ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1591/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la 18 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la acordarea unei despăgubiri în cuantum de 847.034,87 RON împreună cu dobânda legală calculată de la 13 aprilie 2020, moment de la care au fost reținute de către APIA sumele la care reclamanta era îndreptățită, pentru prejudiciul cauzat de erorile de judecată comise de instanțele de judecată naționale, obligarea pârâtului la acordarea unei despăgubiri în cuantum de 940.666,32 RON împreună cu dobânda legală calculată de la 19 aprilie 2021, moment de la care au fost reținute de către APIA sumele la care reclamanta era îndreptățită, pentru prejudiciul cauzat de erorile de judecată comise de instanțele de judecată naționale.

1.2. Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1418/17.10.2022, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale a acestuia, invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Prin încheierea nr. 11 din 20 februarie 2023 Curtea de ApelTimișoara a admis cererea de strămutare a dosarului nr. x/2022 de la Tribunalul Rad șa Tribunalul Caraș Severin.

Prin sentința civilă nr. 825 din 26 septembrie 2023, Tribunalul Caraș-Severin a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

1.3 Judecata în apel

Prin încheierea nr. 923 din 07 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare formulată de reclamanta A. S.R.L. privind soluționarea pricinii ce face obiectul dosarului nr. x/2022 și a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de apel Timișoara, la Curtea de apel Oradea.

Prin decizia civilă nr. 708/A/2024 din 02 iulie 2024, Curtea de Apel Oradea – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 825 din data de 26 septembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Caraș - Severin, pe care a păstrat-o în totalitate.

1.4 Motivele de recurs

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 708/A/2024 din 2 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, către instanța de apel.

După o amplă prezentare a situației de fapt care a generat prezentul litigiu și a parcursului procesual anterior, în dezvoltarea motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în sensul în care nu a motivat corespunzător hotărârea atacată și nu a arătat motivele pe care se întemeiază.

În acest sens, recurenta a invocat că deși prin cererea introductivă de instanță și prin motivele de apel s-a arătat, în mod amplu, condițiile impuse de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru a se reține existența erorii judiciare, instanța nu a analizat întrunirea condițiilor privitoare la încălcarea dispozițiilor legale de drept material și procesual, dacă hotărârile instanțelor pronunțate în dosarul nr. x/2020 afectează grav drepturile și libertățile societății reclamante, respectiv dacă eroarea judiciară a produs reclamantei un prejudiciu material însemnat, aflat în legătură directă cu eroarea de judecată, ci s-a raportat exclusiv la împrejurarea că reclamanta nu a uzat de căile de atac disponibile pentru remedierea erorii judiciare, reținând că "apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii statului, în condițiile în care nu au fost exercitate căile extraordinare de atac, revizuirea și contestația în anulare, și că judecătorul nu poate fi acuzat de eroare judiciară pentru felul în care a interpretat probele administrate în cazul reclamantei, nu se mai impunea ca prima instanță să reanalizeze probele invocate de apelantă, astfel cum nefondat susține aceasta prin cererea de apel", respectiv că " în acord cu cele reținute de prima instanță, Curtea constată că apelanta -reclamantă nu a uzat de remediile procesuale prevăzute de art. 503 și art. 509 C. proc. civ., respectiv art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ."

Or, exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impuneau instanței de fond și celei de apel obligația de a analiza, fiecare condiție în parte și să argumenteze dacă aceste condiții sunt sau nu sunt îndeplinite, precum și să arate motivele pentru care se admit sau, după caz, se înlătură argumentele invocate de către reclamantă.

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a reținut doar aspecte de ordin general, realizând o "motivare" superfluă și superficială, trimiterea la dosarul nr. x/2020, în care s-a produs eroarea judiciară, fiind realizată prin redarea conținutului hotărărilor judecătorești care conțin eroarea judiciară, fără o analiză efectivă a criticilor exprimate prin cererea de apel. De asemenea, instanța de apel face trimitere la decizii ale Curții Constituționale pronunțate în legătură cu eroarea judiciară dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a explica relevanța acestor hotărâri prin raportare la situația de fapt reținută, concluzionând, fără vreo argumentație prealabilă, că "în speță, sunt neîntemeiate susținerile apelantei -reclamante în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2020 necuprinzând, în mod evident, prevederi contrare legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în respectiva cauză, astfel cum impun dispozițiile legale menționate, pentru a se putea aprecia că există eroare judiciară."

Astfel, concluziile instanței de apel sunt unele generale, fără a fi fundamentate pe o analiză prin raportare la situația de fapt dedusă judecății sau a susținerilor și a argumentelor reclamantei.

În susținerea criticii privitoare la aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a arătat că este greșită analiza instanței de apel prin raportare la împrejurarea că în cauză nu judecătorul este "acuzat de eroare judiciară", ci Statul Român.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că decizia recurată nu conține considerentele pentru care a reținut că hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Arad nu este contrară legii și situației de fapt rezultate din probele depuse la dosar, în condițiile în care aceasta încalcă prevederile legale care reglementează modalitatea în care se distribuie fondurile pentru Măsura 11, și nesocotește situația de fapt rezultată din probatoriu, soluție, care, de altfel, a fost validată de curtea de apel, prin respingerea nelegală, a recursului.

Or, contrar reținerilor instanței de apel, în dosarul nr. x/2020 erorile judiciare se referă la faptul că instanța de judecată nu a făcut distincție între anul agricol și cel calendaristic, încălcând normele legale care reglementează această chestiune, nu a ținut cont de situația de fapt rezultată din probe, dând greșită relevanță perioadei de valabilitate a documentului justificativ și nesocotind normele legale care reglementează procedura pentru obținerea subvențiilor.

În ceea ce privește reținerile curții de apel conform cărora reclamanta nu a uzat de toate căile de atac disponibile pentru a obține remedierea erorii, recurenta-reclamantă arată că prevederile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 stabilesc că persoana interesată poate să solicite despăgubiri dacă: hotărârea în cadrul căreia s-a comis eroarea este definitivă și dacă vătămarea produsă de eroare nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Contrar celor statuate de curtea de apel, recurenta-reclamantă a exercitat recurs împotriva soluției pronunțate, în primă instanță, de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020 prin care au fost invocate aspecte referitoare la faptul că pentru campania 2015, singurul document justificativ valabil era Certificatul x/2014 de care, în mod greșit, prima instanță nu a ținut seama, reținând că Certificatul x/2015 ar produce efecte retroactiv, evidențiind, totodată, că instanța s-a raportat, în mod greșit, la Adresa Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, invocând aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene.

Ca urmare a respingerii de către Curtea de Apel Timișoara a recursului exercitat împotriva soluției primei instanțe, reclamanta nu a fost în măsură să își acopere prejudiciul suferit, astfel că singurul remediu de care poate beneficia pentru repararea acestuia a fost promovarea prezentei acțiuni.

Reținerea instanței potrivit căreia reclamanta se impunea să epuizeze toate remediile procesuale prin exercitarea căilor de atac a contestației în anulare și a revizuirii, puse la dispoziție de legiuitor, nu reprezintă un argument valid pentru respingerea acțiunii. De altfel, această interpretare reduce în mod excesiv posibilitatea persoanelor vătămate de a obține reparația prejudiciului pe care l-au suferit printr-o eroare judiciară. În ipoteza reținută de curtea de apel, reclamanta ar fi trebuit să promoveze câte o contestație în anulare și câte o revizuire pentru fiecare motiv prevăzut de C. proc. civ., demers care contravine însă dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 care impun exercitarea căii de atac doar în măsura în care respectivul remediu este apt să remedieze vătămarea. Or, reclamanta A. a respectat acest deziderat prin formularea cererii de recurs.

De altfel, inclusiv în jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că nu este, necesară epuizare tuturor căilor de atac dacă această cerință este nerezonabilă și ar constitui un obstacol disproporționat pentru o exercitare efectivă a dreptului. În plus, s-a reținut că atunci când există mai multe căi de atac disponibile, este suficient să se constate că persoana interesată a exercitat una dintre acestea (vezi cauza Moreira Barbosa c. Portugaliei; cauza Jelicld c. Bosniei și Herțegovinei și cauza Karako împotriva Ungariei).

În speță, nu era incident nici unul dintre cazurile de contestație în anulare și/sau revizuire expres și limitativ prevăzute de lege. A impune părții să formuleze câte o contestație în anulare și câte o cerere de revizuire (deși respectivele cazuri nu erau, în mod evident, incidente) pentru a putea fi considerată îndeplinită această condiție, reprezintă un formalism excesiv de natură a bloca accesul persoanei la justiție.

Contrar reținerilor curții de apel, soluționarea prezentei cauze nu determină încălcarea principiului autorității de lucru judecat întrucât în cauză nu este îndeplinită tripla identitate de părți obiect și cauză, scopul formulării acțiunii nefiind acela de a reforma hotărârile instanțelor, ci de a obține repararea unei situații contrare ordinii juridice.

Examenul jurisprudențial al Curții de Justiție a Uniunii Europene tranșează chestiunea pretinsei nesocotiri a autorității de lucru judecat în privința erorii judiciare, reținându-se că principiul autorității de lucru judecat nu se opune recunoașterii principiului răspunderii unui stat membru ca urmare a unei decizii a unei instanțe naționale de ultim grad care încalcă o normă de drept al Uniunii. Astfel ca urmare, printre altele, a împrejurării că o încălcare printr-o astfel de decizie a drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu mai poate, în mod normal, să facă obiectul unei remedieri, particularii nu pot fi privați de posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru a obține, pe această cale, o protecție juridică a drepturilor lor."

1.5 Apărările formulate în cauză

La 05 martie 2025, intimatul pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, și menținerea, ca temeinică și legală a deciziei curții de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil analizei criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte observă că prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă s-a prevalat și de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în argumentarea căruia a făcut trimitere la nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest context, deși este de necontestat că motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de procedură care atrag sancțiunea nulității, Înalta Curte reamintește că legiuitorul a prevăzut pentru ipoteza în care instanța de apel nesocotește obligația legală ce îi revine potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de a arăta în cuprinsul considerentelor hotărârii obiectul cererii, susținerile părților, expunerea situației de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, un motiv de casare distinct, prevăzut prin art. art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod. În atare context, critica invocată de recurenta-reclamantă, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmează a fi examinată din perspectiva incidenței motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Procedând în continuare, la examinarea, pe fond, a susținerilor părții recurente, Înalta Curte constată că prima critică vizează viciul nemotivării, recurenta-reclamantă susținând că hotărârile instanțelor de fond nu sunt motivate în condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu cuprind motivele pe care se sprijină și pentru care au fost înlăturate cererile sale. Însă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., poate fi analizată doar critica referitoare la viciile deciziei pronunțate de instanța de apel, raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că obiect al recursului este hotărârea instanței de apel. Prin urmare, instanța de recurs nu poate evalua conformitatea sentinței civile nr. 825 din 26 septembrie 2023 a Tribunalului Caraș-Severin cu exigențele motivării, impuse de art. 425 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele internă enunțată, cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanții determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, instanțele trebuie să expună acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce a determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății.

Prin urmare, obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de reclamantă, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probatoriu administrat în cauză.

Astfel, motivul de apel vizând nemotivarea sentinței apelate a fost analizat de curtea de apel, care a reținut că hotărârea apelată este corect motivată în fapt și în drept, dezlegarea dată de prima instanță problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

De asemenea, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în condițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Împrejurarea că instanța de apel a apreciat, motivat, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii Statului, în condițiile în care nu au fost exercitate căile extraordinare de atac, revizuirea și contestația în anulare, judecătorul neputând fi acuzat de eroare judiciară pentru felul în care a interpretat probele administrate în cazul reclamantei, și ca atare, nu se mai impunea ca prima instanță să reanalizeze probele invocate de apelantă, astfel cum nefondat susține aceasta prin cererea de apel, nu are semnificația unei nemotivări a hotărârii recurate, câtă vreme o atare apreciere a fost fundamentată în fapt și în drept, iar analiza legalității și temeiniciei sentinței civile apelate s-a raportat la limitele stabilite prin cererea introductivă.

Astfel, instanța de apel a constatat că motivarea în fapt a cererii introductive de instanță cuprinde în exclusivitate nemulțumirile părții față de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2020, formulând, pe calea pusă la dispoziție de prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, dar în lipsa dovedirii condițiilor impuse de acestea, critici la adresa unei hotărâri definitive, împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului. Or, rejudecarea fondului cauzei, după pronunțarea unei hotărâri definitive și în afara cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege pentru căile de atac de retractare, este nepermisă.

În argumentarea reținerii neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, Curtea de apel a constatat că în pronunțarea deciziei civile nr. 487 din 13 aprilie 2021 de către Curtea de Apel Timișoara–Secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, pe baza probatoriului administrat, instanța de contencios a reținut că, de vreme ce măsurile de sprijin financiar solicitate de reclamantă în anul 2015 au fost pentru terenuri agricole aflate în conversie la agricultura ecologică, conform cererii unice de plată completată de însăși reclamanta, este incontestabilă inadvertența circumscrisă unei nereguli constatate urmare a depunerii Certificatului de conformitate nr. x/2015, unde aceleași suprafețe de teren indicate în cerere ca fiind în conversie la agricultura ecologică, figurează înregistrate ca suprafețe certificate ecologic. De asemenea, potrivit Anexei nr. 2 la Ordinul MADR nr. 620/2015, reiese că pentru fiecare dintre submăsurile 11.1 și 11.2, cât și pentru pachetele din 2014 adaptate la cadrul juridic al măsurii 11.2, fermierul trebuie să prezinte o serie de documente arătate, între care și un certificat de confirmare a conversiei până la data de 15.10.2015, inclusiv.

În acest sens, s-a mai reținut că reclamanta a depus Certificatul de conformitate nr. x/2015 ce vizează cererea unică de plată aferentă anului 2015, de vreme ce Certificatul de conformitate nr. x/2014, de care se prevalează reclamanta și pe care îl apreciază ca vizând cererea unică de plată din 2015, nu a fost prezentat la dosarul cererii unice de plată a reclamantei, iar Ordinul nr. 619/2015 face o clară distincție între Submăsura 11.1 ce vizează sprijin pentru conversia la metode de agricultură ecologică, și Submăsura 11.2 ce vizează sprijin pentru menținerea practicilor de agricultură ecologică. Or, deși, așa cum rezultă fără echivoc din cererea unică de plată aferentă campaniei 2015, reclamanta a solicitat sprijin financiar pentru Submăsura 11.1, deci pentru suprafețe arabile aflate în conversie ecologică, iar această mențiune trebuia să se regăsească pentru suprafețele de teren indicate și în Certificatul de conformitate impus de Ordinul MADR nr. 620/2015, corect s-a constatat că acest lucru nu s-a întâmplat, din moment ce în certificatul nr. x/2015, suprafețele de teren respective apar ca certificate ecologic, ceea ce deja însemna încadrarea sprijinului financiar solicitat în Submăsura 11.2, pentru suprafețe certificate ecologic (deci care au depășit etapa de reconversie ecologică), fără însă ca reclamanta să fi indicat și solicitat în cererea de plată 2015 sprijin financiar pentru cea din urmă submăsură".

Instanța de apel a avut în vedere art. 52 din Constituția României precum și art. 96 din Legea nr. 303/2004 precum și dezlegările date de instanța de contencios constituțional privind noțiunea de eroare judiciară. Astfel, instanța de apel a constatat că revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată sarcina de a stabili dacă susținerile părții ce se consideră vătămată în drepturile sale pot fi sau nu subsumate noțiunii de eroare judiciară, în efectuarea acestei operațiuni fiind absolut necesar să se stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. În speță, instanța de apel a considerat că nu se poate reține că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2020 invocate de reclamantă sunt, în mod evident, contrare legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, și a constatat că, chiar dacă s-ar putea aprecia că, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2020, reclamanta a suferit un prejudiciu ca urmare a soluției nefavorabile, câtă vreme nu există o eroare judiciară, iar hotărârile nu cuprind încălcări evidente ale legii sau situația de fapt reținută de instanțe nu contravine celei rezultate din probe, nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a Statului, reclamanta încercând să provoace reaprecierea efectelor pe care înscrisurile administrate în cauză le produc.

În acest sens, instanța de apel a reținut că toate susținerile apelantei - reclamante au fost examinate de instanțele de contencios administrativ, cu aplicarea prevederilor legale și analiza situației concrete a acesteia, fiind expuse, în mod detaliat și argumentat din punct de vedere legal, motivele pentru care acțiunea reclamantei a fost apreciată ca fiind neîntemeiată. Suplimentar, curtea de apel a mai reținut și că reclamanta nu a uzat de remediile procesuale prevăzute de art. 503 și art. 509 C. proc. civ., respectiv art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Contrar susținerilor părții recurente, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat într-o manieră clară și convingătoare raționamentul logico-juridic care a stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului, urmare a verificării îndeplinirii condițiilor legale referitoare la existența unei erori judiciare. Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în conformitate cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și pe cele pentru care a apreciat că sentința apelată este motivată. Interpretarea, într-o altă modalitate decât cea agreată de parte, a întrunirii condițiilor privind eroarea judiciară nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deși recurenta reclamă lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile sale, din perspectiva raționamentului logico-judiciar prezentat, Înalta Curte constată că aspectele învederate nu relevă incidența motivului de casare analizat, ci reprezintă în realitate maniera în care instanța de apel a înțeles să interpreteze și să aplice textul legal incident raportului juridic dedus judecății, cenzurabilă, eventual, prin prisma altui motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile formulate de recurentă în acest sens fiind nefondate.

Recurenta, prin calea de atac declarată, a mai invocat incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.- constând în interpetarea și aplicarea eronată a dispoziției normative prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, de către instanța de apel.

Prin dispoziția legală precitată se reglementează incidența motivului de recurs invocat în următoarele ipoteze: hotãrârea recuratã a fost dată cu încãlcarea normelor de drept material, hotãrârea atacatã a fost datã cu aplicarea greșitã a normelor de drept material.

Sunt vizate situațiile în care instanța evocã normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauzã, dar le încalcã "în litera sau spiritul lor" ori le aplicã greșit, consecințã a unei interpretãri eronate a legii.

Recurenta, prin motivele de recurs, invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, întrucât, în mod greșit, instanța devolutivă nu a reținut existența unei erori judiciare prin modalitatea de soluționare a acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, în care a fost pronuntață decizia definitivă nr. 487 din 13 aprilie 2021 de Curtea de Apel Timișoara–Secția contencios administrativ și fiscal, prejudiciul acesteia rămânând unul neacoperit.

Totodată, susține că eroarea juridiciară reprezintă o consecință a faptului că instanța de judecată, învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2020, nu a făcut distincție între anul agricol și cel calendaristic, încălcând normele legale care reglementează această chestiune, nu a ținut cont de situația de fapt rezultată din probe, dând greșită relevanță perioadei de valabilitate a documentului justificativ, nesocotind, astfel, normele legale care reglementează procedura pentru obținerea subvențiilor agricole.

Prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]."

Această prevedere a fost inserată și în cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în cadrul art. 96 cuprins în Titlul IV "Răspunderea judecătorilor și procurorilor".

Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul Statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, Statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie); dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.), dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Noțiunea de eroare judiciară a fost redefinită în urma modificărilor legislative operate prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 15 octombrie 2018 privind statutul judecătorilor și procurorilor, definiție recontextualizată în cadrul jurisprudenței Curții Constituționale, care a analizat eroarea judiciară ca o noțiune autonomă.

Astfel, reglementarea legală a erorii judiciare este cuprinsă în art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, text care prevede că există eroare judiciară atunci când printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate, au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În privința jurisprudenței Curții Constituționale, se reține că textul de lege analizat a fost supus controlului conformității cu prevederile constituționale prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, și prin decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018), ocazia cu care s-a apreciat de către instanța de către Curtea Constituțională că eroarea judiciară trebuie să fie clar definită, pentru că nu orice greșeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, simplele interpretări judiciare eronate urmând a se corecta doar prin intermediul căilor de atac. Curtea a mai precizat că eroarea judiciară, ca o veritabilă noțiune autonomă, trebuie reglementată de o manieră cuprinzătoare, cu luarea în considerare a urmărilor grave produse asupra drepturilor și libertăților fundamentale, provenite din dezlegarea unor situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și din neregularitatea manifestă de desfășurare a procedurii.

Astfel, relevante sunt paragrafele 217-218 din cuprinsul deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, anterior menționate, unde Curtea Constituțională a reținut următoarele: "217. Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției (a se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituționale și Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). Ea aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale. Cu cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunțării unei hotărâri judecătorești greșite, contrare realității, ci și din perspectiva modului de desfășurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte își valorifică/își apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecății, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câștigul obținut în urma finalizării favorabile a procesului [spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii].

Tot așa, prin decizia nr. 252/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, Curtea Constituțională a relevat condițiile de admisibilitate ale acțiunii în constatarea erorii judiciare, enumerând: existența unui proces civil/penal, existența unor acte procesuale [lit. a)], a unei hotărâri judecătorești definitive [lit. b)], efectuate cu nerespectarea legii, încălcarea să aibă un caracter evident, să fi afectat grav drepturi, libertăți sau interese legitime ale persoanei și producerea unei vătămări de o echivalentă intensitate, ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac.

Aplicând dispozițiile normative menționate la situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive, Înalta Curte învederează faptul că reclamanta s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune pentru anularea deciziei nr. 7/P din 18 martie 2020 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 20 ianuarie 2020 emise de Agenția de plăți și intervenție pentru Agricultură- Centrul Județean Arad, și exonerarea de la plata sumei de 847,034.87 RON, soluționată, în primă instanță, prin sentința civilă nr. 799 din 14 octombrie 2020 de Tribunalul Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii.

Împotriva acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac a recursului de către reclamantă, care a invocat aspecte referitoare la faptul că pentru campania 2015, singurul document justificativ valabil era Certificatul x/2014 de care, în mod greșit, prima instanță nu a ținut seama, reținând că Certificatul x/2015 ar produce efecte retroactiv, dar și că instanța s-a raportat, în mod nelegal, la Adresa Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 157546/2015, dar și la aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene.

Prin decizia civilă nr. 487 din 13 aprilie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 799 din 14 octombrie 2020 a Tribunalului Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, justificând motivat soluția pronunțată prin raportate la motivele de recurs formulate.

Recurenta-reclamantă invocă existența erorii judiciare constând în pronunțarea de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios și administrativ și fiscal, a deciziei civile nr. 487 din 13 aprilie 2021, definitive, care este considerată din punctul său de vedere, în mod evident, contrară legii și situației de fapt rezultată din probele administrate în cauză, și care a afectat grav dreptul său de a fi acoperit prejudiciul cauzat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Centrul județean Arad.

În concret, invocă faptul că decizia civilă nr. 487 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios și administrativ și fiscal nu a dat o dezlegare corectă criticilor din recurs, fiind contrară legii dar și situației de fapt care rezultă din probele administrate.

Înalta Curte reamintește că distincția dintre o eventuală eroare de judecată și o eroare judiciară, astfel cum este aceasta reglementată de textul legal, evidențiază faptul că angajarea răspunderii judiciare a statului, întemeiată pe dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se realizează numai atunci când este incidentă eroarea judiciară, și nu o pretinsă eroare de judecată, așa cum se invocă în cauza dedusă judecății.

Astfel, conceptul de eroare de judecată, deși la prima vedere se poate afirma că prezintă același înțeles cu noțiunea de eroare judiciară, acestea nu trebuie confundate. Eroarea de judecată se circumscrie, mai degrabă, noțiunii de greșeală de judecată, respectiv acele judecați ce țin de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziții legale sau de rezolvarea unor incidente procedurale.

Or, în susținerea cererii privind angajarea răspunderii Statului pentru pretinsa eroare judiciară, reclamanta a invocat tocmai chestiuni ce țin de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziții legale cum, de altfel, însăși afirmă prin cererea de recurs atunci când solicită instanței să aibă în vedere că "în cererea de recurs din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Arad a invocat majoritatea problemelor legate de aplicarea actelor normative pe care le invocă și în prezentul dosar".

Prin urmare, împrejurarea că instanța de control judiciar, în dosarul nr. x/2020 a apreciat, ca nefondate, criticile formulate de recurentă privitoare la actele normative incidente respectivei cauze, nu o îndreptățește să apeleze la acest remediu procesual în încercarea de a înlătura de la aplicare efectele emiterii de către Agenția de plăți și intervenție pentru Agricultură- Centrul Județean Arad a deciziei nr. 7/P din 18 martie 2020 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 20 ianuarie 2020, pentru exonerarea de la plata unor sume reprezentând încasări necuvenite pentru campania 2015 pentru Măsura 11 agricultură ecologică.

Aceasta întrucât împrejurările invocate de către reclamantă nu au reflectat o abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, care să se circumstanțieze condițiilor impuse de dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, simplele interpretări judiciare eronate fiind susceptibile a fi corectate, în mod exclusiv, prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție.

Ca atare, instanța de apel a dat o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 96 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 atunci când a conchis, în urma analizei condițiilor necesare pentru activarea mecanismului răspunderii obiective a Statului prin raportare la noțiunea de "eroare judiciară", că aspectele invocate de reclamantă vizează "erori de judecată" care nu se încadrează în ipoteza normei juridice.

În atare condiții, partea reclamantă nu poate pretinde reexaminarea acelorași chestiuni litigioase care au făcut obiect al controlului ierarhic al instanței de recurs în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Arad, în condițiile în care nu a circumstanțiat faptele ilicite ce constituie erori judiciare în sensul legii. Ceea ce urmărește reclamanta vizează, în fapt, reanalizarea pe fond a pricinii.

Înalta Curte de Casație și Justiție relevă astfel, că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se reține existența unei fapte ilicite și prejudiciabile a statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepțiunea dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

În subsidiar, Înalta Curte reține că privind eroarea judiciară ca element component al răspunderii civile delictuale, respectiv faptă de ilicit civil, aceasta reprezintă o acțiune manifestată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Or, în condițiile în care recurenta nu a epuizat toate remediile procesuale puse la dispoziție de legiuitor, prin exercitarea căilor de atac specifice materiei în care a fost pronunțată hotărârea judecătorească ce se pretinde a conține eroarea judiciară, prin formularea doar a căii de atac a recursului prin intermediul căreia a invocat întocmai neregularitățile de care se prevalează și în justificarea prezentului demers, este evident că nu este incidentă situația în care vătămarea pretinsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, condiția impusă de legiuitor privind epuizarea tuturor căilor de atac ce pot fi exercitate în respectiva pricină, prin parcurgerea acestor etape procesuale reprezentând, per se, un fine de neprimire.

Examinând pricina și din perspectivă convențională, Înalta Curte reține că erorile judiciare sunt analizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin prisma încălcării art. 6.1 privind dreptul la un proces echitabil, atunci când instanțele naționale acționează în mod arbitrar, ignoră probe decisive sau nu motivează hotărârile, procesul devenind "arbitrar" iar procedurile nu au oferit garanții minime de echitate.

Astfel, referindu-se la noțiunea de "eroare judiciară", în cauza Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, pct. 48, din 24 mai 2007, Curtea a subliniat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era "incompletă și părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară.

Or, în cauza de față, prin decizia nr. 487 din 13 aprilie 2021, instanța de control judiciar a analizat toate susținerile reclamantei referitoare la aplicarea eronată a dispozițiilor legale cu ocazia soluționării acțiunii civile și le-a înlăturat, în mod explicit, prin argumentația expusă în considerentele deciziei.

Faptele reclamate în cuprinsul memoriului de recurs, sunt practic critici de netemeinicie și nelegalitate aduse soluțiilor pronunțate în cauza ce a format obiect al dosarului nr. x/2020, formulate în afara cadrului legal al căilor de atac reglementate de lege.

În realitate, recurenta, nemulțumită de modul de soluționare al procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, după cum însăși a declarat prin intermediul criticilor formulate, prin demersul judiciar pendinte urmărește repunerea în discuție, în mod facil, a statuărilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, invocând existența unei erori judiciare, în accepțiunea art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte relevă, așadar, faptul că, în mod corect, instanțele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a se reține existența unei fapte ilicite și prejudiciabile a Statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepțiunea dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Raționamentul curții de apel este legal, întrucât reclamanta nu a identificat dispozițiile legale de drept material și procesual sau acea hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care să îi fi fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele sale legitime, vătămare care să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, instanțele devolutive analizând incidența sau nu a erorii judiciare, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată formulate și la temeiul invocat, în justificarea acesteia.

În referire la susținerile din partea finală a cererii de recurs, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă antamează chestiuni referitoare la principiul autorității de lucru judecat, invocând faptul că soluționarea prezentei cauze nu determină nesocotirea acestui principiu având în vedere că nu există identitate de părți, obiect și cauză între dosarul pendinte și dosarul nr. x/2020, contrar celor reținute de curtea de apel.

Cu această ocazie, Înalta Curte amintește că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acțiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză.

Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) din același Cod, potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluției anterioare (dacă este sau nu corectă).

În speța de față, contrar susținerilor recurentei, efectul pozitiv al lucrului judecat, tranșat jurisdicțional în dosarul nr. x/2020, prin sentința civilă nr. 799 din 14 octombrie 2020 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 487 din 13 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, interzice repunerea în discuție în prezentul dosar a celor ce, în mod definitiv, au fost dezlegate în acea pricină, și impune ca aceste chestiuni a fi luate în considerare ca atare.

Prin urmare, nu pot fi validate susținerile recurentei-reclamante, în sensul că soluționarea acțiunii deduse judecății prin prisma chestiunilor de drept invocate determină o nesocotire a principiului autorității de lucru judecat.

În considerarea celor expuse, rezultă că instanța de apel nu a pronunțat decizia civilă recurată cu încălcarea prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 708/A/2024 din 02 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 708/A/2024 din 02 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.