ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2782/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a Civilă, la data de 18.09.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, anularea mărcii x "A.", înregistrată la nivel național de pârâta A., obligarea OSIM la publicarea hotărârii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială și la anularea înregistrării mărcii x din Registrul mărcilor înregistrate. Prin cerere reconvențională, pârâta-reclamantă A. a solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune nr. x/03.12.2007, încheiat între A. și A. S.A., privind mărcile: "A.", marcă verbală nr. x/01.03.1999; "A.", marcă individuală, combinată, nr. x/01.03.1999; "A.", marcă individuală, combinată, nr. x/05.03.1999, și, în consecință, desființarea tuturor actelor subsecvente de vânzare a mărcilor, respectiv procesul-verbal de licitație nr. x din data de 12.06.2018 (desființare parțială), procesul-verbal de adjudecare nr. x din data de 23.07.2018 (desființare parțială), încheiate de lichidatorul judiciar al A. S.A. cu reclamanta-pârâtă A. S.A., precum și contractele de cesiune nr. x, nr. 7321, nr. 7322 din data de 24.07.2018, încheiate între aceleași părți. De asemenea, pârâta-reclamantă a solicitat decăderea titularului din drepturile conferite de mărcile mai sus amintite:"A.", marcă verbală nr. x/01.03.1999; "A.", marcă individuală, combinată, nr. x/01.03.1999; "A.", marcă individuală, combinată, nr. x/05.03.1999, (care vor fi denumite în continuare, colectiv, "Mărcile A."), ca urmare a neutilizării în ultimii 5 ani pentru serviciile pentru care acestea au fost înregistrate. Pârâta-reclamantă a renunțat la judecata capătului de cerere privind nulitatea cesiunilor.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 870 din data de 4.08.2020, Tribunalul București – secția a V-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul-pârât A. S.A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. și pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca neîntemeiată. A admis cererea reconvențională și a dispus decăderea pârâtei reclamante din drepturile asupra mărcilor nr. x/01.03.1999, nr. x/01.03.1999 și nr. x/05.03.1999.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 79A/25.01.2023, Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 870/04.08.2020 pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și Oficiul de stat pentru Invenții și Mărci, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că: A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată. A anulat marca verbală individuală "A." (x). A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 600 RON, cheltuieli judiciare în apel constând în taxă judiciară de timbru. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 79A din 25.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs pârâta-reclamantă A., solicitând: (i) admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 79Al din 25.01.2023 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului, la Curtea de Apel București; (ii) obligarea intimatei-reclamante A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac a recursului. Motivele de recurs dezvoltate au fost sintetizate de recurentă astfel: I. Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității procesului civil, prin constatarea existenței unei mărci notorii verbale neînregistrate "A." în patrimoniul intimatei-reclamante, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. II. Instanța de apel a constatat deținerea de către partea adversă a drepturilor exclusive asupra unei mărci notorii verbale "A.", fără a exista o cerere formulată în acest sens de intimata-reclamantă și, implicit, fără ca instanța de fond să judece acest aspect, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului dublului grad de jurisdicție, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. III. Considerentele formulate de instanța de apel referitoare la marca notorie verbală "A." sunt străine de prezenta cauză, și nici nu au vreun temei la nivelul probelor existente în dosar, având în vedere că aceasta nu constituie obiectul cererii de decădere cu care a fost învestită instanța, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. IV. Instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității procesului civil, invocând ex officio drepturile asupra mărcii notorii verbale "A.", fără ca acest aspect să fie supus în prealabil unei dezbateri contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. V. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în mod contrar scopului acestora de a permite utilizarea mărcii într-o formă ușor diferită de cea înregistrată, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. VI. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, prin analizarea unor criterii care au fost reglementate de legiuitor în cadrul analizei similarității mărcilor, criterii care servesc unui scop complet diferit al legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. VII. Instanța de apel a analizat doar dacă elementul verbal "A." se mai găsește în forma utilizată a mărcilor în litigiu și nu a ținut cont de elementele figurative dominante în aprecierea alterării caracterului distinctiv al mărcilor înregistrate, ceea ce a condus la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. VIII. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, prin faptul că a folosit noțiuni improprii speței (noțiunea de "esență" a mărcii), în loc să aplice criteriile legale de analiză a afectării caracterului distinctiv, care ar fi presupus analiza elementelor dominante și distinctive ale mărcilor, precum și a combinațiilor, în semnul utilizat, de omisiuni, adăugiri și modificări ale poziției elementelor mărcilor înregistrate, care în fapt determină alterarea caracterului distinctiv al mărcilor în discuție. IX. Instanța de apel nu a ținut cont de specificul publicului relevant în aprecierea alterării caracterului distinctiv al mărcilor în discuție, contrar dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Argumentele particulare ce au susținut aceste critici vor fi evocate cu ocazia examinării lor în partea deciziei rezervată analizei instanței de recurs.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se dispună anularea recursului formulat de A. ca urmare a neîncadrării în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă-reclamantă, precum și obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. S-a arătat că prin argumentele invocate în susținerea recursului, recurenta critică în realitate doar situația de fapt fixată de instanța de apel prin decizia recurată, fără a se încadra în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Sub aparența unor motive de nelegalitate, A. propune instanței de recurs o reevaluare a probatoriului deja analizat în fața instanțelor de fond, formulând o serie de critici asupra aspectelor de fapt, cu privire la maniera în care au fost interpretate anumite acte juridice. Intimata-pârâtă A. S.A. a susținut că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Recurenta-pârâtă-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, arătând că criticile sale se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a susținut admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele litigiului, relevante pentru soluționarea căii de atac de față, sunt, sintetic, următoarele: Prin cererea principală, reclamanta A. a solicitat instanței anularea mărcii naționale nr. x, x A., verbală, dată de depozit 21.03.2017, înregistrată pentru servicii de educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale din clasa 41 a clasificării de la Nisa, în beneficiul și la cererea pârâtei A.. Cererea s-a întemeiat pe art. 47 alin. (1) lit. b) cu raportare la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, fiind invocate ca mărci anterioare – care justifică incidența motivului de refuz relativ la înregistrare și, corespunzător, a motivului de anulare menționat – mărcile naționale deținute de reclamantă: marca verbală nr. x A. și mărcile combinate nr. x și nr. x A., toate având dată de depozit 01.03.1999 și fiind înregistrate pentru servicii din clasele Nisa 35, 39, 41 și 45. Reclamanta a argumentat în cererea sa în sensul că marca a cărei anulare se cere este puternic similară cu mărcile anterioare în privința elementului verbal, fiind înregistrată pentru servicii identice, astfel încât există riscul de confuzie cerut pentru aplicarea prevederilor legale invocate. Prin cererea reconvențională formulată în cauză, pârâta reclamantă A. a solicitat decăderea reclamantei din drepturile conferite de mărcile nr. x, nr. x și nr. x A., în temeiul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (precum și anularea unor contracte de cesiune, petit la judecata căruia s-a renunțat). Prima instanță a admis cererea reconvențională, a dispus decăderea reclamantei din drepturile conferite de mărcile A. și, în consecința acestei soluții, a respins cererea principală, apreciind că decăderea lipsește reclamanta de dreptul de a invoca încălcarea acestor mărci în cadrul unei acțiuni cum este cea cu care a învestit instanța, derivată din existența unor drepturi la marcă anterioare mărcii înregistrate de pârâtă. Curtea de apel, admițând apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentința, respingând cererea de decădere și admițând cererea principală de anulare. Soluția instanței de apel referitoare la anularea mărcii pârâtei-reclamante A. nu a fost criticată prin motivele dezvoltate de recurentă, ce privesc exclusiv soluția dată cererii de decădere, astfel încât prezenta decizie va examina exclusiv celelalte chestiuni dezlegate de instanța de apel, în limitele recursului, cu respectarea principiului disponibilității, cu referire la art. 494 C. proc. civ., ce se raportează la art. 477, art. 478 și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător. Prin motivele de recurs numerotate cu I, II și IV, recurenta-pârâtă a susținut, sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a încălcat principiile disponibilității (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), principiul contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.) și principiul dublului grad de jurisdicție atunci când a constatat că reclamanta este titulara unui drept asupra mărcii notorii A., deși această solicitare nu fusese formulată în cauză, nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților și nici nu a fost judecată de prima instanță. Conex, prin motivul de la pct. III, această argumentare a instanței de apel a fost criticată și sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că ea nu este susținută probator în piesele dosarului, reclamanta neadministrând vreo probă în sensul deținerii unui semn notoriu A.. Înalta Curte observă, în primul rând, că instanța de apel nu a recunoscut prin dispozitivul hotărârii existența unei mărci notorii A. al cărei titular este reclamanta, dispozițiile deciziei soluționând cererea principală de anulare a mărcii pârâtei recurente și respectiv cererea reconvențională privind decăderea mărcilor reclamantei-pârâte intimate, întocmai cu limitele învestirii. De aceea, chestiunea trebuie analizată în registrul argumentativ, al motivelor ce au stat la baza acestei hotărâri, din perspectiva existenței unei premise factuale și juridice care fundamentează soluția, parte a silogismului judiciar expus în hotărâre. În acest context, principiul disponibilității – a cărui nesocotire se invocă prin motivele de recurs analizate – prevede în art. 9 alin. (2) C. proc. civ. că "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.", rezultând indirect din această reglementare că și o astfel de chestiune, ce constituie un argument factual și juridic în susținerea pretenției deduse judecății sau în apărare față de această pretenție, urmează același regim juridic. Principiul contradictorialității, a cărui încălcare a fost, de asemenea invocată, este reglementat de art. 14 C. proc. civ., care – în partea relevantă pentru analiza de față, alin. (5) și (6) – prevede: "(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii." Este, deci, necesar ca aspectele ce fac obiectul învestirii instanței ca urmare a susținerilor și cererilor părților și care constituie chestiuni relevante pentru judecată să fie supuse dezbaterii părților. În același timp însă, dacă un argument este adus de una dintre părți în cuprinsul susținerilor sale scrise sau orale, nu este necesar ca instanța să procedeze în mod expres la sublinierea necesității dezbaterii sale sau să acorde cuvântul părților asupra sa, pentru că respectiva chestiune poate fi combătută sau susținută de către oricare dintre celelalte părți; acesta este scopul comunicării cererilor între părți – pentru a permite formularea unui răspuns – și de asemenea, al dezbaterilor contradictorii. Având în vedere obiectul și cauza cererilor deduse judecății, dar și modul concret de argumentare consemnat în decizia recurată, Înalta Curte constată că existența unei mărci notorii nu constituia o cerere distinctă a părților și nici o condiție premisă a petitului cererii principale privind anularea mărcii înregistrate de pârâta reclamantă, după cum nu constituia nici o cerință pentru a se soluționa cererea reconvențională de decădere. De aceea, se impune concluzia că această chestiune reprezenta doar un argument avut în vedere de instanța de apel atunci când a soluționat cauza. În speță, împrejurarea că reclamanta deține mărcile A. și că acestea ar avea caracter notoriu a fost invocată de A. S.A. în fața primei instanțe, prin notele de ședință depuse de aceasta la dosar pentru termenul din 23.07.2020, unde s-a arătat că, în răspuns la cererea reconvențională de decădere formulată de pârâta reclamantă, nu numai că mărcile a căror decădere se solicită au fost folosite, dar ele sunt mărci notorii, aspectul fiind argumentat de parte în cuprinsul memoriului. Chestiunea notorietății mărcilor A. dobândite și exploatate de reclamantă, ca răspuns la cererea reconvențională de decădere, a fost invocată de aceasta și cu ocazia dezbaterilor orale ce au avut loc la termenul de judecată din 23.07.2020 (consemnându-se aceste concluzii la fila x ultimul paragraf din dosarul Tribunalului București). Prin cererea de apel, reclamanta-pârâtă nu a reluat argumentarea privind notorietatea mărcilor, dar, combătând soluția de decădere pronunțată de prima instanță, a arătat că mărcile A. a fost folosite intens în perioada de referință și a făcut trimitere și la caracterul distinctiv dobândit suplimentar prin această folosință, solicitând a se observa că a invocat aceste chestiuni prin notele scrise depuse în fața tribunalului, mai sus amintite. Prin urmare, în ceea ce privește invocarea acestei apărări de către reclamantă, principiul disponibilității nu a fost încălcat, chestiunea nefiind invocată de instanța de apel din oficiu. Cum s-a arătat deja, aceste argumente erau invocate de partea interesată și ele puteau fi combătute de partea adversă după cum considera de cuviință, în aceste coordonate procesuale nefiind necesar ca instanța de apel să pună expres în dezbaterea părților notorietatea mărcilor, decât dacă existau nelămuriri sau neconcordanțe necesar a fi abordate, conform art. 14 alin. (4)-(6) și respectiv art. 22 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat. De aceea, nu se poate reține nici încălcarea principiului contradictorialității. Legat de aceasta, chiar dacă prima instanță nu a examinat apărarea reclamantei față de cererea reconvențională ce privea pretinsa notorietate a mărcilor, ea nu era exclusă de la analiză la instanța de apel, pentru că la tribunal reclamanta a căzut în pretenții în ambele cereri ce făceau obiectul cauzei, a apelat această sentință, criticând-o în întregul său, iar cererea de apel a cuprins și referiri la chestiunea litigioasă. De aceea, în contextul devoluțiunii depline ce are loc în fața instanței de apel, abordarea sa de către Curtea de apel nu a constituit nici o încălcare a limitelor învestirii în calea de atac. Cât despre pretinsa încălcare a principiului dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte observă că, în primul rând, acesta nu reprezintă o regulă absolută, ci un principiu general (dedus din art. 456 C. proc. civ.), care poate primi limitări sau extinderi, în funcție de materie și de opțiunea legiuitorului; cel mai des, limitarea acestui principiu rezultă din aplicarea principiului legalității căilor de atac. În al doilea rând, în cauză pricina a fost soluționată pe fond în primă instanță și în apel, deci nu se poate discuta despre absența respectării acestui principiu, iar chestiunile concrete care sunt analizate în două grade de jurisdicție se determină în funcție de cererile părților și de limitele devoluțiunii în căile de atac ce sunt promovate. Pentru toate aceste considerente, analizarea unor chestiuni ce se constituie în argumente aduse în sprijinul pretențiilor sau apărărilor părților, invocate în cauză – în primă instanță și în apel – nu poate să stea la baza unor susțineri privind încălcarea principiilor procesuale evocate anterior. Înalta Curte reține însă că, în contextul cauzei, existența și deținerea de către reclamanta-pârâtă a unui semn notoriu neînregistrat A. nu prezenta relevanță pentru soluționarea cererii de decădere și din această perspectivă întreaga argumentare a instanței de apel sub acest aspect îmbracă forma unor considerente supraabundente; pentru motivele ce urmează a fi expuse, acestea vor fi substituite cu considerentele prezentei decizii. Astfel, cererea reconvențională, ce are ca obiect decăderea reclamantei din drepturile izvorâte din înregistrările mărcilor A. cu date de depozit în anul 1999, a învestit instanțele cu sarcina de a verifica dacă aceste mărci au fost folosite în intervalul de timp relevant. Acest demers al instanțelor trebuie să se desfășoare cu respectarea prevederilor art. 46 din Legea nr. 84/1998 – în forma aplicabilă litigiului – și din această perspectivă caracterul notoriu al mărcilor în litigiu nu era determinant, instanțele fiind chemate a analiza actele de folosire a semnelor protejate pentru produsele sau serviciile ce fac obiectul înregistrării și nu existența cunoașterii de către public (specifică mărcii notorii). De asemenea, în cauză folosirea de către reclamanta-pârâtă a mărcilor A. (în forma modificată, analizată de instanța de apel) nu a fost contestată ca fapt relevant, litigioasă fiind măsura în care a avut loc îndepărtarea de la forma înregistrată a mărcii și alterarea (sau nu) a caracterului distinctiv al mărcilor A. din anul 1999, al căror titular este reclamanta. De aceea, indiferent de existența susținerilor reclamantei în cauză în sensul notorietății mărcilor, ea nu era determinantă în raportul juridic dedus judecății și nu influența hotărâtor rezultatul analizei privind folosința mărcilor a căror decădere s-a cerut a fi dispusă. Față de aceste considerente, se impune ca instanța de recurs să constate că dezlegările criticate de recurenta-pârâtă-reclamantă nu sunt proprii raportului juridic litigios și, în consecință, ele trebuie înlăturate din ansamblul factual și logico-juridic ce fundamentează decizia instanței de apel, urmând totodată ca argumentele să nu fie acoperite nici de efectul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ca efect al substituirii lor cu prezentele considerente. În același timp însă, văzând și faptul că normele de procedură pretins încălcate nu au fost nesocotite, după cum s-a arătat deja, consecința constatărilor de mai sus nu este nelegalitatea deciziei atacate, întrucât, cum se va arăta în cadrul analizei celorlalte motive de recurs, celelalte considerente expuse de instanța de apel sunt legale și prin ele însele justifică soluția, fără ca înlăturarea argumentelor referitoare la caracterul notoriu al mărcilor A. să afecteze legalitatea hotărârii în ansamblul său. De aceea, motivele numerotate cu I-IV (inclusiv cel referitor la absența unei argumentări adecvate a notorietății, față de substituirea acestor considerente) nu pot fi primite. Celelalte motive de recurs, numerotate cu V-IX, critică – în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – modul de aplicare a legii la soluționarea cererii de decădere. O parte dintre aceste critici sunt, cum se va arăta, susțineri referitoare la temeinicia sentinței, deoarece privesc chestiuni care revin spre apreciere instanței de apel, implicând luarea în considerare a elementelor factuale ale cauzei (în contextul verificării formei identice sau diferite de utilizare a mărcilor înregistrate). Dispozițiile legale a căror greșită aplicare sau interpretare se invocă sunt cele cuprinse în art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (în forma și numerotarea la data sesizării instanței, 5.11.2019): "Este asimilată folosirii efective a mărcii: a) folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia;" Motivul de recurs de la pct. V deduce judecății o pretinsă aplicare greșită a acestor dispoziții, aducând în discuție încălcarea scopului reglementării unei astfel de permisiuni acordate titularului mărcii, cu referire la cele statuate în jurisprudența Tribunalului Uniunii Europene, care în cauza T-514/10 Fruit of the loom Inc., a arătat: "Trebuie observat că articolul 15 alin. (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 se referă la o situație în care o marcă înregistrată națională sau comunitară este utilizată în comerț într-o formă ușor diferită de forma în care a fost efectuată înregistrarea. Scopul acestei dispoziții, care evită impunerea unei conformități stricte între forma mărcii utilizate și forma în care marca a fost înregistrată, este de a permite titularului acesteia, în exploatarea comercială a semnului, să efectueze modificări care, fără a-i altera caracterul distinctiv, permit o mai bună adaptare a acestuia la cerințele de comercializare și de promovare ale produselor sau serviciilor în cauză. În conformitate cu scopul său, domeniul de aplicare material al acestei dispoziții trebuie considerat ca fiind limitat la situațiile în care semnul utilizat efectiv de titularul unei mărci pentru a identifica produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată constituie forma în care aceeași marcă este exploatată comercial. (…)" Pentru a construi raționamentul pe care se bazează afirmația de aplicare greșită a art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (echivalentul în legea națională al art. 15 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, mai sus evocat, respectiv al art. 18 alin. (2) lit. a) din actualul Regulament (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, care a înlocuit Regulamentul 207/2009), recurenta susține că luarea în considerare a formei diferite în care au fost folosite de către intimata-reclamantă mărcile A. ar contraveni scopului pentru care noile mărci (în fapt folosite) au fost create. În acest sens, arată că mărcile A. folosite după anul 2001 au fost create pentru a diferenția activitatea de fotbal profesionist a clubului A. de cea a juniorilor. Această afirmație este însă speculativă, pentru că scopul concret al modificării modalității de folosire a mărcii în fiecare caz particular nu este identic cu cel de principiu enunțat în hotărârea Tribunalului UE mai sus, unde se explică rațiunea legiuitorului în a permite titularului mărcii îndepărtarea de la forma înregistrată a mărcii. Din această perspectivă, identificarea de către recurentă a unei explicații faptice pentru folosirea unui semn care nu este identic cu marca înregistrată nu are relevanță în registrul legalității deciziei, pentru că nu este relevant motivul pentru care reclamanta intimată a utilizat mărcile ale căror decădere se solicită într-o formă diferită de cea înregistrată, cât timp acea utilizare a fost una legitimă. Cu alte cuvinte, chiar dacă scopul unei reglementări este un element util în procedeul de interpretare a unei dispoziții legale, atunci când ea este neclară, intenția legiuitorului putând furniza interpretului un reper care să permită determinarea corectă a înțelesului normei respective, în ipoteza speței nici legea națională și nici reglementarea europeană nu condiționează aplicarea art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 de utilizarea mărcii în forma diferită cu scopul reglementării, explicitat în jurisprudența evocată. Totodată, în speță nu se ridică o problemă de interpretare a sensului acestei dispoziții, astfel încât argumentul adus de recurentă nu este relevant. În cuprinsul motivului de recurs de la pct. VI, întemeiat tot pe cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 atunci când a refuzat a aplica criteriile cuprinse în acest text, referindu-se în aprecierea sa exclusiv la utilizarea elementului verbal A., comun mărcii înregistrate și semnului folosit efectiv de reclamanta-intimată. Dezvoltând acest motiv, recurenta reproșează curții de apel omisiunea de a avea în vedere alterarea caracterului distinctiv al mărcii în dauna analizei, considerate nelegale, exclusiv a unui element din cuprinsul mărcii, alături de raportarea la criteriile de analiză a similarității, străine instituției decăderii. Or, susține recurenta, chiar dacă semnul folosit efectiv ar putea fi similar cu mărcile a căror decădere se solicită, această chestiune nu influențează condiția necesar a fi îndeplinită în speță, aceea ca mărcile să fi fost folosite cel puțin într-o formă care să nu cuprindă o alterare a caracterului distinctiv. Înalta Curte reține, cu privire la cerința în discuție, că în Hotărârea T-514/10 Fruit of the loom Inc., Tribunalul Uniunii Europene a arătat că: "Astfel, constatarea unei modificări a caracterului distinctiv al mărcii astfel cum a fost înregistrată necesită o evaluare a caracterului distinctiv și dominant al elementelor adăugate, efectuată pe baza calităților intrinseci ale fiecăruia dintre aceste elemente, precum și a poziției relative a diferitelor elemente în cadrul aranjamentului mărcii [a se vedea Hotărârea din 10 iunie 2010, Atlas Transport/OAPI – Hartmann (ATLAS TRANSPORT), T-482/08, nepublicată în Recueil, punctul 31 și jurisprudența citată]. (…) În orice caz, trebuie să se arate că, pentru ca articolul 15 alin. (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 să se aplice, completările la marca înregistrată nu trebuie să modifice caracterul distinctiv al acesteia în forma în care a fost înregistrată, în special din cauza poziției lor auxiliare în semn și a caracterului lor distinctiv slab [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 aprilie 2011, Alder Capital/OAPI – Gimv Nederland (ALDER CAPITAL), T-209/09, nepublicată în Recueil, punctul 58]." Curtea de apel a reținut, cu privire la modalitatea concretă în care reclamanta-intimată a utilizat mărcile A., cu referire la elementele distinctive ale mărcii: "Suporterii nu doar că recunosc denumirea "A." ca element principal, dar chiar ar reacționa negativ în cazul unei schimbări a acesteia, iar mare parte din publicul mai puțin interesat nu ar mai putea identifica echipa sub o altă denumire, urmări care, în schimb, nu s-ar petrece dacă ceea ce s-ar modifica ar fi doar decorul figurativ – și s-a văzut că trecerea de la o marcă la alta în anul 2001, respectiv de la marca a cărei decădere se solicită la cea utilizată în prezent, s-a făcut fără ca suporterii să fi avut o problemă de identificare a echipei, ceea ce denotă caracterul cel mult secundar și de redusă semnificație pentru ei al elementelor figurative adăugate denumirii notorii ce reprezintă esența mărcii. (…) În condițiile în care esența tuturor mărcilor evocate, fie ele verbale sau combinate, înregistrate sau neînregistrate, elementul lor definitoriu și central, este elementul verbal "A.", cu care aceste mărci se identifică în percepția publicului destinatar și fără de care distinctivitatea mărcii s-ar prăbuși, este limpede că folosirea de către titular a oricărei mărci din varietatea de mărci A., echivalează simultan cu folosirea mărcii notorii A. și cu un act de folosire a tuturor celorlalte mărci ale titularului care cuprind elementul esențial A., chiar dacă într-o formă diferită, întrucât nu este alterat, ci este păstrat și perpetuat caracterul distinctiv al acestora, astfel încât folosirea după anul 2001, inclusiv în perioadele de interes, 2015-2016 și 2019, a mărcii noi (cea cu acvila) și a mărcii simple verbale notorii "A." constituie acte de folosire și a celorlalte mărci A., fie verbale, fie combinate – vezi fil. 164-200 vol. 1 apel și 201-280 vol. 2 apel. Distinctivitatea este dată de elementul verbal "A.", esențial mărcii și fără de care restul ansamblului figurativ nu ar mai avea valoare pentru suporterii destinatari. Folosirea în anii 2015-2016 și 2019 a mărcii verbale "A." sau a elementului verbal "A." în mod central într-o marcă combinată este asimilată, conform textului de lege citat, utilizării și a mărcii verbale mai vechi "A.", dar și a mărcilor combinate "A.", așa cum s-a arătat. În al doilea rând, tot în legătură cu aplicabilitatea art. 55 (fost art. 46) alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 citat mai sus, trebuie observat că elementul figurativ al mărcilor vechi, a căror decădere se solicită (cele înregistrate în anul 1999), este încorporat practic în marca nouă, utilizată după anul 2001, pe scutul de pe pieptul acvilei, fiind preluate așadar elementele anterioare – atât cel esențial, denumirea, cât și boghiul stilizat în formă de aripă și mingea; aripile stilizate prin boghiu au fost amplificate prin adăugarea unei acvile ale cărei aripi le prelungesc pe cele inițiale, dar marca anterioară a fost în ansamblu preluată și încorporată, fiind utilizată într-o formă nouă ce nu alterează caracterul distinctiv. În aceste condiții, dată fiind reținerea actelor de folosință a mărcilor în dispută în perioada relevantă, 2015-2016 și 2019, chiar dacă în forme diferite (ele însele sunt varietăți ale mărcii originare verbale A.), dar care nu au alterat distinctivitatea mărcilor A. supuse analizei, în ceea ce au esențial și definitoriu – elementul "A." –, cererea în decădere trebuie respinsă, sens în care apelul reclamantei pârâte va fi admis, în temeiul art. 480 C. proc. civ., urmat de schimbarea în tot a sentinței." Rezultă din aceste considerente că, în pofida susținerilor recurentei, instanța de apel a examinat chestiunea litigioasă urmând și criteriile de analiză mai sus evocate, rezultate din jurisprudența europeană, în sensul că a verificat dacă modalitatea concretă în care mărcile A. au fost folosite alterează sau nu caracterul distinctiv al mărcilor astfel cum au fost înregistrate. Cum s-a arătat deja, referirile la existența unei mărci notorii A. sunt străine analizei și au fost înlăturate, dar raționamentul instanței de apel este valid și legal, chiar și excluzând referirile la caracterul notoriu al mărcilor. Din această perspectivă este relevantă identificarea împrejurării că acest caracter distinctiv rezultă cu precădere din elementul verbal A., care a fost utilizat și în forma modificată a mărcii; totodată, instanța de apel a arătat că elementul figurativ al mărcilor în discuție este încorporat în semnul utilizat efectiv, fiindu-i adăugate elemente care nu alterează caracterul distinctiv al înregistrării. De asemenea, evaluând caracterul distinctiv al mărcii înregistrate comparativ cu mărcile efectiv folosite, instanța de apel a subliniat aprecierea sa în sensul că diferitele amănunte ale elementelor figurative (vechi și noi) sunt mai puțin importante în percepția publicului relevant și că distinctivitatea – dată primordial de elementul verbal A. – este păstrată și în forma modificată a mărcilor. Nu se identifică în considerentele deciziei recurate eroarea la care se referă recurenta – utilizarea criteriilor de analiză specifice riscului de confuzie, respectiv a elementelor de analiză a similarității – nefăcându-se nicio referire la acestea, astfel încât această susținere este considerată nefondată. Conex, sub motivul de recurs nr. VII, recurenta a susținut, de asemenea ca motiv de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a analizat doar dacă elementul verbal "A." se mai găsește în forma utilizată a mărcilor în litigiu și nu a ținut cont de elementele figurative dominante în aprecierea alterării caracterului distinctiv al mărcilor înregistrate, ceea ce a condus la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998. Deși reproșează instanței de apel că nu s-a referit la elementele adăugate în forma în care marca este utilizată, Înalta Curte observă că analiza cuprinsă în decizia recurată (mai sus reprodusă) se referă la elementele suplimentare adăugate părții figurative a mărcilor. Totodată, Curtea de apel București a examinat și efectul părților adăugate elementului verbal, chiar dacă nu le-a nominalizat: "(…) atunci când titularul utilizează forma "A.", implicit utilizează și perpetuează marca verbală notorie "A." – partea "A." fiind neglijabilă, așa cum s-a arătat – fiind totodată valabilă și reciproca: atunci când se utilizează forma esențială, prescurtată, "A.", sau o altă variantă ce cuprinde acest nucleu esențial, se poate vorbi despre o utilizare a oricărei alte variante de marcă, fie ea combinată sau verbală, ce cuprinde elementul "A.". Toate celelalte dezvoltări cuprinse în acest motiv de recurs constituie argumente în sensul aprecierii unor elemente sau a altora ca fiind distinctive ori în sensul unei concluzii contrare celei la care a ajuns Curtea de apel cu privire la alterarea caracterului distinctiv, cu referire la particularitățile verbale și figurative ale mărcilor. Aceste aspecte privesc evaluarea elementelor de fapt relevante pentru soluționarea cauzei și, în plus, implică o doză semnificativă de apreciere cu privire la modul de percepere a semnului de către publicul relevant. În contextul soluționării prezentei căi de atac de legalitate, circumscrisă cazurilor de casare enumerate limitativ de lege, instanța de recurs nu poate realiza un control de temeinicie al deciziei atacate, astfel încât chestiunile expuse în cadrul acestui motiv de recurs – cu excepția celor analizate mai sus, referitoare la criteriile legale de analiză – nu pot face obiectul controlului judiciar de față. În cadrul motivului de recurs nr. VIII, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, prin faptul că a folosit noțiuni improprii speței (noțiunea de "esență" a mărcii), în loc să aplice criteriile legale de analiză a afectării caracterului distinctiv, care ar fi presupus analiza elementelor dominante și distinctive ale mărcilor, precum și a combinațiilor, în semnul utilizat, de omisiuni, adăugiri și modificări ale poziției elementelor mărcilor înregistrate, care în fapt determină alterarea caracterului distinctiv al mărcilor în discuție. În primul rând, se constată că folosirea de către instanța de apel a sintagmei "esența mărcii" (ce desemnează în speță elementul apreciat de instanță ca fiind cel mai distinctiv în ansamblul mărcii, respectiv cuvântul A.) nu reprezintă, per se, un motiv de nelegalitate, chiar dacă aceasta nu este o expresie specifică în materia examinării alterării caracterului distinctiv. Dimpotrivă, chiar dacă l-a denumit "esența mărcii", Curtea de apel a avut în vedere elementul ce conferă distinctivitate – în aprecierea sa – mărcii, respectând astfel criteriile de analiză mai sus evocate, astfel cum rezultă ele și din jurisprudența europeană. În al doilea rând, deși reclamă și prin acest motiv de recurs greșita aplicare a art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, toate celelalte susțineri incluse în dezvoltarea motivului de recurs tind tot la reaprecierea chestiunilor referitoare la alterarea caracterului distinctiv, prin punerea în discuție a elementelor ce compun mărcile (cele a căror decădere se solicită și cele folosite), a situării, caracterului lor dominant sau distinctiv, etc, cu concluzia unei impresii de ansamblu diferite. Or, toate criteriile a căror absență din motivarea instanței este reproșată de recurentă sunt abordate, iar împrejurarea că rezultatul analizei din decizie nu este conform cu propria argumentare a părții care formulează calea de atac nu poate constitui o aplicare greșită a legii. Prin urmare, nerespectarea normei de drept material este invocată formal în cadrul acestui grup de critici. În dezvoltarea ultimului motiv de recurs (IX), ce susține din nou încălcarea normelor de drept material (art. 46 alin. (2) lit. a) din legea mărcilor), recurenta deduce analizei instanței de recurs afirmația că instanța de apel nu a ținut cont de specificul publicului relevant în aprecierea alterării caracterului distinctiv al mărcilor în discuție. Modul de percepere a semnului de către publicul relevant implică aprecierea acestei categorii, a caracteristicilor sale, a intereselor și a gradului de atenție; prin urmare, și acestea sunt chestiuni ce presupun aprecieri asupra faptelor relevante, nefiind chestiuni de legalitate. În speță, Curtea de apel a determinat publicul relevant fără a comite vreo eroare în drept (suporterii echipelor de fotbal) – recurenta fiind de acord cu rezultatul acestei operațiuni; ceea ce se contestă sunt chestiunile de fapt ce conturează caracterul distinctiv al mărcii în relația cu destinatarii serviciilor cărora marca li se aplică, argumente ce nu pot fi evaluate în recurs, cum s-a arătat deja. Pentru toate argumentele mai sus expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând legalitatea deciziei atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.