ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2191/2025

Ședința publică din data de 02 decembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a solicitat a se dispune obligarea pârâtului Trustul De Instalații Montaj și Construcții S.A Cluj-Napoca la plata sumei de 338.920,4 RON reprezentând valoarea despăgubirilor achitate de reclamantă numitei A., în urma soluționării dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Motru și a se dispune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1381, art. 1386 C. civ.

Pârâtul Trustul De Instalații Montaj și Construcții S.A., prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția puterii de lucru judecat, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea civilă din data de 26.02.2024 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare, în ceea ce privește debitul în cuantum de 335.103 RON pretins la plată.

S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare, în ceea ce privește debitul în cuantum de 3.817,4 RON ce reprezintă cheltuieli de judecată acordate în dosarul nr. x/2019.

S-a dispus continuarea judecății cu privire la debitul pretins la plată în cuantum de 3.817,4 RON.

Prin sentința civilă nr. 245 din data de 08.04.2024 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2023, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., în contradictoriu cu pârâtul Trustul de Instalații Montaj și Construcții S.A. Cluj-Napoca, având ca obiect acordarea sumei de 335.103 RON cu titlul de despăgubiri, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă având ca obiect acordarea sumei de 3.817,4 RON cu titlul de cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2019.

S-a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a luat act că pârâtul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 224/A din data de 04 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost ca respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. împotriva încheierii civile din 26.02.2024 și a sentinței civile nr. 245 din 08.04.2024 ale Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2023.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei Trustul de Instalații Montaj și Construcții S.A. Cluj Napoca suma de 8330 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile 224/A din data de 04 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs, reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 mai 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 27 mai 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind, în cadrul verificărilor, că cererea de recurs îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin aceeași rezoluție s-a stabilit în sarcina recurentei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 286,11 RON ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

Recurenta-reclamantă, prin recursul formulat, a solicitat casarea deciziei instanței de apel, în principal, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată iar în sub subsidiar trimiterea dosarului cauzei la instanța de fond pentru a se administra probele solicitate.

După expunerea succintă a situației de fapt și a hotărârilor pronunțate în cauză, recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. privind greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă, cât și cu referire la fondul cauzei.

A susținut recurenta că, prin motivele de apel, a învederat instanței de judecată, că acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze este o acțiune în răspundere delictuală, iar termenul de prescripție începe să curgă la momentul când societatea a cunoscut paguba cauzată persoanei vătămate, numita A., în speță cel târziu la data soluționării definitive a dosarului civil nr. x/2019 de către Curtea de Apel Craiova. A arătat că, un prim moment al începerii termenului de prescripție este data pronunțării instanței de fond, Judecătoria Motru, respectiv data de 14.04.2021, dată la care recurenta-reclamantă a cunoscut paguba și cine este vinovat de aceasta, în speță pârâtul Trustul de Instalații Montaj și Construcții S.A. Cluj-Napoca.

Această dată reprezintă, în opinia recurentei, momentul începerii cursului prescripției, deoarece soluția pronunțată de către instanța de judecată s-a realizat în baza efectuării unor probe științifice, respectiv a unor lucrări tehnice de specialitate - expertize tehnice care au confirmat că: "factorul antropic, adică exploatarea lignitului prin lucrările de suprafață, lucrările miniere subterane, abataje, sunt cele care au condus la degradările mediului geologic. Factorul determinat în degradările solului și subsolului este exploatarea lignitului, cu tot ansamblul de lucrări necesare pentru aceasta. Destabilizarea versantului cu gospodăria în litigiu s-a accentuat si din cauza neefectuării lucrărilor de ecologizare pe această zonă. S-a concluzionat că aceste distrugeri se datorează în mod indirect execuției de lucrări miniere de subteran și de suprafață, precum și transportului pe DJ din apropiere, cu scopul de extragere a cărbunelui. Aceste lucrări miniere au venit peste un substrat care prezenta risc scăzut în ceea ce privește apariția de alunecări de teren cu cauze naturale de declanșare. Prin execuția de lucrări miniere s-a modificat echilibrul mediului geologic și hidroecologic natural, au fost întrerupte stratificațiile din sol și modificate sensurile de scurgere ale apelor subterane și de infiltrație".

Raportat la statuările instanței prin încheierea din data de 26.02.2024, apelanta a susținut că nu a cunoscut paguba și cine se face vinovat de aceasta decât în urma probelor administrate la instanța de fond, respectiv Judecătoria Motru, cel mai devreme la data de 14.04.2021.

S-a arătat că imobilul în cauză se află în afara perimetrului omologat al minei Lupoaia I.

Reiterând aspectele invocate prin cererea de apel societatea recurentă a arătat faptul că a fost înființată prin H.G. nr. 1024/2012, deci după închiderea minei Lupoaia I și predarea patrimoniului acesteia către Ministerul Economiei.

În concret, operatorul Mina Lupoaia I nu a avut licență de exploatare, a fost închisă înainte de apariția Legii nr. 85/2005, iar degradările înregistrate la gospodăriile din zonă se datorează în principal lucrărilor de închidere și ecologizare efectuate necorespunzător, care au avut în mod indubitabil repercusiuni negative asupra gospodăriilor din comuna Cătunele, sat Valea Mănăstirii, jud. Gorj.

Recurenta a susținut că nu are nicio obligație potrivit legii pentru executarea lucrărilor în ceea ce privește minele a căror activitate a încetat înainte de intrarea în vigoare a legii minelor, acest atribut revenindu-i ministerului de resort, care prin direcția de specialitate a încheiat contracte de prestări servicii cu diferiți operatori economici, cum este, în speța de față, Trustul de Instalații Montaj și Construcții S.A. Cluj-Napoca, care a executat lucrările de închidere și ecologizare și este direct răspunzător de calitatea execuției acestor lucrări.

Față de aceste considerente, a apreciat că în mod greșit Tribunalul Cluj a reținut ca moment al începerii cursului prescripției data înregistrării acțiunii în pretenții-2019 a numitei A., dată care însă nu are niciun suport legal bazat pe probe certe, care să stabilească cu certitudine faptul că recurenta cunoștea la acea dată fapta ilicită imputată pârâtului, având în vedere că apelanta nu a avut atribuții în scopul recepționării lucrărilor de ecologizare, de refacere a mediului din zonă, ele fiind realizate de organele abilitate, în speță ministerul de resort prin direcțiile de specialitate.

În ceea ce privește decizia recurată, recurenta-reclamantă a susținut că, în acord cu prima instanță, instanța de apel a reținut că la data comunicării cererii de chemare în judecată care a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Motru, societatea a avut la dispoziție toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba pretinsa a se fi produs prin lucrările de închidere și ecologizare, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, reclamanta nu trebuia să aștepte soluționarea dosarului menționat pentru a cunoaște prejudiciul și pe cel răspunzător de producerea lui, ci cel târziu de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Motru trebuia, să acționeze cu respectarea termenului de prescripție, prin formularea unei cereri de chemare în garanție sau pe cale separată prin introducerea unei acțiuni în despăgubiri, astfel cum precizează prima instanță.

Pe cale de consecință, contrar susținerilor din cererea de apel este cert că, la data comunicării cererii de chemare în judecată care a format obiectul dosarului civil nr. x/2019 al Judecătoriei Motru, apelanta — reclamanta putea să identifice atât paguba pretins a se fi produs prin lucrările de închidere și ecologizare, cât și pe cel care răspunde de ea, cu atât mai mult cu cât, poziția sa procesuală în dosarul menționat a fost în sensul că, obligația de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei A. revine persoanei juridice care a avut obligația legală de a închide mina și de a ecologiza mediul afectat.

S-a reținut că nu prezintă relevanță momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci cel al existenței acestuia, stabilirea valorii efective a prejudiciului neconstituind un criteriu în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție, fiind găsite neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la momentul cunoașterii pagubei și a celui care se face vinovat de ea.

Raportat la aceste considerente, recurenta a susținut că ambele instanțe au reținut greșit data și respectiv momentul când a început să curgă termenul de prescripție, deoarece acest termen, în opinia sa, nu a fost unul cert, sigur, ci unul cu o probabilitate redusă, dat fiind faptul că, la data formulării acțiunii de către A., aceasta nu a depus la dosarul cauzei niciun înscris concludent care sa demonstreze vinovăția recurente, ci simple presupuneri care urmau sa fie demonstrate o dată cu efectuarea probelor științifice, respectiv rapoarte de expertiză. Față de aceste aspecte, recurenta a apreciat că instanțele de judecată au pronunțat o soluție nelegală prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în baza unor simple supoziții și nu pe probe concludente.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta a susținut că hotărârea pronunțată este nelegală raportat la întreg probatoriu administrat în cauză, solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Curtea a constatat, netemeinicia criticilor recurentei-reclamante în privința soluției date cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 3.817,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2019. Recurenta a depus la dosar o situație a plăților pe care le-a efectuat către numita A. ca urmare a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019.

S-a reținut în considerentele deciziei că recurenta-reclamantă este de fapt nemulțumită de soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2019, susținând că, în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 338920,4 RON către reclamanta A., însă aspectele anterior tranșate în mod definitiv nu mai pot fi puse în discuție în prezenta cauză. Prin urmare, obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în dosarul anterior s-a datorat culpei sale procesuale, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că, prin conduita sa, a produs un prejudiciu numitei A., împrejurare care a determinat admiterea cererii de chemare în judecată a acesteia.

Instanța de apel a reținut și faptul că hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Motru au autoritate de lucru judecat față de recurenta-reclamantă, aceasta neputând dovedi în prezenta cauză, prin administrarea probei cu expertiza tehnică, o situație de fapt contrară celei stabilite în dosarul menționat.

Raportat la aceste considerente, recurenta-reclamantă a susținut că instanțele de judecată, soluționând cauza prin admiterea excepției privind prescripția dreptului material la acțiune, printr-o simpla supoziție fără probe suficiente, au privat-o de dreptul la apărare, prevăzut de art. 6 din CEDO. Astfel, în opinia sa ca cauza trebuie trimisă la instanța de fond pentru stabilirea exactă a cursului prescripției, cât și pentru efectuarea lucrării de specialitate — expertiza în construcții miniere, neexistând autoritate de lucru judecat, deoarece în cauza menționată s-a dovedit implicarea și a altor factori antropici alături de activitatea miniera care au avut ca repercusiuni degradarea mediului, respectiv prin " destabilizarea versantului care s-a accentuat și din cauza neefectuării lucrărilor de ecologizare pe această zonă".

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a criticat soluția instanței de apel de obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8330 RON către intimata pârâtă.

În susținerea acestui motiv, reiterând considerentele avute în vedere de instanța de apel raportat la cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta a precizat faptul că nu consideră că acesta este disproporționat în sensul prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. fiind un cuantum rezonabil și previzibil a fi acordat.

Recurenta a arătat că instanța de apel trebuia să procedeze la reducerea cuantumului onorariului de avocat, conform solicitărilor sale, deoarece din actele și lucrările dosarului nu a rezultat nici pe departe un volum de muncă excesiv al avocatului ales, iar cuantumul solicitat și acordat de instanță nu se poate stabili în funcție de pretențiile părții reclamante din dosar, respectiv la valoarea de 338.920,4 RON. Astfel, în opinia recurentei s-a creat în sarcina sa o împovărare excesivă prin admiterea cheltuielilor de judecată.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat.

La data de 30 iunie 2025, intimata-pârâtă Trustul de Instalații Montaj și Construcții S.A. Cluj-Napoca a depus întâmpinare, ce a fost comunicată recurentei-reclamante prin adresa emisă la data de 02 iulie 2025, prin care a solicitat respingerea recursului.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la greșita admitere a excepției prescripției, intimata-pârâtă a susținut că, în mod corect, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că la data comunicării cererii de chemare în judecată care a format obiectul dosarului civil nr. x/2019 al Judecătoriei Motru, apelanta – reclamanta putea să identifice atât paguba pretins a se fi produs prin lucrările de închidere și ecologizare, cât și pe cel care răspunde de ea, cu atât mai mult cu cât, poziția sa procesuală în dosarul menționat a fost în sensul că, obligația de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei A. revine persoanei juridice care a avut obligația legală de a închide mina și de a ecologiza mediul afectat.

De asemenea, intimata-pârâtă a apreciat ca neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nelegalitatea hotărârii pronunțată de către instanța de apel raportat la întregul probatoriul administrat în cauză.

În acest sens a invocat că aspectele litigioase tranșate prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile dintre reclamanta A. și societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. au autoritate de lucru judecat fală de recurenta-reclamantă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, în prezentul litigiu, recurenta-reclamantă nu este îndreptățită să susțină faptul că intimata-pârâtă este vinovată pentru producerea pagubei și de săvârșirea unei fapte ilicite care să justifice admiterea recursului și obligarea sa la plata unui anumit procent din cuantumul despăgubirilor.

A menționat intimata-pârâtă faptul că nu a avut calitatea de parte în acele dosarele anterioare, astfel că, hotărârile pronunțate nu sunt obligatorii pentru aceasta, așa cum rezultă din dispozițiile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., însă aceste hotărâri sunt obligatorii pentru recurentă.

Intimata-pârâtă a susținut că motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată este inadmisibil cât și nefondat.

În acest sens, a arătat intimata faptul că prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, s-a stabilit că nu se încadrează în motivele de nelegalitate și nici nu sunt admisibile criticile cu privire la modul de acordare a cheltuielilor de judecată.

De asemenea, intimata a susținut că în prezenta cauză au fost invocate numeroase apărări, ceea ce conferă litigiului o complexitate sporită. În concluzie, față de această complexitate, având în vedere și activitatea desfășurată de avocat pentru apărarea societății pârâte onorariul perceput nu poate fi apreciat ca fiind vădit disproporționat fată de complexitatea cauzei ori față de activitatea desfășurată de avocat.

Concluzionând, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 iulie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 02 decembrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, întrucât recurenta formulează critici atât în ce privește hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj cât și pe cea a Tribunalului Cluj, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile date în apel sunt supuse recursului, Înalta Curte va analiza motivele de recurs numai prin raportare la hotărârea instanței de apel.

Totodată, Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă indică motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta este indicat formal în contextul în care în memoriul de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate subsumate acestui caz de casare.

Instanțele de fond au reținut până în prezent următoarele împrejurări de fapt relevante soluționării criticilor de nelegalitate formulate:

Prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Motru, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și Agenția Națională pentru Resurse Minerale la plata unor despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire la nou a imobilelor construcții proprietatea reclamantei, situate în comuna Cătunele, sat Valea Mănăstirii, județul Gorj, stabilită conform valorii materialelor și manoperei folosite în prezent, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor pentru reparațiile capitale cu consolidări făcute pe bază de studiu geotehnic, proiect, materiale și manoperă.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul nr. x/2019, Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, a făcut referire la obligațiile de ecologizare și redare în circuitul agricol a terenurilor afectate de lucrările de exploatare, arătând că lucrările de refacere a mediului cădeau în sarcina Ministerului Economiei. De asemenea, a făcut referire la zona încadrată ca fiind cu risc de alunecări pe care este amplasat imobilul d-nei A. și a faptului că, după anul 1990, erau cunoscute efectele exploatării lignitului prin lucrări miniere de subteran, reclamanta asumându-și riscul degradării construcției edificate pe un astfel de teren.

Prin sentința civilă nr. 659 din 14 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019 Judecătoria Motru a respins excepțiile invocate de Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., a admis în parte acțiunea reclamantei A. și a obligat pârâta să achite suma de 361.910 RON reprezentând valoarea de construire a imobilelor construcții proprietatea acesteia, suma de 2.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 14.401 RON în favoarea Statului, reprezentând contravaloarea ajutorului public judiciar de care a beneficiat reclamanta.

Tribunalul Gorj, prin decizia civilă nr. 2072/2021, a admis apelul declarat de Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., a schimbat hotărârea primei instanțe și a respins cererea de chemare în judecată, obligând intimata A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.112 RON.

Prin decizia civilă nr. 562/2022 Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de A., a casat decizia Tribunalului Gorj și a trimis cauza acestei instanțe pentru rejudecarea apelului.

Prin decizia civilă nr. 1193/2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 Tribunalul Gorj a admis apelul declarat de Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. împotriva sentinței civile nr. 659/2021 a Judecătoriei Motru, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 335.103 RON în favoarea reclamantei, reprezentând valoarea de reconstruire a imobilelor, intimata fiind obligată la plata sumei de 182,6 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Hotărârea a devenit definitivă prin respingerea recursului declarat, prin decizia civilă nr. 7 pronunțată la data de 07 februarie 2023 a Curții de Apel Craiova.

În cauza dedusă judecății, recurenta-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a formulat o acțiune, în răspundere civilă delictuală, în contradictoriu cu Trustul de Instalații Montaj și Construcții S.A. Cluj Napoca, arătând că fapta ilicită a pârâtei constă în neefectuarea corespunzătoare a lucrărilor de închidere și refacere a mediului pentru obiectivul Mina Lupoaia.

Prin urmare, prejudiciul solicitat de recurenta-reclamantă constă în valoarea despăgubirilor la care a fost obligată Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. în dosarul nr. x/2019 în cuantum de 335.103 RON și a sumei de 3.817,4 RON ce reprezintă contravaloarea cheltuielilor de judecată achitate în același dosar de către recurenta-reclamantă.

Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică, în esență, modalitatea în care instanța de fond, validată prin argumentația instanței de apel, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în cauză de intimata-pârâtă. Arată că atât prima instanța, cât și instanța de apel as-au raportat, în stabilirea punctului de pornire al termenului de prescripție, în mod greșit la data comunicării cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2019. Astfel instanțele de fond nu au avut în vedere că recurenta a putut cunoaște paguba și persoana care răspunde de ea cel mai târziu la data soluționării definitive a dosarului de către Curtea de Apel Craiova, iar un prim moment al începerii termenului de prescripție este data pronunțării instanței de fond, Judecătoria Motru, respectiv data de 14.04.2021.

Susținerile, ce urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Înalta Curte reține, în primul rând, că potrivit art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

După cum rezultă din jurisprudența îndelungată și consolidată a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție poate fi supus unor ingerințe în măsura în care acestea urmăresc un scop legitim, sunt proporționale cu scopul urmărit și nu aduc atingere dreptului în însăși substanța sa.

Așadar, reglementarea unor termene de prescripție urmărește scopul legitim al înlăturării incertitudinii juridice care ar plana o vreme prea îndelungată asupra unui raport juridic litigios, dacă inacțiunea titularului dreptului subiectiv încălcat este una imputabilă, respectiv dacă acesta, deși este în măsură să acționeze, omite să facă acest lucru în tot timpul prescris de lege.

Înalta Curte reține că, în situația în care titularul dreptului la acțiune nu ar fi în măsură să cunoască fapta ilicită și persoana răspunzătoare în termenul de 3 ani de la data producerii prejudiciului, de exemplu în condițiile unei cauzalități foarte complexe sancționarea sa prin respingerea acțiunii ca prescrisă ar fi de natură a constitui o ingerință excesivă în dreptul de acces la justiție, în sensul art. 6 par. 1 din Convenție.

De vreme ce dreptul de acces la instanță este supus prin natura sa unei reglementări menite să asigure buna administrare a justiției, reglementările care privesc termenele în care poate fi sesizată instanța judecătorească constituie ingerințe justificate, care urmăresc un scop legitim (certitudinea juridică și sancționarea pasivității îndelungate a titularului dreptului subiectiv încălcat ori contestat). Este însă necesar ca ingerința să fie proporțională cu interesul urmărit și să nu atingă dreptul de acces la instanță, în chiar substanța sa.

Or, instanțele sunt datoare să interpreteze normele de drept național într-o manieră conformă cu dispozițiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în tratatele la care România este parte (art. 20 alin. (1) din Constituție). Ar încălca așadar regulile de drept, interpretate în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul de acces la justiție, o soluție de admitere a excepției prescripției pentru unicul motiv că, în acord cu legea specială, au trecut mai mult de 3 ani de la data producerii prejudiciului, în măsura în care victima, acționând cu o diligență adecvată circumstanțelor concrete ale cauzei, nu putea cunoaște în mod rezonabil cauzalitatea, respectiv fapta ilicită.

În speță, se constată însă că inclusiv în coordonatele arătate, aplicarea dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. s-a realizat în mod greșit în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, constatate de instanțele de fond, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul juridic dedus judecății este întemeiat pe răspundere civilă delictuală, fiind invocată răspunderea intimatei-pârâte pentru acoperirea prejudiciului constatat în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Motru la repararea căruia a fost obligată recurenta-reclamantă.

Înalta Curte reamintește că, în raport cu dispozițiile art. 2517 C. civ. termenul general de prescripție este de 3 ani și acesta operează ori de câte ori legea nu reglementează un termen special.

Pentru circumstanțele particulare ale prezentei cauze deduse judecății, nu există reglementat un termen special de prescripție extinctivă, așa încât, se aplică termenul general, acela de trei ani.

Cât privește începutul prescripției extinctive, conform art. 2528 C. civ. prescripția dreptului la acțiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Așadar, în cazul dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, contractuală sau extracontractuală, sunt stabilite alternativ două momente de la care curge termenul de prescripție, în sensul celor ce urmează: a) unul subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; b) unul obiectiv, constând în data, stabilită de intanstă, când păgubitul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; acest moment se va stabilit în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz.

Termenul de prescripție începe să curgă de la data cunoașterii, de către titularul dreptului la acțiune, a elementelor de fapt care justifică să recurgă la acțiune, în sensul arătat de art. 29 C. proc. civ.. Acest element este stabilit fie în mod subiectiv (data la care a cunoscut), fie într-o manieră obiectivizată (data la care ar fi trebuit, după împrejurări, să cunoască).

Problema de drept litigioasă în cauză este cea privind aplicarea prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ. la situația de fapt reținută în cauză.

Astfel, prima instanță nu reține în concret data de început al termenului de prescripție, însă se poate extrage din considerente că s-a raportat la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Motru.

Din analiza deciziei recurate rezultă că instanța de apel, de asemenea, nu a stabilit, în concret cele două momente de la care curge termenul de prescripție din considerente rezultând că aceasta s-a raportat la momentul comunicării către recurenta-reclamantă a cererii de chemare în judecată ce forma obiectul dosarului nr. x/2019, dată la care a considerat că recurenta a avut la dispoziție toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba pretins a se fi produs prin lucrările de închidere și ecologizare, cât și pe cel care răspunde de ea, apreciind că dreptul la acțiune este prescris. Totodată, instanța de apel s-a raportat și la data depunerii de către recurenta-reclamantă a întâmpinării în dosarul precedent, respectiv data 24.05.2019 față de care a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani era împlinit la data 31.10.2023, când a fost depusă la oficiu poștal cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar.

Contrar celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte reține că la comunicarea cererii de chemare în judecată sau la data formulării întâmpinării în dosarul nr. x/2019, recurenta-reclamantă nu ar fi putut prefigura un prejudiciu cert cauzat de către pârâta din prezenta cauză, în contextul în care nu cunoștea, în concret, dacă aceasta se face, la rândul său vinovată de producerea prejudiciului solicitat de reclamanta A.. Întrucât existența pagubei reprezenta o chestiune litigioasă, plasând-o sub semnul incertitudinii, recurenta-reclamanta nu avea resursele fundamentării juridice a acțiunii care se întemeia tocmai pe aceasta, deci nu putea acționa în mod util.

Prin urmare, nu este corectă dezlegarea instanței de apel care a subliniat că ulterior comunicării cererii de chemare în judecată recurenta-reclamanta cunoștea toate elementele de natură să ducă la valorificarea dreptului pretins, deoarece, pentru reclamantă, la acea dată, paguba nu se produsese.

Astfel, pentru ca recurenta să poată acționa trebuia ca paguba și persoana responsabilă să-i fie cunoscută. Și întrucât paguba se configura ca pierderea patrimonială suferită de reclamantă A. prin antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei-reclamante din prezenta cauză, stabilirea și cunoașterea obiectivă a pagubei și a persoanei a depins de soluționarea dosarului nr. x/2019

În aceste coordonate, Înalte Curte reține că momentul subiectiv (al cunoașterii pagubei și persoanei care răspunde de ea) de la care curge termenul de prescripție în prezenta cauză este data pronunțării sentinței civile nr. 659 din 14 aprilie 2021 în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Motru prin care, în urma probelor administrate în cauză, recurenta-reclamantă a fost obligată să achite despăgubiri numitei A., moment de la care se putea prefigura, de către recurenta-reclamantă, existența prejudiciului și persoana culpabilă de producerea acestuia.

Astfel, Judecătoria Motru a reținut în considerentele sentinței civile mai sus menționate cauzele degradărilor suferite de imobilele proprietatea reclamantei A. astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții civile, prin care s-a reținut că imobile în cauză nu mai pot fi consolidate și reparate datorită destabilizării terenului de fundare, determinat de acțiunea factorului antropic cauzat de lucrările miniere în zonă, raport în baza căruia instanța de judecată a reținut îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a recurentei-reclamante din prezenta cauză și a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri.

Pe cale de consecință, în acord cu susținerile recurentei din prezenta cauză, aceasta nu ar fi putut să cunoască prejudiciul și persoana responsabilă la data comunicării cererii de chemare în judecată, în contextul în care doar în urma unei expertize de specialitate s-au putut determina cauzele care au produs degradări imobilelor reclamantei din dosarul x/2019 al Judecătoriei Motru ce au stat la baza obligării sale la plata de despăgubiri și, totodată, exista o îndoială cu privire la modul în care urma să fie apreciată expertiza întocmită în cauză de către instanța de judecată.

Rezumativ, se constată, așadar, că termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., a început să curgă la data de 14 aprilie 2021, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la oficiu poștal la data de 31 octombrie 2023, înăuntrul termenului de prescripție ce s-ar fi împlinit la data de 15 aprilie 2024.

Constatând că întregul raționament prezentat de instanța de apel a fost plasat pe o premisă eronată, potrivit căreia termenul de prescripție era împlinit, Înalta Curte reține ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ceea ce justifică, în temeiul art. 496 și 497 din același act normativ, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Cât privește celelalte critici, subsumate de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce privesc fondul cauzei, precum și cele referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată în apel, Înalta Curte notează faptul că ele nu pot fi analizate, date fiind efectele pe care le produce soluția ce urmează a fi pronunțată în considerarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, revenind instanței de apel obligația de a cerceta fondul cauzei și administrarea probelor necesare pentru identificarea condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale cu luarea în considerare a tuturor susținerilor părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 224/A din data de 04 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 decembrie 2025.