ÎCCJ, decizie (scj.ro #237624)

Compatibilitatea instituției procesuale a intervenției voluntare accesorie cu procedura insolvenței

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței/ Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Părțile

Index alfabetic: Contestație împotriva măsurilor administratorului judiciar

Intervenție accesorie

Inadmisibilitate

Suspendarea judecății căii de atac

Principiul contradictorialității

Dreptul la apărare

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă

Admiterea recursului

Legea nr. 85/2014, art. 57, art. 59 alin. (5)-(7), art. 342 alin. (1)

C. proc. civ., art. 61, art. 63, art. 64 alin. (1), alin. (3)-4, art. 175, art. 176, art. 178 alin. (2)

Potrivit prevederilor art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispozițiile legii speciale se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin acestora.

În cuprinsul legii speciale, Legea nr. 85/2014, nu există nicio prevedere care să conducă la concluzia că o cerere de intervenție accesorie, formulată de un creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, prin care se sprijină poziția procesuală a

debitoarei,

ar fi, de plano, inadmisibilă.

Astfel, în mod greșit instanța de prim control judiciar s-a rezumat la a reține că astfel de cereri sunt incompatibile cu procedura insolvenței, fără să identifice în cuprinsul legii speciale nicio interdicție expresă și nici să coroboreze norme care, pe cale de interpretare, ar putea conduce la o atare concluzie și fără a trece la etapa următoare, de verificare, în raport de conținutul concret al cererilor de intervenție, a interesului propriu al intervenienților accesorii și a legăturii juridice conexe cu procesul.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 241 din 19 februarie 2026

Prin încheierea nr. 26 din 20 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, s-a deschis procedura generală a insolvenței împotriva debitoarei A. S.A., ce face obiectul dosarului nr. x/1371/2017, această procedură parcurgând în prezent perioada de reorganizare prin continuarea activității.

În cadrul procedurii insolvenței, creditoarea B. GMBH a formulat o cerere de plată a unei creanțe curente în cuantum de 25.795.478,72 Euro, întemeiată pe un contract de împrumut și un acord-cadru de achiziție.

Cererea de plată a fost respinsă de administratorul judiciar C. SPRL prin raportul nr. 1740 din 6 septembrie 2024.

Împotriva măsurilor cuprinse în raportul susmenționat a formulat contestație debitoarea, prin administrator special, înregistrată la data de 19 septembrie 2024, sub număr de dosar asociat a220, solicitând, în esență, diminuarea creanței deținute de B. GMBH de la suma de 23.000.000 Euro la 20.356.550 Euro.

La termenul din 17 octombrie 2024, debitoarea, prin administrator special, a depus o cerere modificatoare a contestației inițiale, solicitând, în principal, modificarea raportului de analiză, în sensul respingerii cererii de plată a sumei de 23.000.000 Euro. În subsidiar, în măsura în care s-ar trece peste susținerile potrivit cărora creditoarea B. GMBH nu deține nicio creanță curentă împotriva debitoarei, a solicitat să se dispună compensarea creanțelor reciproce deținute de părți.

Împotriva măsurilor cuprinse în raportul administratorului judiciar nr. 1740 din 6 septembrie 2024 a formulat contestație și creditoarea B. GMBH, înregistrată la data de 20 septembrie 2024, sub număr de dosar inițial a231. A solicitat, în esență, recunoașterea și plata creanței de 25.795.478,72 Euro și anularea compensării creanțelor reciproce dispusă prin raport.

În raport de această contestație formulată de creditoare, debitoarea a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat anularea notificării B. GMBH din 17 iulie 2023 având ca obiect rezilierea contractului de împrumut și a acordului-cadru de achiziție și constatarea faptului că cele două acte juridice perfectate de părți sunt în continuare în vigoare. A solicitat, de asemenea, obligarea B. GMBH la plata sumei de 127894.000 Euro, reprezentând prejudiciu cauzat debitoarei prin faptele culpabile ale creditoarei-contestatoare. În subsidiar, a solicitat compensarea creanțelor reciproce ale părților.

La termenul din 17 octombrie 2024, judecătorul sindic a dispus conexarea dosarului a231 la dosarul asociat a230 și judecarea împreună a celor două contestații la raportul administratorului judiciar. La același termen, a constatat că debitoarea A. S.A. este decăzută din dreptul de a-și modifica contestația, considerându-se învestit cu soluționarea contestației în forma în care a fost înregistrată inițial pe rolul instanței.

De asemenea, a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate de debitoare și formarea unui nou dosar asociat, nr. x/1371/2017/a233.

Prin sentința civilă nr. 77/C din 17 iunie 2025, judecătorul sindic a respins contestația formulată de debitoarea A. S.A. împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar C. SPRL prin raportul nr. 1740 din 6 septembrie 2024, publicat în B.P.I. nr. 15395 din 9 septembrie 2024.

A admis contestația formulată de creditoarea B. GMBH împotriva aceluiași raport, pe care l-a anulat în parte și, soluționând cererea de plată formulată de creditoare, a constatat că debitoarea îi datorează, în temeiul art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, o creanță curentă, certă, lichidă și exigibilă compusă din 23.000.000 Euro (împrumut nerestituit potrivit contractului din 24 martie 2021), 1.644.657,53 Euro, dobândă remuneratorie pentru intervalul 1 aprilie 2023 - 15 ianuarie 2024) și 178.643,76 Euro (dobândă penalizatoare pentru intervalul 16 ianuarie 2024 - 2 februarie 2024).

A respins celelalte pretenții formulate prin cererea de plată și a anulat dispoziția de compensare a creanțelor reciproce.

Împotriva acestei hotărâri, precum și împotriva încheierii din 17 octombrie 2024 au declarat apel debitoarea A. S.A., prin administrator special, precum și administratorul judiciar C. SPRL.

De asemenea, împotriva sentinței nr. 77 din 17 iunie 2025 a Tribunalului Specializat Mureș a declarat apel și creditoarea B. GMBH.

Ambele apeluri au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/1371/2017/a230.1.

În cadrul acestui dosar a formulat cerere de intervenție accesorie, în sprijinul apelantei A. S.A., intervenienta-creditoare D. D.O.O., cu sediul în (...), Slovenia, prin care a solicitat admiterea apelului declarat de debitoare și respingerea căii de atac declarate de creditoarea B. GMBH.

Totodată, a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea debitoarei A. S.A. și intervenienta E. S.R.L. București, solicitând admiterea apelului debitoarei și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea evocării complete a fondului cauzei iar, în subsidiar, schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii contestației B. GMBH și admiterii contestației A. S.A.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin încheierea din 8 decembrie 2025, a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție accesorie formulate de D. D.O.O. și de E. S.R.L., constatând că sunt incompatibile cu procedura insolvenței.

În temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data declanșării procesului (10 februarie 2017) a suspendat judecata apelurilor, până la soluționarea recursurilor declarate de interveniente împotriva soluției de respingere a cererilor de intervenție accesorie, ca fiind incompatibile cu procedura insolvenței.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal au declarat recurs titularele celor două cereri de intervenție accesorie, recursuri înregistrate la data de 31 decembrie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, sub nr. x/1371/2017/a230.1.

D. D.O.O. a criticat încheierea recurată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel, reținând că o cerere de intervenție accesorie formulată de un creditor înscris în tabelul de creanțe al A. S.A. este incompatibilă cu procedura insolvenței, a încălcat prevederile art. 61 și art. 63 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Această critică este subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esență, instanța de prim control judiciar și-a fundamentat soluția pe considerentul că un creditor, precum recurenta, ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de art. 59 din Legea nr. 85/2014, întrucât procedura insolvenței presupune mecanisme speciale de contestare a unui raport al administratorului judiciar. Deoarece această procedură specială impune o soluționare rapidă a contestației, posibilitatea invocării de motive suplimentare în sprijinul uneia dintre părți de către un intervenient accesoriu ar veni în contradicție cu celeritatea procedurii.

O atare interpretare este, în opinia recurentei, fundamental greșită, întrucât, în cuprinsul Legii nr. 85/2014 nu există nicio prevedere care să conducă la concluzia că o cerere de intervenție accesorie formulată de un creditor înscris în tabelul de creanțe ar fi inadmisibilă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, existența căii de atac a contestației împotriva raportului administratorului judiciar, prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2014, nu lipsește același creditor de posibilitatea formulării unei intervenții accesorii. Contestația este un mijloc ofensiv prin care se poate ataca o măsură a administratorului judiciar, în vreme ce intervenția accesorie este un mijloc defensiv, o simplă apărare, prin care se pot aduce argumente suplimentare pentru respingerea cererii de plată. Nu există suprapunere totală între motivele ce se pot invoca pe cele două căi, acestea putând varia în funcție de interesul urmărit.

În dovedirea acestei opinii, recurenta a făcut analogie cu scopul pentru care se poate declara un apel incident. În mod asemănător, a arătat că și creditoarea D. nu avea interesul să conteste raportul prin care practicianul în insolvență a respins cererea de plată a unei creanțe curente, dar are interes să susțină debitoarea față de contestația creditoarei, invocând pe cale de excepție motive de nulitate ale contractelor pe care B. GMBH și-a întemeiat cererea de plată și alte mijloace de apărare.

Neatacarea de către creditori a măsurii administratorului judiciar de respingere a cererii de plată a unui creditor curent nu duce la asanarea tuturor cauzelor de nulitate și ineficacitate ce afectează titlul ce constată acea creanță.

Negarea dreptului de a invoca pe cale de apărare motive de nulitate ale unui act juridic este de natură să contravină prevederilor art. 1249 C. civ., art. 1262 C. civ. și art. 13 C. civ. Ca atare, nu s-ar putea prezuma că simpla reglementare a unei căi de atac speciale în materia insolvenței ar putea conduce la „definitivarea” unei creanțe, dacă nu se invocă motive de nulitate a actului juridic exclusiv pe calea contestației la raport.

În sensul celor susținute, recurenta a invocat jurisprudența și doctrina relevantă. De asemenea, a invocat jurisprudență a instanței supreme care confirmă compatibilitatea între intervenția accesorie și procedura insolvenței.

În sfârșit, recurenta a relevat că soluționarea unei intervenții accesorii nu contravine principiului celerității în procedura insolvenței, calea contestației împotriva raportului administratorului, sugerată de instanța de apel, presupunând o mai mare prelungire a soluționării aspectelor litigioase. Oricum, principiul celerității nu poate fi considerat superior altor principii și garanții din procesul civil, precum principiul aflării adevărului și cel al dreptului la apărare al părților.

Recurenta E. S.R.L. a criticat, la rândul ei, încheierea din 8 decembrie 2025 a Curții de Apel Târgu-Mureș, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează încălcarea normelor privind comunicarea cererii de intervenție accesorie și, implicit, a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că a depus cererea de intervenție accesorie la termenul din 8 decembrie 2025, termen la care administratorul judiciar nu a fost prezent. Deși instanța de apel avea obligația de a comunica cererea de intervenție accesorie prin B.P.I. și de a amâna judecata, pentru ca administratorul judiciar să aibă posibilitatea de a se pronunța asupra admisibilității în principiu, a revenit asupra dispoziției inițiale de comunicare și a pus în discuție cererea și compatibilitatea acesteia cu procedura insolvenței, privând părțile de dreptul de a-și exprima în contradictoriu poziția cu privire la aceste chestiuni.

Procedând astfel, instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 64 alin. (1) C. proc. civ. și art. 42 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 precum și, implicit, dreptul la apărare al administratorului judiciar și principiul contradictorialității, reglementate de art. 13 alin. (1) și (3) și, respectiv, art. 14 alin. (1), (4), (5) și (6) C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut că au fost încălcate normele legale privind admisibilitatea cererii de intervenție accesorie și compatibilitatea acesteia cu procedura insolvenței [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.].

Astfel, din prevederile art. 61 alin. (1) și (3) și art. 63 alin. (1) și (2) C. proc. civ. rezultă că unica condiție pentru formularea unei cereri de intervenție este justificarea interesului. În doctrină s-au relevat unele cazuri specifice în care formularea unei cereri de intervenție voluntară este inadmisibilă, anume acțiuni strict personale, în materia căilor de atac în retractare, în materie contencioasă.

În niciun caz nu se poate vorbi de o incompatibilitate a acestei instituții cu procedura insolvenței, o atare opinie neexistând nici în doctrină și nici în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Considerentul instanței de apel, referitor la eludarea dispozițiilor imperative ale art. 57 din Legea nr. 85/2014 nu poate fi primit, câtă vreme pe calea intervenției accesorii nu se pretinde de către intervenient pentru sine dreptul dedus judecății ori un drept strâns legat de acesta, ci doar se sprijină apărarea unei părți. Practic, s-ar putea vorbi de o eludare a acestor dispoziții legale doar în măsura în care, prin intermediul unei cereri de intervenție principale, un creditor ar încerca să exercite în fapt o contestație cu nerespectarea condițiilor legii insolvenței.

Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că în cadrul prevederilor Legii nr. 85/2014 nu se specifică o interdicție expresă a cererilor de intervenție accesorie. Din contră, art. 342 alin. (1) prevede explicit că prevederile legii speciale se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.

Ca atare, atunci când textul unei legi nu specifică excepții nici interpretul legii nu are dreptul să introducă astfel de distincții sau excepții. În acest sens, recurenta a invocat jurisprudență relevantă a instanțelor naționale.

Prin întâmpinare, intimata debitoare A. S.A. a solicitat admiterea recursurilor, întrucât, în adevăr, instanța de apel a încălcat prevederile art. 61 și art. 63 C. proc. civ.

Intimata-creditoare B. GMBH a solicitat respingerea celor două recursuri, ca nefondate, deoarece intervenția din dreptul comun este, în general, inadmisibilă în litigiile specifice procedurii insolvenței, fiind de natură să perturbe cursul special (colectiv și derogatoriu) și rapid al acesteia.

Recursurile de față sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a criticilor formulate prin cele două cereri de recurs, instanța reține principalele aspecte factuale și legale ce au determinat formularea, în etapa procesuală a apelului, a cererilor de intervenție voluntară accesorie, menite să sprijine poziția apelantei-debitoare, cereri considerate de instanța de apel ca fiind incompatibile cu procedura insolvenței și, ca atare, respinse ca inadmisibile.

Astfel, creditoarea B. GMBH a formulat, pe parcursul perioadei de reorganizare, în condițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, o cerere de plată a unei creanțe curente, întemeiată pe rezoluțiunea unilaterală a două contracte perfectate cu debitoarea în anul 2021, un contract de împrumut și, respectiv un contract-cadru de achiziție. Urmare analizei realizate de administratorul judiciar, cererea de plată a creanței curente a fost respinsă, prin raportul nr. 1740 din 6 septembrie 2024 (raportul contestat), reținându-se, în esență, existența unei creanțe în cuantum de 23.000.000 Euro, constând în împrumut nerestituit de către debitoare, dar și stingerea acesteia, prin compensare cu creanța reciprocă deținută de debitoare împotriva B. GMBH, în sumă de 127.894.000 Euro.

Împotriva măsurii dispuse de administratorul judiciar, în raport de prevederile art. 75 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, în referire la art. 59 alineatele (5) - (7) din același act normativ, au formulat contestații atât debitoarea persoană juridică, prin administrator special, cât și creditorul curent, contestații soluționate de judecătorul sindic prin sentința nr. 77 din 17 iunie 2025.

În esență, prin hotărârea susarătată, a fost respinsă contestația debitoarei A. S.A. și admisă în parte contestația creditoarei B. GMBH, fiindu-i recunoscută acesteia din urmă, în temeiul art. 106 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, o creanță curentă, certă, lichidă și exigibilă, constând în împrumut nerestituit, dobândă remuneratorie și dobândă penalizatoare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât debitoarea cât și creditoarea curentă B. GMBH, iar în cursul soluționării apelurilor au formulat cereri de intervenție voluntară accesorie terții-creditori îndreptățiți să participe la procedura insolvenței D. D.O.O și E. S.R.L., pentru a sprijini apărarea apelantei-debitoare.

În etapa admisibilității în principiu, instanța de apel nu a verificat dacă cele două cereri îndeplinesc condițiile de formă, dacă a fost respectat termenul de formulare sau dacă intervenientele justifică un interes propriu, conex cu procesul. Altfel spus, instanța de prim control judiciar nu a verificat dacă terții, susținând pe una dintre părțile inițiale ale litigiului, respectiv pe apelanta-debitoare, urmăresc să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situație de natură a compromite propriile lor drepturi.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin încheierea recurată, s-a limitat la a statua că cele două cereri de intervenție accesorie sunt,

de plano

, incompatibile cu procedura insolvenței, întrucât această procedură pune la îndemâna creditorilor un mecanism special de contestare, cel prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2014, care ar putea fi eludat de terții care nu îl urmează.

Instanța de recurs reține, în acord cu motivele formulate prin cele două cereri de recurs, că nu există nicio prevedere în cuprinsul legii speciale, Legea nr. 85/2014, care să conducă la concluzia că o cerere de intervenție accesorie, formulată de un creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, ar fi,

de plano

, inadmisibilă. Dimpotrivă, potrivit prevederilor art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispozițiile legii speciale se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin acestora.

Efectuând testul de compatibilitate între prevederile legii insolvenței și cele de drept comun, privind judecata în apel, Curtea de Apel Târgu-Mureș nu a evocat dispozițiile speciale care, în adevăr, derogă de la normele Codului de procedură civilă privind judecata acestei căi ordinare de atac în reformare. Avem în vedere termenul de declarare a apelului, prevăzut de art. 43 alin. (2) din Codul insolvenței, de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în B.P.I., constituirea dosarului trimis curții de apel prin selectarea actelor ce interesează soluționarea căii de atac de către judecătorul sindic, în copie certificată de grefierul șef, scurtarea termenelor de depunere a întâmpinării și de fixare a termenului de judecată, în condițiile art. 43 alin. (3) ș.a.m.d.

Instanța de prim control judiciar, statuând în sensul incompatibilității între formularea unei cereri de intervenție accesorie în această etapă procesuală a apelului, s-a raportat la prevederile codului insolvenței ce vizează judecata contestației în etapa fondului, prevăzute de art. 59 alin. (7) din legea insolvenței. Dincolo de faptul că prevederile legii speciale care, în opinia instanței de apel, împiedică formularea unei cereri de intervenție accesorie nu au legătură cu judecata apelului, reține că niciunul din argumentele reținute nu justifică soluția recurată.

Astfel, contrar susținerii instanței de apel, contestația este un mijloc ofensiv prin care se poate ataca o măsură a administratorului judiciar, în vreme ce intervenția accesorie este un mijloc defensiv, o simplă apărare care sprijină poziția unei părți. Din moment ce intervenientele-recurente au achiesat la soluția administratorului judiciar, de respingere a cererii de plată a creanței curente, este greu de apreciat în ce ar fi constat interesul lor de a ataca măsura în discuție.

Mai mult, s-ar putea vorbi de o eludare a normelor prevăzute de art. 57 din Legea nr. 85/2014, așa cum corect arată recurenta E. S.R.L., doar în măsura în care, prin intermediul unei cereri de intervenție principale, un creditor ar încerca să exercite în fapt o contestație cu nerespectarea condițiilor derogatorii ale Legii nr. 85/2014. În mod evident, nu este incidentă o atare situație în cadrul unei cereri de intervenție accesorie, prin care se sprijină poziția procesuală a uneia dintre părțile inițiale ale litigiului, care a respectat pe deplin condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Nici argumentul instanței de apel, potrivit căruia soluționarea unei cereri de intervenție accesorie ar contraveni principiului celerității în procedura insolvenței, întrucât legea specială prevede termene imperative de soluționare a contestației, nu poate fi reținut. Caracter imperativ are doar termenul de formulare a contestației la raport, în vreme ce termenul de soluționare prevăzut de lege este doar unul de recomandare. Este suficient să arătăm că, în etapa fondului, contestațiile nu au fost soluționate de judecătorul sindic în termenul prescris de lege, ci, în raport de complexitatea cauzei (cerere de plată întemeiată pe rezoluțiunea unilaterală a două contracte, convenții guvernate de dreptul material străin, al cărui conținut s-a impus a fi dovedit etc) judecata a durat aproape un an. În orice caz, principiul celerității și urgența procedurii insolvenței nu prevalează asupra altor principii și garanții din procesul civil cum sunt principiul aflării adevărului sau dreptul la apărare al părților.

În sfârșit, recurenta D. D.O.O. a mai relevat că, a îmbrățișa teza propusă de instanța de apel, că simpla reglementare a unei căi de atac în materia insolvenței ar putea conduce la „definitivarea” unei creanțe, la limitarea criticilor ce pot fi formulate doar la motivele invocate în termenul de 7 zile, cu excluderea tuturor cauzelor de nulitate și ineficacitate ce afectează titlul ce stă la baza acelei creanțe, încalcă prevederile art. 1249, art. 1262 și art. 13 C. civ.

Instanța de recurs reține că această susținere este întemeiată, însă excedează analizei limitate pe care instanța de apel a realizat-o în etapa admisibilității în principiu a cererilor de intervenție. Astfel, instanța de apel s-a rezumat la a reține că astfel de cereri sunt incompatibile cu procedura insolvenței, fără să identifice în cuprinsul legii speciale nicio interdicție expresă și nici să coroboreze norme care, pe cale de interpretare, ar putea conduce la o atare concluzie. Procedând astfel, instanța de prim control judiciar nu a trecut la etapa următoare, de verificare, în raport de conținutul concret al cererilor de intervenție, a interesului propriu al intervenienților accesorii și a legăturii juridice conexe cu procesul. În această etapă urma să verifice dacă intervenienții accesorii pot să invoce, în legătură cu pretențiile deduse judecății, excepții procesuale sau alte mijloace procesuale de apărare, chiar dacă partea pentru care au intervenit nu le-a invocat. Din această perspectivă, de altfel, jurisprudența și doctrina sunt unanime în a accepta dreptul intervenientului de a formula astfel de apărări noi, întrucât, în caz contrar, această instituție juridică ar fi, practic, aproape inutilă.

În sfârșit, în afara criticilor comune celor două recursuri, analizate în precedentele considerente, E. S.R.L. a mai invocat încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al administratorului judiciar, prin necomunicarea cererii de intervenție a acesteia, pentru ca administratorul judiciar să aibă posibilitatea de a se pronunța cu privire la admisibilitatea în principiu, contrar prevederilor art. 64 alin. (1), art. 13 alin. (1) și (3) și art. 14 alin. (1), (4), (5) și (6) C. proc. civ.

Cu privire la această critică, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că, în adevăr, a existat o încălcare a normelor de procedură relative la comunicarea către părți a unei cereri de intervenție, anterior pronunțării asupra admisibilității în principiu, neregularitate de natură să aducă atingere drepturilor procesuale ale administratorului judiciar.

Însă, în condițiile art. 175 - art. 176 C. proc. civ., este vorba de un caz de nulitate condiționată, virtuală și relativă. Or, potrivit art. 178 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea protejată prin dispoziția legală încălcată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă. Prin urmare, titularul cererii de intervenție accesorie nu justifică interesul de a invoca încălcarea drepturilor procesuale ale administratorului judiciar, pe calea prezentului recurs.

Față de cele mai sus arătate, constată că instanța de prim control judiciar, respingând cele două cereri de intervenție accesorie, în interesul apelantei debitoare,

de plano

, pe considerentul incompatibilității acestei instituții procesuale cu procedura insolvenței, a încălcat prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportate la art. 61 și art. 63 C. proc. civ., și, ca atare, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Așa fiind, potrivit art. 64 alin. (3) și (4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 310/2018 și art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate împotriva încheierii din 8 decembrie 2025, cu consecința casării încheierii recurate și trimiterii cauzei aceleiași instanțe, pentru soluționarea cererilor de intervenție.