ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1700/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2023, la data de 24 noiembrie 2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, stabilite de părțile litigante cu titlu de daune interese, conform art. 6.2 alin. (2) punctele 9 și 10 din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C., sumă garantată prin instituirea unei ipoteci convenționale asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună radierea dreptului de ipotecă înscris în favoarea reclamantei A. în cartea funciară nr. x Constanța, drept ipotecă legală, valoare 37.500 euro, și drept de ipotecă, valoare 50.000 euro, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 2036 din data de 5 iunie 2024, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a respins în consecință acțiunea reclamantei A., a admis cererea reconvențională și a dispus radierea din partea a III-a a cărții funciare nr. x Constanța a dreptului de ipotecă legală în valoare de 37.500 euro și a dreptului de ipotecă în valoare de 50.000 euro, intabulate prin încheierea nr. 143785 din 20 noiembrie 2017 emisă de OCPI-BCPI Constanța în favoarea reclamantei A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de notar public D. și a obligat reclamanta la plata către pârâta-reconvenientă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare (taxă judiciară de timbru).

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 229/C din data de 19 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 2036 din data de 5 iunie 2024 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-pârâtă-reclamantă B..

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție

Împotriva deciziei civile nr. 229/C din data de 19 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a formulat recurs reclamanta-pârâtă A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 martie 2025 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecare instanței de apel.

Astfel, cu referire la soluția asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a apreciat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a următoarelor norme de drept material: art. 2537 pct. 1, art. 2537 pct. 2, art. 2537 pct. 4, art. 2538, art. 2451 și art. 2343 din C. civ., art. 712 alin. (3) și art. 435 din C. proc. civ., precum și art. 706 teza a două din C. proc. civ. coroborat cu art. 2343 din C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, luând în considerare mențiunile din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 17 noiembrie 2017 de C., potrivit cărora acesta reprezintă titlu executoriu pentru recuperarea sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese stabilite contractual de părți, anterior promovării acțiunii judiciare, a inițiat demersurile de executare silită, luând astfel naștere dosarul de executare silită nr. x/2021 al B.E.J. E..

A precizat că, împotriva actelor de executare silită, intimata-pârâtă B. a formulat contestație la executare și cerere privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 17 noiembrie 2017 de C..

Totodată, a menționat că, prin sentința civilă nr. 13215 din data de 10 noiembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Judecătoria Constanța a respins contestația la executare, ca neîntemeiată, iar, prin decizia nr. 434 din data de 6 aprilie 2023, Tribunalul Constanța a admis apelul promovat de partea adversă și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis contestația la executare și a anulat executarea silită.

A arătat că tribunalul a apreciat din oficiu faptul că respectivul contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C. nu este titlu executoriu și nu poate reprezenta izvor al pretențiilor privind daunele interese în valoare de 50.000 euro.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte este important a se reține faptul că încheierea de încuviințare a executării silite nr. 15418 din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2021, nu a fost anulată pe calea contestației la executare, deși aceasta putea fi cenzurată conform dispozițiilor art. 712 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, a susținut că încheierea de încuviințare a executării silite nr. 15418 din 9 noiembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2021, subzistă și în prezent, produce efectele prevăzute de dispozițiile art. 435 C. proc. civ., cât și pe cele privind întreruperea cursului prescripției extinctive edictate de art. 2537 pct. 2 sau pct. 4 C. civ.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a subliniat că partea adversă a primit hotărârea judecătorească reprezentând încuviințarea executării silite și, în aprecierea sa, a recunoscut-o, fiindu-i opozabilă, întrucât nu a solicitat anularea niciodată a acesteia.

De asemenea, a arătat că, între data de 9 noiembrie 2021 – data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite (deși data comunicării către intimata-pârâtă-reclamantă a fost ulterioară acestui moment – 14 decembrie 2021) și data de 24 noiembrie 2023, când s-a promovat prezenta acțiune, s-au scurs doar 745 zile, respectiv mai puțin de 3 ani.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a afirmat că, urmare a întreruperii termenului de prescripție ca efect al comunicării încheierii de încuviințare a executării silite, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost inițiată în termenul general de prescripție de 3 ani, ce a început să curgă din nou la data de 14 decembrie 2021 și se împlinea la data de 14 decembrie 2024, deci ulterior datei de înregistrare a acțiunii – 24 noiembrie 2023.

Totodată, apreciază important și faptul că nu a rămas în pasivitate și, de îndată ce s-a comunicat, la data de 7 noiembrie 2023, decizia definitivă nr. 434 din 6 aprilie 2023 a Tribunalului Constanța, prin care s-a motivat faptul că respectivul contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C. nu este titlu executoriu și nu poate reprezenta izvor al pretențiilor privind daunele interese în valoare de 50.000 euro, la câteva zile distanță, respectiv data de 24 noiembrie 2023, a promovat acțiunea.

A mai arătat recurenta-reclamantă-pârâtă că, deși instanța de executare, în apel, a rămas în pronunțare la data de 23 martie 2023 și avea să redacteze hotărârea judecătorească în termenul recomandat de 30 zile, prelungirea unei atare pronunțări și redactări a implicat cunoașterea motivării deciziei abia în luna noiembrie 2023, când aceasta i-a fost comunicată.

În plus, a învederat că, de altfel, atât părțile, cât și executorul judecătoresc, cât și instanța care a încuviințat executarea silită nu au avut altă poziție în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare și toți acești factori l-au apreciat ca fiind titlu executoriu.

Totodată, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut și că s-ar putea impune a se analiza și efectul erorii comune și invincibile, reglementată de dispozițiile art. 17 C. civ. și s-ar putea aprecia că momentul de început al termenului de prescripție extinctivă coincide cu data de 6 aprilie 2023, dată la care Tribunalul Constanța a pronunțat decizia nr. 434/2023 în dosarul nr. x/2022, întrucât prin această hotărâre a fost deschisă calea prezentei acțiuni, marcându-se inclusiv începutul termenului de prescripție extinctivă.

A menționat că abia la acel moment s-a indicat faptul că actul reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 nu ar fi titlu executoriu pentru obligația de plată a daunelor/penalităților în valoare de 50.000 euro, deși o atare convingere a fost confirmată prin chiar încheierea de încuviințare a executării silite nr. 15418 din 9 noiembrie 2021 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2021, ce nu a fost anulată pe calea contestației la executare conform dispozițiilor art. 712 alin. (3) C. proc. civ.

Un alt argument care, în opinia recurentei-reclamante-pârâte, susține faptul că termenul de prescripție al executării silite nu s-a împlinit, derivă din modul de aplicare al normei de drept material înscrisă în art. 2537 pct. 1 C. civ. coroborată cu cea înscrisă în art. 2343 din același act normativ.

Astfel, a arătat că, potrivit alin. (8) pagina 8 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017, pentru garantarea sumei reprezentând daune-interese, părțile au instituit și o ipotecă convențională asupra imobilului vândut, după cum urmează: "în vederea garantării plății sumei reprezentând daune interese, respectiv suma de 50.000 (cincizecimii) euro, eu, F., în calitate de mandatar al lui B., și eu, A., stabilim instituirea unei ipoteci convenționale asupra acestui imobil, pentru garantarea plătii acestei sume." – ipoteca convențională a fost înscrisă în cartea funciară, conform extrasului de carte funciară anexat acțiunii introductive.

În același sens a învederat că la alin. (9) pagina 8 din același contract, părțile au stabilit în mod expres și cazurile limitate de radiere a ipotecii, respectiv: "fie prin transferul către A. a dreptului de proprietate asupra apartamentului cu teren aferent, la preț de producție, cu caracteristicile indicate; fie, prin plata sumei de rest din preț plus c/val daune interese, respectiv suma totală de 87.500 (optzecișișaptemiicincisute) euro (...)".

A apreciat recurenta-reclamantă-pârâtă că, atât timp cât niciuna din cele două condiții de radiere a ipotecii nu s-a materializat, aceasta subzistă și în prezent.

A subliniat că aspectul pe care vrea să îl evidențieze este faptul că, dacă ar fi apreciat că suma de 50.000 euro cu titlu de daune-interese nu ar fi fost datorată, intimata-pârâtă-reclamantă ar fi realizat demersurile de radiere a ipotecii încă din momentul la care a plătit suma de 37.500 euro (17 mai 2020).

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, menținerea înscrierii ipotecii convenționale în cartea funciară a imobilului, pentru garantarea daunelor în valoare de 50.000 euro, reprezintă un caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție, conform dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ.

A arătat că, dacă, astfel cum a apreciat partea adversă, obligațiile sale contractuale s-ar fi stins prin plata sumei de 37.500 euro (la data de 17 mai 2020), înseamnă că aceasta ar fi fost îndreptățită a solicita, ulterior acestui moment, radierea mențiunii din cartea funciară cu privire la instituirea ipotecii convenționale de natură a garanta și plata daunelor în valoare de 50.000 euro.

Ca atare, a susținut că lipsa vreunui demers în acest sens nu a reprezentat decât o recunoaștere, în orice mod, a dreptului său de a fi îndreptățită a primi în continuare suma de 50.000 euro cu titlu de daune/penalitate.

În susținerea poziției exprimate în sensul neîmplinirii termenului de prescripție, a menționat și că, în materia garanțiilor ipotecare, termenul de prescripție extinctivă este de 10 ani, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 706 teza a doua C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2343 C. civ., termen ce nu a fost depășit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Totodată, recurenta-reclamantă-pârâtă a făcut trimitere și la recunoașterea expresă a dreptului său de către intimata-pârâtă-reclamantă și de către mandatarul acesteia, în acord cu dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ., prin raportare la mesajele scrise, conversațiile telefonice și chiar confirmarea realizată în fața sa, când parte adversă și mandatarul acesteia erau primiți ca oaspeți.

A considerat că un atare aspect de recunoaștere al creanței sale, ce s-a materializat chiar și în anul 2023, se impune a fi analizat în contextul întreruperii termenului de prescripție, acesta fiind încă un motiv în plus, în opinia sa, pentru care se impune casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecare instanței de apel care a pronunțat decizia recurată.

În ceea ce privește soluția dată asupra cererii reconvenționale (referitoare la radierea dreptului de ipotecă care garantează plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese), a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a următoarelor norme de drept material: art. 2428 alin. (1) lit. a), art. 1270 alin. (1) și art. 2504 C. civ., precum și art. 706 teza a doua C. proc. civ. coroborat cu art. 2343 C. civ.

Astfel, a arătat că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C. are putere de lege între părțile contractante, conform dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.

Ca atare, a susținut că, prin raportare la dispozițiile art. 2428 alin. (1) lit. a) C. civ., ipoteca imobiliară ce garanta plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese, se putea radia în cazul stingerii obligației principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, în cauza de față modurile prevăzute de lege fiind modurile stabilite de legea părților, respectiv de clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017.

Reluând cele arătate anterior cu privire la aspectele statuate la alin. (8) pagina 8 și la alin. (9) din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C., a subliniat că partea adversă nu i-a transferat dreptul de proprietate asupra apartamentului cu terenul aferent și nici nu a plătit suma totală de 87.500 euro (37.500 euro rest de preț + 50.000 euro daune-interese).

A învederat că, în speță, clauzele ipotecii convenționale sunt clare, în sensul că există doar două cazuri stricte de radiere a ipotecii (transfer drept de proprietate sau plată sumă totală de 87.500 euro), iar, cât timp niciuna din cele două condiții de radiere a ipotecii nu s-au materializat, în acord cu legea părților (clauzele contractuale), a apreciat că aceasta subzistă și în prezent, cel puțin în ceea ce privește garantarea plății sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese.

Totodată, a menționat că, pentru radierea ipotecii aferente sumei de 37.500 euro, și-a exprimat acordul, întrucât o atare sumă a fost primită.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, o apreciere contrară înseamnă a nesocoti voința părților contractante și a aprecia că actul de vânzare autentificat de notarul public nu reprezintă legea părților.

Pe de altă parte, așa cum a mai arătat anterior, a susținut că, în acord cu dispozițiilor art. 706 teza II C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2343 C. civ., dreptul de a obține executarea silită al unei creanțe garantate ipotecar este de 10 ani, iar cum cei 10 ani calculați de la data de 17 mai 2020 nu s-au împlinit, se prezumă că poate relua procedura de executare silită în cadrul acestui termen.

În contextul în care ar subzista sancțiunea prescripției dreptului la acțiune privind creanța principală, în opinia recurente-reclamante-pârâte, temeiurile de drept indică faptul că nu se va stinge dreptul la acțiunea ipotecară și se poate continua executarea silită în termenul de prescripție de 10 ani; în acest sens a enunțat prevederile art. 2504 alin. (1) C. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Intimata-pârâtă-reclamantă B. nu a depus întâmpinare.

II.3.2. Concluzii scrise

II.3.2.1. II.3.2.1. Concluzii scrise depuse de recurenta-reclamantă-pârâtă A.

Prin concluziile scrise depuse la data de 14 octombrie 2025, recurenta-reclamantă-pârâtă a reluat aspecte susținute prin cererea de recurs și a solicitat admiterea căii de atac promovate.

II.3.2.2. Concluzii scrise depuse de intimata-pârâtă-reclamantă B.

La data de 16 septembrie 2025, intimata-pârâtă-reclamantă B. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, susținând, în esență, că aspectele invocate prin cererea de recurs reprezintă reluarea celor arătate prin răspunsul la întâmpinare formulat de aceasta la fondul cauzei, precum și că acestea sunt nefondate.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 mai 2025, în temeiul art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim set de critici dezvolate pe larg în cuprinsul momoriului de recurs recurenta reclamantă susține, cu referire la soluția asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2537 pct. 1, art. 2537 pct. 2, art. 2537 pct. 4 C. civ. ce reglementează cazurile de întrerupere a prescripției.

Înalta Curte constată că aceste critici au fost formulate omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, din examinarea motivelor de apel, rezultă că recurenta-reclamantă nu a invocat în fața instanței de prim control judiciar incidența acestor prevederi. Prin cererea de apel, argumentația reclamantei s-a limitat la a reitera doar argumentul conform căruia termenul de prescripție aplicabil este cel de 10 ani deoarece "în discuție este un drept real, respectiv dreptul de ipotecă".

Astfel, așa cum s-a arătat deja, prin motivele de apel, reclamanta a contestat exclusiv durata termenului de prescripție extinctivă incident în cauză, în raport de prevederile art. 706 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 2343 C. civ., nu și incidența dispozițiilor legale ce regelementează cazurile de întrerupere a prescripției extinctive, analizate de instanța de fond în contextul motivelor invocate de parte în răspunsul la întâmpinare depus în dosarul tribunalului, anume cele referitoare demararea executării silite a creanței, respectiv la menținerea înscrierii ipotecii convenționale în cartea funciară, pentru garantarea crenței în cuantum de 50.000 euro.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, atât timp cât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate și în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

În astfel de condiții, neinvocând în calea devolutivă de atac critici cu privire la aplicarea eronată a normelor de drept material în evaluarea incidenței cazurilor de întrerupere a prescriției, de către prima instanță, recurenta nu poate învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluției pronunțate de prima instanță sub acest aspect, așa încât, motivul de recurs întemeiat pe chestiuni invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac nu poate fi analizat de instanța de control judiciar.

Această interdicție rezultă, așa cum s-a arătat deja, din dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care motivele de casare prevăzute de alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Rezultă din aceste dispoziții legale că partea care vrea să își conserve în recurs dreptul de a critica judecata și soluția dată de instanța de fond trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel, provocând, deci, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare și în recurs. Nu este, însă, permis ca partea să neglijeze formularea unor critici în apel cu privire la judecata în primă instanță, pentru ca apoi acestea să fie invocate direct în recurs, întrucât o astfel de atitudine ar fi contrară dispozițiilor art. 459 C. proc. civ. care reglementează ordinea de exercitare a căilor de atac precum și dispozițiilor de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citate.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel.

Printr-o a doua critică pe care recurenta reclamantă s-a limitat la o reitera în recurs fără însă a o dezvolta, se invocă împrejurarea că, în materia garanțiilor ipotecare, termenul de prescripție extinctivă este de 10 ani, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 706 teza a doua C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2343 C. civ., termen ce nu a fost depășit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reține că prin acțiunea introductivă reclamanta a urmărit obținerea unui tiltu executoriu împortiva pârâtei, pentru o creanță în cuantum de 50.000 euro decurgând printr-o clauză penală, în temeiul răspunderii civile contractuale. Așadar, exercitându-și dreptul de opțiune reglementat de prevederile art. 2432 C. civ. recurenta reclamanta a ales să nu promoveze a acțiune ipotecară întemeiată pe dispozițiile 2429 și urm. C. civ. ci să își realizeze creanța pe calea unei acțiuni personale, invocând dispozițiile art. 1350, art. 1539, art. 1548 C. civ.

Astfel cum în mod pertinent a observat și instanța de apel, se impune a face distincția între cele două acțiuni, câtă vreme prin acțiunea ipotecară creditorul tinde la valorificarea unui drept real (ipoteca) iar prin acțiunea personală urmărește obținerea unui titlu executoriu pentru realizarea dreptului de creanță afirmat. Existența unui regim juridic distinct pentru fiecare dintre cele două acțiuni rezultă și din prevederile art. 2504 alin. (1) C. civ. conform cărora prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condițiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

Or, din modalitatea în care recurenta reclamantă a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, stabilită de părțile litigante cu titlu de daune interese, conform caluzei penale stipulate în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C., în temeiul răspunderii civile contractuale rezultă, în mod neechivoc, faptul că nu a urmărit valorificarea unui drept real pe cale acțiunii ipotecare.

Totodată, se impune a sublinia că prevederile art. 706 alin. (1) C. proc. civ. invocate prin motivele de recurs reglementează termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, iar nu termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în vederea valorificării creanței, recurenta reclamantă făcând confuzie între cele două noțiuni distincte. Aceste dispoziții nu pot fi aplicate situației de fapt reținute în speță, în condițiile în care reclamanta urmărește obținerea unui titlu executoriu iar nu executarea unui astfel de titlu.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a identificat și interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente, respectând limitele investirii astfel cum au fost trasate prin cererea de chemare în judecată, analizând prescripția dreptului material la acțiune prin raportare la caracterul personal al acțiunii promovate de recurenta reclamantă.

În final, având în vedere că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune a fost menținută, Înala Curte găsește nefondate criticile vizând soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale, radierea din cartea funciară a dreptului de ipotecă intervenind ca urmare a stingerii obligației principale, în considerarea caracterului accesoriu al acestei garanții.

Față de aceste considerente, având în vedere că nu sunt întemeiate motivele prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 229/C din data de 19 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.