, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, la 14 noiembrie 2025, 17 noiembrie 2025, 18 noiembrie 2025, 19 noiembrie 2025, 20 noiembrie 2025 și 21 noiembrie 2025, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

Prin punctul de vedere la raport, depus la 24 noiembrie, prin fax, recurentul-revizuent a solicitat să se constate admisibilitatea în principiu a recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 106 din 23 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, invocând art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 6 par. 1, art. 14 și art. 1 din Protocolul nr. 12 din C.E.D.O.

Din această perspectivă, recurentul-revizuent a susținut că în măsura în care nu se recunoaște inculpatului posibilitatea de a exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronuntate în apel de o instanță penală, s-ar crea în mod discriminatoriu două regimuri juridice cu privire la căile de atac ce pot fi exercitate pentru cauzele având același obiect (daune materiale) și aceeași cauză (răspundere civilă delictuală), după cum persoana vătămată a ales să se constituie parte civilă în procesul penal sau să introducă o acțiune separată la instanța civilă.

A mai arătat că, în ipoteza a două grade de jurisdicție, pentru încălcări ale legii pe latură civilă inculpatul din dosarul penal poate formula doar apel, recursul în casație neputând fi exercitat exclusiv pentru motive ce țin de latura civilă, în schimb în ipoteza a trei grade de jurisdicție, pentru încălcări ale legii, inculpatul (pârâtul) din dosarul civil poate formulat atât apel, cât și recurs. Deși recursul în casație poate fi promovat și pe latura civilă, practica judiciară a statuat în sens contrar, reținând caracterul inadmisibil al acestuia; recursul în casație poate constitui un remediu efectiv pentru cenzurarea încălcării și aplicării greșite a legii în ceea ce privește latura civilă.

În speță, încălcarea legislației invocate pe calea recursului [încălcarea art. 430 alin. (1), (2) și (4) C. proc. civ. prin greșita reținere a incidenței autorității de lucru judecat pentru latura civilă, apelată integral și rejudecată integral de către instanța de apel; încălcarea art. 417 alin. (1) C. proc. civ. prin înfrângerea efectului devolutiv al apelului; interpretarea ġreșită a art. 73

1

din Legea nr. 500/2002], conduc la o încălcare a dreptului de proprietate al recurentului prin art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.

Recurentul-revizuent a făcut trimitere la diferența de tratament ce rezidă în aceea că inculpatul din dosarul penal beneficiază de două grade de jurisdicțic în ceea ce privește latura civilă, în vremе се inculpatul (pârât) acționat în fața instantei civile beneficiază de trei grade de jurisdicție pentru latura civilă. Astfel, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, într-un proces civil derivat din faptele penale din prezenta cauză, are posibilitatea să introducă la instanța civilă acțiune civilă pentru repararca prejudiciului cauzat prin infracțiune (art. 27 C. proc. pen.), caz în care beneficiază de judecata pe fond, apel și recurs (trei grade de jurisdicțic, potrivit art. 466, respectiv 483 C. proc. civ.) și, în egală măsură, inculpatul din același proces civil beneficiază de cele trei grade de jurisdicție mentionate.

Pe de altă parte, inculpatul care formulează critici exclusiv asupra laturii civile în cadrul dosarului penal nu beneficiază de trei grade de jurisdicție, prin raportare la inexistența unor motive de recurs în casație specifice laturii civile și la faptul că neîncadrarea motivele de recurs în casație limitativ prevăzute de lege conduce la inadmisibilitatea recursului în casație (nefiind admisă nici în practică o completare a dispozițiilor din materia recursului în casație cu prevederile din materia recursului reglementat de C. proc. civ.).

Nu poate fi contestat faptul că cele două situații sunt similare, dat fiind că atât obiectul acțiunii (acordarea de daune materiale pentru repararea prejudiciului), cât și cauza acțiunii civile (răspunderea civilă delictuală) derivate din fapte penale sunt identice, singura particularitate fiind instanta în fata căreia se exercită acțiunea civilă.

În cazul de față nu există un scop legitim pentru care actiunea civilă exercitată la instanța penală să fie lipsită de calea de atac a recursului, pentru simplul motiv că persoană vătămată a ales să se constituie parte civilă în dosarul penal.

Posibilitatea exercitării căilor de extraordinare de atac, respectiv a recursului, trebuie recunoscută în funcție de natura litigiului, iar lipsirea de un grad de jurisdicție pentru criteriul artificial al exercitării acțiunii civile în dosarul penal încalcă art. 14 din Convenție. Totodată, s-ar încălca art. 6 din C.E.D.O. care consacră dreptul la un proces echitabil, deoarece lasă loc arbitrariului în ceea ce privește soluționarea laturii civile în procesul penal.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 04 decembrie 2025, completul de filtru a stabilit termen de judecată la 24 februarie 2026, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză.

II.4. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (5), coroborat cu art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 408 alin. (1) C. proc. pen., sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel, iar conform art. 552 alin. (1) din același cod, hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel.

De asemenea, art. 453 alin. (2) C. proc. pen. prevede că revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit C. proc. civ., iar art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. stipulează că sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului.

Prevederilor art. 513 alin. (5) C. proc. civ. stabilesc că hotărârea dată asupra revizuirii este supusă acelorași căi de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

În speță, Înalta Curte reține că recursul promovat de revizuentul A. vizează decizia civilă nr. 106 din 23 aprilie 2025 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, prin care s-a respins cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată împotriva soluției pronunțate pe latura civilă prin decizia penală nr. 642/A din 20 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, care este o hotărâre definitivă, conform dispozițiilor 552 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, se observă că decizia civilă nr. 106 din 23 aprilie 2025 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, la rândul său, este o hotărâre definitivă, față de dispozițiile art. 513 alin. (5) C. proc. civ., din moment ce a fost pronunțată în soluționarea unei cereri de revizuire pe latura civilă, îndreptată împotriva unei hotărâri penale definitive care nu este suscceptibilă de reformare pe calea recursului, în acord cu art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere că recursul în casație din procedura penală nu înlătură caracterul definitiv al deciziei pronunțate de instanța penală în soluționarea apelului declarat împotriva soluției pronunțate pe latura civilă a hotărârii penale, nu are conotația recursului din procedura civilă, cele două căi de atac având naturi juridice, scopuri și motive complet diferite.

Or, instanța de recurs sesizată are obligația de a analiza exercitarea căii de atac în limitele și în condițiile impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Conform principiului legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Cu alte cuvinte, legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă doar căilor de atac prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că în afară acestora, părțile nu pot uzita de alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Așadar, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii, context în care mențiunea eronată din dispozitivul hotărârii atacate cu privire la calea de atac a recursului ce poate fi exercitată de către părți nu poate crea acestora un drept nerecunoscut de lege.

În consecință, față de considerentele expuse, reținând că legea nu permite formularea unui recurs împotriva unei hotărâri având caracter definitiv, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 106 din 23 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ceea ce are drept consecință și constatarea imposibilității legale de analiză pe fond a criticilor formulate de către recurentul-revizuent împotriva hotărârii judecătorești atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 106 din 23 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2026.