ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1961/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, în data de 18 octombrie 2021, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților UAT Cluj-Napoca, UAT Feleacu și OCPI Cluj, în solidar, la plata sumei de 580.708,5 RON cu titlu de prejudiciu, precum și a cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 221, art. 224, art. 902, art. 1349 și art. 1357 C. civ., art. 29 și art. 31 din Legea nr. 350/2001, art. 3 alin. (3) din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii nr. 350/2001, art. 194 și art. 435 din C. proc. civ., precum și celelalte temeiuri de drept indicate în conținutul cererii de chemare în judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin încheierea din 3 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, au fost respinse excepțiile necompetenței materiale și inadmisibilității cererii, au fost unite cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale pasive a UAT Comuna Feleacu și a Municipiului Cluj-Napoca, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prematurității și a fost încuviințată proba cu înscrisuri și expertiză. Prin sentința civilă nr. 454 din 19 octombrie 2023, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive, invocate de pârâtele UAT Cluj-Napoca și UAT Feleacu, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții UAT Cluj-Napoca, UAT Feleacu și OCPI Cluj și a obligat reclamantul să achite pârâtei UAT Feleacu suma de 8520 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj Prin decizia civilă nr. 407/A/2024 din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 454 din 19 octombrie 2023 a Tribunalului Cluj; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii de ședință din data de 03 februarie 2022; a obligat apelantul să plătească intimatei UAT Feleacu suma de 4165 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, recurentul a susținut că instanța de apel a reținut corect că temeiul juridic invocat prin cererea introductivă este reprezentat de dispozițiile art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001, iar apoi, cu ignorarea cauzei cererii de chemare în judecată și în mod contradictoriu, a reținut că nu a fost învestită cu verificarea modului în care au fost respectate de către autoritățile competente obligațiile menționate la acest text legal. Chiar dacă reclamantul nu ar fi invocat acest text legal în cererea introductivă, instanța tot avea obligația de a-l analiza și de a soluționa cauza prin prisma tuturor obligațiilor legale ale pârâților, respectând cauza cererii de chemare în judecată (răspunderea civilă delictuală prin prisma situației de fapt încadrate juridic), pentru a nu încălca principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ. Recurentul a arătat că, în înțelesul doctrinei de specialitate, situația de fapt prezentată instanței relevă că a suferit un prejudiciu patrimonial din pricina acțiunilor/omisiunilor pârâților care, prin încălcarea dispozițiilor legale invocate, au emis un certificat de urbanism care l-a indus într-o eroare majoră, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar cauza cererii de chemare în judecată fiind clară, totodată fiind dovedit în cadrul litigiului că certificatul de urbanism și documentația nu au cuprins evidențierea reglementată de Legea nr. 350/2001 și Normele metodologice ale acesteia. Recurentul a făcut referire la doctrina de specialitate și la decizia nr. 3125/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă pentru a-și susține ideea că dacă ar introduce ulterior un alt litigiu, s-ar reține autoritatea de lucru judecat pentru că instanța de apel a analizat art. 3 alin. (3) din Normele metodologice. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul a precizat că instanța de apel a încălcat art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001, art. 29 alin. (1) și art. 31 pct. a), b) și c) din Legea nr. 350/2001, reținându-se că interdicția de construire nu putea fi menționată în cuprinsul certificatului de urbanism, atât timp cât nu a fost prevăzută în documentațiile de urbanism pe baza cărora a fost eliberat acesta. Astfel, instanța a recunoscut că interdicția de construire nu a fost menționată în certificatul de urbanism, însă a încălcat art. 3 alin. (3) din Normele metodologice care prevăd că, în situația existenței unor litigii cu privire la limitele administrativ-teritoriale, zonele aflate în litigiu se evidențiază explicit în planșele componente ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism și vor fi prevăzute cu interdicția de construire până la reglementarea situației juridice. Această normă se coroborează cu dispozițiile art. 31 pct. a)-c) din Legea nr. 350/2001 care stabilesc veritabile obligații de a cuprinde în certificatul de urbanism acele prevederi din documentațiile de urbanism care instituie interdicții de construire, pentru o corectă și completă informare. Așadar, în condițiile în care Primarul Municipiului Cluj-Napoca are atribuții (stabilite prin Legea nr. 350/2001 și prin structurile specializate) în ceea ce privește documentațiile de urbanism și certificatele de urbanism emise, este eronată afirmația instanței de apel în sensul că dacă o interdicție de construire nu apărea în documentația de urbanism, autoritatea emitentă a actului întocmit în baza documentației nu răspunde civil, nesăvârșind o faptă ilicită. Potrivit art. 221 din C. civ., invocat și analizat repetat în cadrul litigiului, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, iar faptele ilicite/omisiunile ilicite analizate în această cauză, inclusiv cu privire la neîntocmirea unor documentații de amenajare a teritoriului și de urbanism cu mențiunile prevăzute de lege, sunt imputabile tocmai pârâtei UAT Cluj-Napoca. Din cuprinsul art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 și art. 31 pct. a), b) și c) din Legea nr. 350/2001, reiese că, în situația existenței unor litigii cu privire la limitele administrativ-teritoriale, zonele aflate în litigiu se evidențiază în mod explicit în planșele componente ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism și vor fi prevăzute cu interdicție de construire până la reglementarea situației juridice. Or, această operațiune tehnico-administrativă nu a fost realizată de către autoritățile administrației publice pentru care răspunde civil pârâta UAT Cluj-Napoca. Nu se pune problema ca operațiunea tehnico-administrativă să se fi realizat de pe o zi pe alta ori că autoritățile nu ar fi avut destul timp la dispoziție pentru a opera evidențierile (acest aspect nu ar fi oricum relevant din moment ce textul legal prevede că zonele se evidențiază până la reglementarea situației juridice), în condițiile în care dosarul nr. x/2013 (privitor la limitele UAT-urilor) a fost înregistrat încă din anul 2013, a fost soluționat în primă instanță în anul 2017 și definitiv la sfârșitul anului 2018. Mai exact, la momentul emiterii certificatului de urbanism, recurentul-reclamant susține că se afla deja din punct de vedere temporal foarte aproape de finalul procedurii de reglementare a situației juridice, deci evidențierea trebuia realizată deja cu mult timp înainte. Prin urmare, recurentul a susținut că nerespectarea dispozițiilor legale de către autorități a cauzat inducerea sa în eroare prin certificatul de urbanism nr. x/17.10.2018, așa cum a învederat și instanțelor de fond, cumpărând un teren intravilan conform certificatului de urbanism, dar extravilan în realitate. Recurentul a susținut că un al doilea aspect care rezultă din textele legale încălcate este că certificatul de urbanism reprezintă un act de informare prin care autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al imobilelor, cuprinzând prevederi ale documențațiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone protejate, interdicții definitive sau temporare de construire. În opinia recurentului, aceste informații referitoare la interdicțiile de construire (ca urmare a litigiului privind limitele UAT-urilor) trebuie cuprinse, în primă fază, în documentațiile de urbanism, iar mai apoi (potrivit dispozițiilor Legii nr. 350/2001, analizate în mod repetat, care reglementează certificatul de urbanism), aceste informații trebuie să apară, într-o formă sau alta, în cadrul certificatului de urbanism, pentru o corectă informare asupra regimului juridic, economic și tehnic al imobilelor. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză 5.1. În data de 26 martie 2025, intimata OCPI Cluj a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că ulterior comunicării deciziei civile nr. 4304/2018, respectiv la 08.01.2019, noua limită între UAT Cluj-Napoca și UAT Feleacu stabilită de instanța de judecată a fost integrată și în baza de date grafică a OCPI Cluj. 5.2. În data de 14 aprilie 2025, intimata UAT Feleacu a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului, pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și admiterea excepției autorității de lucru judecat a părții din decizia recurată în ceea ce o privește pe această intimată; pe fondul recursului, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea în integralitate a deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată. Cu privire la intimata UAT Feleacu, recurentul-reclamant a invocat fapta ilicită constând în omisiunea notării litigiului și a hotărârii rămase definitivă la 09.11.2018, însă recursul nu privește considerentele instanței de apel care analizează presupusa faptă ilicită a acestei intimate, ci se limitează doar la prima faptă ilicită care se judecă în contradictoriu cu UAT Cluj-Napoca. Prin urmare, partea din hotărâre care nu a fost supusă recursului dobândește autoritate de lucru judecat, motiv pentru care instanța de recurs nu mai poate modifica aspectele asupra cărora s-a statuat, în caz contrar fiind încălcat principiul disponibilității, consacrat de art. 9 și art. 22 alin. (6) din cod. Pe fond, intimata a susținut că nu există în sarcina sa fapta ilicită imputată, notarea realizându-se în scop de opozabilitate și informare a terților, nefiind o operațiune obligatorie. A mai susținut că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, iar dispozițiile de drept material indicate nu au fost greșit aplicate, întrucât există o distincție între completarea certificatului de urbanism și modul de întocmire a documentațiilor de urbanism, care nu face obiectul litigiului, sens în care art. 39 și art. 45 din Legea nr. 350/2001 nu sunt incidente în cauză. 5.3. În data de 19 mai 2025, intimatul Municipiul Cluj-Napoca a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că certificatul de urbanism a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și a mențiunilor din documentațiile de urbanism, care, la momentul emiterii certificatului de urbanism și anterior dobândirii dreptului de proprietate, nu au prevăzut nicio interdicție de construire ca urmare a existenței litigiului privind stabilirea limitelor administrativ-teritoriale. Faptul că exista o hotărâre a instanței de fond în dosarul nr. x/2013, prin care a fost stabilită o nouă limită a intravilanului UAT Municipiului Cluj-Napoca, nu este relevant întrucât acea hotărâre avea doar autoritate de lucru judecat provizorie, nefiind susceptibilă de modificare a regimului juridic aplicabil, doar hotărârea judecătorească definitivă având acest regim. 5.4. În data de 4 noiembrie 2025, recurentul-reclamant a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul Municipiul Cluj-Napoca și admiterea recursului. II. Soluția si considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. Recursul reclamantului este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurentul-reclamant a invocat motivarea contradictorie și încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1), art. 31 lit. a)-c) din Legea nr. 350/2001 și art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare, întrucât: pe de o parte, instanța de apel acceptă și, în același timp, repudiază cauza juridică expusă clar în cererea introductivă, iar, pe de altă parte, încalcă normele juridice sus-enunțate, întrucât reține concluzia inexistenței faptei ilicite imputate pârâtului Municipiul Cluj-Napoca (emiterea eronată a certificatului de urbanism), deși era obligatorie evidențierea interdicției de construire, în conținutul documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, dată fiind existența procesului având ca obiect stabilirea limitei de hotar între UAT Feleacu și UAT Cluj-Napoca. Preliminar, se cuvin observate limitele prezentului control de legalitate, în sensul în care recurentul-reclamant a criticat exclusiv soluția de respingere a apelului principal declarat împotriva dispoziției din sentința primei instanțe prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în despăgubiri civile fundamentată pe răspunderea delictuală a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită constând în emiterea pretins eronată a certificatului de urbanism. Soluțiile judecătorului fondului referitoare la respingerea excepțiilor procesuale (necompetența materială, inadmisibilitatea acțiunii, prematuritatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive), precum și a acțiunii în răspundere civilă delictuală întemeiate pe cea de-a doua faptă ilicită (omisiunea evidențierii în cartea funciară a litigiului privitor la stabilirea limitelor administrativ-teritoriale), imputată tuturor pârâților (Municipiul Cluj-Napoca, Comuna Feleacu și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Cluj), au rămas definitive prin neatacare și se bucură, în consecință, de autoritate de lucru judecat. Cu același titlu preliminar, sub aspectele care interesează criticile din recurs, Înalta Curte are în vedere cadrul procesual configurat în termeni neechivoci prin elementele cererii introductive. Reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, la plata despăgubirilor civile în valoare de 580.708,5 RON, pentru repararea prejudiciului patrimonial constând în diferența dintre prețul de adjudecare achitat în anul 2018 și valoarea actuală de circulație a terenului în suprafață de 2222 mp, situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca la data licitației publice, iar actualmente în extravilanul comunei Feleacu. Cauza juridică a pretențiilor afirmate este reprezentată de fapta ilicită imputată Municipiului Cluj-Napoca, aceea de emitere a certificatului de urbanism nr. x/17.10.2018 (ce a stat la baza deciziei reclamantului de a achiziționa terenul vândut la licitație publică), fără a se menționa în cuprinsul lui interdicția de construire, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 29 alin. (1) și art. 31 lit. a)-c) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul și ale art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare aprobate prin Ordinul MDRAP nr. 233/2016, întrucât existența litigiului având ca obiect stabilirea limitei de hotar între cele două unități administrativ-teritoriale (Comuna Feleacu și Municipiul Cluj-Napoca) impunea autorităților competente obligativitatea ca zonele aflate în litigiu să fie evidențiate explicit în planșele componente ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism și să fie prevăzute cu interdicție de construire până la reglementarea situației lor juridice. Potrivit circumstanțelor factuale relevante reținute de instanțele de fond și necontestate în proces, certificatul de urbanism nr. x/17.10.2018 a fost emis în cursul judecății procesului înregistrat sub nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, având ca obiect stabilirea limitei de hotar între Comuna Feleacu și Municipiul Cluj-Napoca, pentru o suprafață litigioasă de 4.284.298 mp, litigiu soluționat prin sentința civilă nr. 6076/08.12.2017 (definitivă prin decizia nr. 4304/09.11.2018 a Curții de Apel Cluj), în sensul stabilirii liniei de hotar conform celei trasate în anul 1973. Așadar, la momentul emiterii certificatului de urbanism, exista în ordinea juridică o hotărâre judecătorească de primă instanță privind stabilirea limitelor administrativ-teritoriale, înzestrată cu efectul autorității de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (4) din C. proc. civ. Instanța devolutivă de control judiciar a păstrat, ca fiind legală și temeinică, soluția de respingere a acțiunii reclamantului, argumentația vizând, în esență, împrejurarea că nu s-a făcut dovada încălcării vreunei obligații referitoare la conținutul certificatului de urbanism, ce a fost întocmit cu respectarea mențiunilor din documentațiile de urbanism, în care nu era prevăzută nicio interdicție de construire ca urmare a existenței litigiului privind stabilirea limitelor administrativ-teritoriale (dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Cluj). Totodată, instanța de apel a avut în vedere că nu a fost învestită cu verificarea modului în care au fost respectate de către autoritățile competente obligațiile menționate de art. 3 alin. (3) din Normele metodologice, iar fapta ilicită imputată constă în omisiunea menționării în certificatul de urbanism a situației reale a terenului și a existenței dosarului nr. x/2013, or, o atare obligativitate de evidențiere nu este prevăzută de textele de lege invocate de reclamant. Luând în examinare criticile de nelegalitate din memoriul de recurs, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al acestora, întrucât maniera de motivare insuficientă și contradictorie face imposibilă înțelegerea mecanismului logico-juridic prin care s-a format convingerea instanței de apel în pronunțarea hotărârii și, pe cale de consecință, nu permite efectuarea controlului de legalitate cu care este învestită instanța de recurs. În acest punct, se cuvine notat că domeniul urbanismului este reglementat printr-o serie de acte normative ale căror dispoziții urmăresc obiectivul amenajării și dezvoltării durabile a localităților, în cadrul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, în care se analizează situația existentă și se stabilesc obiectivele, acțiunile, procesele și măsurile adecvate scopului propus, cu asigurarea unui echilibru rezonabil între interesul public și interesul legitim privat, armonizând, la nivelul localităților urbane și rurale, propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului național, zonal și județean. Între acestea, primesc relevanță prevederile Legii nr. 350/2001, care precizează, mai întâi, că prin eliberarea certificatului de urbanism se asigură "aplicarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobate" (art. 28), iar apoi se definește acesta ca "actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare, potrivit legii" [art. 29 alin. (1)]. Certificatul de urbanism îndeplinește, astfel, două funcții principale: de informare și de act administrativ obligatoriu, care stă la baza emiterii autorizației de construire sau care constituie o condiție de validitate pentru încheierea unor acte juridice. Documentațiile de urbanism sunt, potrivit art. 45 din aceeași lege, reprezentate de: a) Planul urbanistic general și regulamentul local aferent acestuia; b) Planul urbanistic zonal și regulamentul local aferent acestuia; c) Planul urbanistic de detaliu. Prin ele se stabilesc reguli erga omnes de ocupare și utilizare a terenurilor. Cu privire la procedura de avizare și aprobare a documentațiilor de urbanism, art. 56 statuează că aceasta se face de către autoritățile și organismele centrale și teritoriale interesate, potrivit prevederilor anexei nr. 1 la Legea nr. 350/2001, iar precizarea conținutului documentațiilor care se supun avizării, precum și a emitenților de avize pentru fiecare categorie de documentații se stabilește prin ordin al ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței. Nu în ultimul rând, legea reglementează, în conținutul art. 57-61, posibilitatea participării populației la activitățile de amenajare a teritoriului și de urbanism, printre modalitățile expres prevăzute în acest sens. Sunt, astfel, cunoscute intențiile autorităților administrației publice centrale și locale privind elaborarea unor documentații de amenajare a teritoriului și de urbanism, scopul pentru care acestea sunt elaborate, conținutul documentațiilor de urbanism care urmează a fi supuse aprobării, precum și al documentațiilor aprobate, conform legii. Raportat acestor considerații cu valoare generală, Înalta Curte reține că este de domeniul evidenței faptul că instanța de apel își fundamentează soluția pe un raționament juridic de tip circular. Aceasta întrucât, pornește în construcția argumentativă de la premisa că, nefiind menționată în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism nicio interdicție de construire dată de existența litigiului privind stabilirea limitelor administrativ-teritoriale (dosarul nr. x/2013), nici certificatul de urbanism nu putea cuprinde o atare mențiune, așa încât, în opinia instanței de apel, se impune concluzia că au fost pe deplin respectate dispozițiile Legii nr. 350/2001 cu prilejul eliberării lui. Însă, premisa inexistenței vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului, la întocmirea documentațiilor de urbanism, a rămas complet necercetată și, a fortiori, nedemonstrată valid, de vreme ce însăși instanța de apel argumentează, într-o manieră incongruentă din punct de vedere logico-juridic, faptul că "nu a fost învestită cu verificarea modului în care au fost respectate de către autoritățile competente obligațiile menționate de art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001 (verificare care de principiu nu revine în competența instanței civile)". Or, potrivit art. 3 alin. (3) din Normele metodologice - ce constituie, neîndoielnic, fundamentul juridic al pretenției afirmate de reclamant - "În situația existenței unor litigii cu privire la limitele administrativ-teritoriale, zonele aflate în litigiu se evidențiază explicit în planșele componente ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism și vor fi prevăzute cu interdicție de construire până la reglementarea situației juridice. (...)". În atare condiții, în mod nepermis procedural, au rămas în afara oricărui răspuns din partea instanței de apel, care să fi fost integrat în construcția argumentativă din decizia recurată, tocmai elementele litigioase în care se obiectivează, în opinia reclamantului, ilicitatea conduitei pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, mai exact pretinsa emitere eronată și incompletă a certificatului de urbanism, cu nesocotirea art. 3 alin. (3) din Normele metodologice și art. 29 alin. (1), art. 31 lit. a)-c) din Legea nr. 350/2001 (cu privire specială asupra elementului de conținut prevăzut la lit. a) - interdicții definitive sau temporare de construire prevăzute în documentațiile de urbanism). Pe de altă parte, Înalta Curte are a observa faptul că, din chiar etapa procesuală de debut, a fost tranșată definitiv chestiunea admisibilității demersului judiciar pendinte. Astfel, prin încheierea premergătoare interlocutorie din 03.02.2022, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii (invocată de pârâta Comuna Feleacu cu argumentul că nu a fost urmată procedura prealabilă pentru contestarea certificatului de urbanism, pe calea acțiunii în contencios administrativ), întrucât obiectul pretențiilor deduse judecății îl constituie angajarea răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită reclamată, fiind vorba de un raport juridic civil. Așadar, deși i-a fost recunoscută reclamantului calea dreptului comun pe care acesta a accesat-o, totuși instanța de apel argumentează, contradictoriu și incoerent juridic, că verificarea conduitei ilicite imputate (omisiunea evidențierii în documentațiile de urbanism a zonelor în litigiu și a interdicțiilor temporare de construire) "de principiu nu revine în competența instanței civile". Or, în absența identificării de către instanța de apel a mijlocului procedural aflat la dispoziția reclamantului pentru valorificarea pretinsului drept sau interes legitim - cale procesuală plasată în sfera unei jurisdicții specializate, așa cum pare să acrediteze logica argumentativă expusă -, motivarea deciziei recurate este una imprecisă și neclară. De altfel, în acest context procesual, se cuvine a fi notată și dezlegarea obligatorie din decizia nr. 25/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că este posibilă exercitarea controlului de legalitate, pe cale separată, asupra certificatului de urbanism prin care s-a dispus interdicția de a construi sau care conține alte limitări. Respectivele statuări de principiu au vizat acțiunea de anulare a certificatului de urbanism în instanța de contencios administrativ, iar situațiile premisă examinate de instanța supremă au avut, drept referință, fie cazul în care certificatul de urbanism este urmat de emiterea autorizației de construire, când verificarea legalității se face în cadrul acțiunii formulate împotriva autorizației de construire, fie cazul în care, prin conținutul său concret, prin interdicția de construire sau prin limitările pe care le conține, certificatul de urbanism nu mai este susceptibil de a fi urmat de emiterea unei autorizații de construire, astfel că este admisibilă acțiunea în anulare formulată în mod exclusiv împotriva acestui act. Dimpotrivă, în litigiul pendinte, declanșat pe calea dreptului comun, circumstanțele factuale examinate de instanțele de fond nu aduc în discuție incidența vreuneia dintre ipotezele examinate în decizia obligatorie enunțată anterior, de vreme ce certificatul de urbanism nici nu conține o interdicție temporară de construire (deși la data emiterii lui exista atât litigiul privind limitele administrativ-teritoriale, cât și hotărârea judecătorească de primă instanță) și nici nu a fost urmat de emiterea unei autorizații de construire. Astfel fiind, emiterea certificatului de urbanism, pretins eronată și incompletă în privința conținutului, a fost considerată vătămătoare de către reclamant, care a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale de drept comun, întrucât s-ar afla în imposibilitate de a continua demersul său pentru a obține un regim juridic adecvat realizării proiectului de dezvoltare imobiliară, terenul adjudecat în 2018 nemaifiind încadrat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, ci în extravilanul comunei Feleacu, cu posibilitate de a fi utilizat doar pentru agricultură. În raport cu argumentele arătate în cele ce precedă, Înalta Curte constată că raționamentul logico-juridic ce fundamentează decizia instanței de apel, în limitele fixate prin memoriul de recurs, contravine exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât o motivare clară și o analiză completă constituie atât cerințe fundamentale ale hotărârii judecătorești și elemente indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât și premisa exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar. Distinct de această concluzie, este de notat și faptul că intimatul-pârât Municipiul Cluj-Napoca a depus direct în recurs, cu regim de înscris nou, HCL Feleacu nr. 85/30.09.2021 privind completarea prevederilor PUG al comunei Feleacu și a regulamentului local aferent, ca urmare a revenirii terenurilor situate inițial pe teritoriul administrativ al municipiului Cluj-Napoca, în baza sentinței civile definitive nr. 6076/2017. Cu același regim juridic de înscris nou, a fost depus și un certificat de urbanism emis pe numele unui terț solicitant, pentru un teren situat în intravilanul comunei Feleacu, presupus învecinat cu terenul litigios. Aceste mijloace de apărare, dată fiind teza probatorie propusă, ies din sfera controlului de legalitate îngăduit prezentei instanțe de recurs, transgresând către unul de temeinicie, întrucât noua documentație de urbanism depusă de intimat exista la momentul învestirii primei instanțe, ceea ce evidențiază că faptele cauzei nu sunt pe deplin stabilite, necesitând o reanalizare a stării de fapt prin reevaluarea și/sau completarea probatoriului. Pentru toate considerentele expuse, constatând întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din același cod, va admite recursul declarat de reclamant și va casa hotărârea atacată, în limitele arătate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care se va pronunța asupra existenței elementelor răspunderii civile delictuale a Municipiului Cluj-Napoca, în baza unei situații de fapt stabilite în mod complet, urmând totodată a fi avute în vedere dezlegările și reperele de analiză fixate de instanța de casare și, deopotrivă, celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate de părți.