ÎCCJ, decizie (scj.ro #237618)

Cerere reconvențională. Admisibilitatea cererii din perspectiva condiției strânsei legături prevăzută de dispozițiile art. 209 alin. (1) Cod procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Sesizarea instanței de judecată

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Penalități de întârziere

Contract de vânzare-cumpărare

Cerere reconvențională

Daune-interese

Excepția inadmisibilității

C. proc. civ., art. 30 alin. (6), art. 209 alin. (1), art. 458

Deși

are natura unei cereri incidentale, potrivit art. 30 alin. (6) C.proc.civ.,

o

cerere formulată într-un proces deja început, cu autonomie procesuală în raport cu cererea principală, poate fi calificată ca fiind reconvențională și judecată corespunzător numai dacă îndeplinește condițiile procedurale prescrise de art. 209 C.proc.civ.

Astfel, c

ererea reconvențională nu poate constitui un instrument prin care pârâtul să valorifice orice pretenții proprii împotriva reclamantului, ci numai acele pretenții care se află într-o legătură relevantă cu obiectul cererii principale, condiția strânsei legături presupunând existența unei conexiuni procesuale suficient de intense pentru a justifica soluționarea unitară a cererilor.

Prin urmare, în mod legal a fost admisă excepția inadmisibilității cererii reconvenționale  în contextul în care aceasta nu îndeplinea condiția „strânsei legături” prevăzută de art. 209 alin. (1) C. proc. civ., între pretenții neexistând interdependență, ci doar un istoric contractual comun între părți.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1741 din 19 noiembrie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secția I civilă la 19.05.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 70.000 euro, cu titlu de penalități de întârziere, potrivit art. 6.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. CTR-PJA 202008252.2/25.08.2020, precum și cheltuielile de judecată.

Prin cererea reconvențională depusă la 15.07.2011 și completată la 11.01.2022, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 297.797,12 lei, reprezentând daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 332/08.11.2017, astfel cum acesta a fost modificat și completat prin actele adiționale nr. 8/05.07.2019 și nr. 11/31.07.2019, a dobânzii legale aferente, calculată de la data depunerii cererii reconvenționale și până la achitarea integrală a debitului datorat, precum și a cheltuielilor de judecată.

La 03.11.2021, prin întâmpinare, S.C. A. S.R.L. a solicitat constatarea decăderii pârâtei-reclamante din dreptul de a formula cerere reconvențională și a invocat inadmisibilitatea ei.

În ședințele din 08.02.2022 și 22.03.2022, reclamanta a invocat și decăderea pârâtei din dreptul de a modifica cererea reconvențională și excepția tardivității formulării ei; la 29.03.2022, tribunalul a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității, precum și aceleași excepții referitoare la cererea de modificare a cererii reconvenționale.

Prin sentința nr. 2769/23.10.2024, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a admis cererea principală și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 70.000 euro, cu titlu de clauză penală conform art. 6.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. CTR-PJA 20200825.2/25.10.2020 și la plata către reclamantă a sumei de 7.049 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. A admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 178.797,12 lei, cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului constând în diferența dintre prețul stabilit prin actele adiționale nr. 08/05.07.2019 și nr. 11/31.07.2019 și prețul obținut ca urmare a valorificării mărfii către terți, a dobânzii legale aferente sumei de 178.797,12 lei, începând cu 31.10.2019 și până la data stingerii creanței principale, precum și a sumei de 16.210 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente părții admise.

Societatea A. S.R.L. a atacat cu apel încheierea din 29.03.2022, în privința dispoziției de respingere a excepției inadmisibilității cererii reconvenționale, și sentința nr. 2769/23.10.2024.

Prin decizia nr. 78/A-CONT/14.02.2025, cu majoritate, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale și a schimbat în parte hotărârile atacate, în sensul că a respins cererea reconvențională ca inadmisibilă. Cu privire la cheltuielile de judecată, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumelor de 22.063,84 lei și de 12.750 lei.

Societatea B. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și respingerea apelului reclamantei.

În motivarea căii de atac, a susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; a invocat, astfel, cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A afirmat că, admițând excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, instanța de apel a încălcat art. 209 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., afectându-i dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 și art. 13 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că interpretarea restrictivă dată de instanța de prim control judiciar condiției strânsei legături ce trebuie să existe între cererea principală și cererea reconvențională a înlăturat imperativul soluționării unitare a pretențiilor reciproce, care nu rezultă din același raport juridic.

A subliniat că cererea reconvențională poate fi formulată în condițiile identității raportului juridic din care derivă pretențiile sau, în absența acestuia, a unei strânse legături între cele două raporturi juridice, însă interpretarea dată de instanța de apel golește de sens cea din urmă ipoteză.

În concret, a opinat că, în cauză, raporturile juridice deduse judecății în ambele cereri vizau același tip de bunuri, aceeași operațiune juridică - vânzare/transport - și erau caracterizate de derularea continuă, timp de 4 ani.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată, iar la termenul de astăzi, a invocat excepția lipsei de interes.

Examinând cu prioritate excepția invocată, Înalta Curte reține că interesul, care condiționează, potrivit art. 458 C. proc. civ., exercitarea căilor de atac, se apreciază prin raportare la soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate, a cărei infirmare este urmărită de partea care le promovează.

Cât timp, prin admiterea căii ordinare de atac, curtea de apel a reformat sentința tribunalului, admițând excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, iar recursul a fost promovat în scopul casării deciziei și al rejudecării apelului, excepția lipsei de interes este nefondată.

În continuare, analizând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține

următoarele:

Deși are natura unei cereri incidentale, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., o cerere formulată într-un proces deja început, cu autonomie procesuală în raport cu cererea principală, poate fi calificată ca fiind reconvențională și judecată corespunzător numai dacă îndeplinește condițiile procedurale prescrise de art. 209 C. proc. civ. Astfel, ea trebuie să fie formulată de către pârât, să fie îndreptată împotriva autorului demersului judiciar și, eventual, a altor persoane, să derive din raportul juridic descris în cererea principală sau să fie strâns legat de acesta.

Recursul pune în discuție aplicarea prevederilor art. 209 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. și impune lămurirea sintagmei

strânsă legătură

.

Cererea reconvențională nu poate constitui un instrument prin care pârâtul să valorifice orice pretenții proprii împotriva reclamantului, ci numai acele pretenții care se află într-o legătură relevantă cu obiectul cererii principale. Aprecierea existenței și a intensității acestei legături reprezintă o chestiune care este evaluată de judecător, care trebuie să verifice dacă judecarea împreună a cererilor servește unei bune administrări a justiției, prevenirii pronunțării unor soluții contradictorii și cunoașterii complete a raporturilor juridice dintre părți.

Condiția strânsei legături evocă, așadar, existența unei conexiuni procesuale suficient de intense pentru a justifica soluționarea unitară a cererilor. Ea este îndeplinită atunci când pretențiile pârâtului, deși nu izvorăsc din același raport juridic din care derivă cererea principală, se află într-o legătură atât de puternică cu aceasta încât există un interes evident ca ele să fie cercetate și dezlegate împreună, întrucât soluționarea lor separată ar putea conduce la hotărâri contradictorii sau greu de conciliat, iar judecata comună asigură o soluționare coerentă și eficientă a litigiului.

Transpunând aceste considerente în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că cererea reconvențională nu îndeplinea condiția „strânsei legături”, întrucât cele două pretenții izvorau din contracte distincte, presupuneau situații de fapt și temeiuri juridice diferite și reclamau administrarea unor probatorii autonome.

Prin urmare, neexistând o interdependență între pretenții, ci doar un istoric contractual comun între părți, cererea reconvențională nu putea fi judecată împreună cu cererea principală; de aceea, soluția de respingere de către tribunal a excepției inadmisibilității a fost apreciată ca nelegală.

Susținerile prin care recurenta, prevalându-se de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate.

Argumentele dezvoltate vizează aprecierea instanței asupra intensității legăturii dintre cele două cereri și asupra oportunității judecării lor împreună. Recurenta susține că reunirea acțiunilor se impunea în considerarea unei pretinse conexități conceptuale - identitatea operațiunii juridice -, spațiale - locul executării contractului - sau materiale - obiectul convenției.

Acestei construcții interpretative i se opun însă chiar dispozițiile art. 209 C. proc. civ., care - așa cum s-a arătat - consacră o conexitate de natură procesuală și impun ca judecarea împreună a cererilor să fie justificată de cauza juridică a pretențiilor, de identitatea sau interdependența mijloacelor de probă ori de riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii, ipoteze care nu se regăsesc în speță.

Cu atât mai puțin această condiție poate apărea îndeplinită atunci când între momentul nașterii raporturilor juridice distincte au trecut aproape trei ani.

Așa fiind, trebuie conchis că instanța de apel nu a încălcat art. 209 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât prevederile art. 174 C. proc. civ. nu sunt incidente.

Va fi înlăturată critica privind încălcarea art. 6 și art. 13 C. proc. civ., care a fost invocată formal, fără a fi indicat în mod concret cum a nesocotit instanța de apel aceste dispoziții.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte, în baza  art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul.

Totodată, stabilind culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanșarea prezentului demers judiciar, a obligat-o, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ., în sumă de 7.402,99 lei.