ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5950/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.05.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei Plenului Consiliului Concurenței nr. 68/09.12.2020, iar în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii de 403.006,01 RON, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a încuviințat pentru ambele părți administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar; a încuviințat solicitarea reclamantei de a se depune la dosar înregistrarea audio-video a ședinței de audiere din data de 03.12.2020 ce a avut loc în fața Plenului Consiliului Concurenței; a încuviințat solicitarea reclamantei ca pârâtul să răspundă la întrebările ce se regăsesc în interogatoriul propus de reclamantă anexat acțiunii.

De asemenea, a respins solicitarea reclamantei privind depunerea la dosar a notelor interne și a documentelor ce au stat la baza emiterii Ordinului de investigație nr. 1149/20.11.2017, a minutelor deliberărilor Plenului Consiliului Concurenței și a transcriptului ședinței de audieri, reținând că aceste documente fac parte din procesul de deliberare internă al autorității și că nu reprezintă probe care să fundamenteze concluzia potrivit reclamanta ar fi săvârșit sau nu fapta sancționată prin decizia contestată, nefiind îndeplinite cerințele art. 255 alin. (1) C. proc. civ. pentru încuviințarea acestei probe.

2.2. Prin încheierea de ședință din 14 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2021 în cadrul căruia B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Regulamentului privind audierile și adoptarea deciziilor Consiliului Concurenței din 2015.

Instanța de fond a reținut că nu se impune suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., raportat la motivele de nulitate ale Deciziei nr. 68/2020 a Consiliului Concurenței, invocate de A. S.A. prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care acțiunea de față nu conține critici care să se bazeze pe teza nelegalității prevederilor Regulamentului privind audierile și adoptarea deciziilor Consiliului Concurenței din 2015 pentru a se putea aprecia că soluționarea cauzei pendinte ar depinde de soluția din dosarul nr. x/2021.

2.3. Prin încheierea de ședință din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei de administrare a probei, ca probă cu înscrisuri, a declarației cu martori a domnului C., dată într-un alt dosar, ce nu reprezintă un înscris, ci o declarație de martor dată într-o altă cauză.

De asemenea, a respins cererea de audiere, în calitate de martor, a acestei persoane, C., având în vedere că proba nu a fost solicitată prin acțiune și nu este incident vreunul dintre cazurile în care s-ar putea dispune la acel moment administrarea acestei probe.

2.4. Prin sentința civilă nr. 2398 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2398 din data de 20.12.2022 și a încheierilor de ședință din 25.01.2022, 14.06.2022 și 22.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate, casarea în parte a încheierii de ședință din 25.01.2022, casarea în tot a încheierilor de ședință din 14.06.2022 și 22.11.2022 și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formualată.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că prin Decizia Plenului Consiliului Concurenței nr. 68/09.12.2020, recurenta-reclamantă A. a fost sancționată cu amendă în cuantum de 403.006,01 RON, reprezentând 2,75% din cifra de afaceri pretins realizată în anul 2019, pentru pretinsa încălcare a Legii concurenței nr. 21/1996, fapta anticoncurențiala constând în pretinsa participare la un "schimb de informații strategice și/sau practică concertată" privind cantitățile viitoare, reprezentând o încălcare prin obiect a art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Arată că Decizia Consiliului Concurenței, prin care s-a reținut în mod greșit încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței; că această decizie cuprinde considerente contradictorii și confuze, care mențin dubiul cu privire la tipul încălcării, nefiind realizată o încadrare clară a faptei imputate A..

Referitor la sentința instanței de fond, susține în esență, că instanța nu a clarificat sau analizat în concret argumentele sale referitoare la inexistența unei încălcări, în condițiile în care estimările privind valoarea nou finanțată, pe piața de leasing financiar, nu reprezintă nici cantități, nici intenții viitoare, nici informații strategice, și nici nu a analizat în ce măsură Consiliul Concurenței a respectat standardul probatoriu în materie de concurență.

De asemenea, susține că instanța de fond a limitat în mod nelegal probatoriul administrat în cauză, în special, proba cu înscrisuri solicitată de A., preluând argumentele pârâtului; că motivarea hotărârii recurate este insuficientă ori lipsește în anumite privințe; că instanța de fond a cercetat în mod superficial motivele de nelegalitate invocate de reclamantă și a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată, sub un prim aspect, că instanța a făcut o greșită aplicare a standardului de probă din materia dreptului concurenței, fapta reținută nefiind pe deplin dovedită.

Astfel, referitor la cele reținute de către instanța de fond în sensul că reclamanta nu a transmis estimări viitoare privind valoarea nou finanțată, însă a primit estimări viitoare ale acestui indicator, realizate de către întreprinderile membre D. (...)

Critică aspectele reținute de către instanța de fond, în sensul că reclamanta nu a transmis estimări viitoare privind valoarea nou finanțată, însă a primit estimări viitoare ale acestui indicator; că primirea de către A. a centralizărilor realizate de E. care cuprindeau și estimările viitoare este dovedită prin împuternicirile oficiale și prin procesele-verbale; că aceste documente sunt suficiente pentru a dovedi participarea reclamantei la schimbul de informații incriminat, fiind îndeplinit standardul cerut în materie pentru probarea săvârșirii faptei anticoncurențiale de către A.; că reclamanta nu a contestat nici împuternicirile și nici semnăturile reprezentanților săi de pe procesele-verbale menționate, ci a susținut că nu s-ar fi dovedit care ar fi fost forma tabelelor cu informațiile primite, una dintre aceste forme fiind doar draftul necompletat, instanța reținând că o asemenea apărare nu poate fi primită, fiind contrar logicii ca împuterniciții reclamantei să fi semnat de primirea unor raportări care nu ar fi conținut informațiile, cu atât mai mult cu cât a fost necesară prezentarea unor împuterniciri speciale pentru a ridica respectivele informații, fiind vorba despre mai multe ridicări de astfel de informații.

Consideră că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea jurisprudenței europene referitoare la standardul de probă în materia concurenței și cu încălcarea prezumției de nevinovăție.

Astfel, deși instanța de fond a confirmat că societatea nu a participat la schimbul de informații prin punerea la dispoziție a unor pretinse estimări viitoare privind valoarea nou finanțată, a reținut că autoritatea de concurență a dovedit primirea de către recurentă a centralizărilor realizate de E., care cuprindeau și estimările viitoare, iar dovezile avute în vedere au constat în împuternicirile date de A. și procesele-verbale în care persoana împuternicită de către recurentă a semnat pentru preluarea raportărilor.

Mai arată că instanța de fond a preluat în mod fragmentar și trunchiat argumentele A., reținând că reclamanta nu a contestat nici împuternicirile și nici semnăturile reprezentanților săi de pe procesele-verbale menționate.

Susține că împuternicirile și procesele-verbale semnate de reprezentanții A. la ridicarea raportărilor nu constituie o probă concludentă și suficientă în materie (Cauza T-348/08, Aragonesas Industriaș y Energia/Comisia, parag. 95), în condițiile în care procesele-verbale probează numai că A. a preluat anumite centralizări, dar nu și conținutul/forma acestora, mai precis, ce conțineau datele și informațiile cuprinse în documentele efectiv ridicate.

Astfel, Consiliul Concurenței nu a arătat că A. a preluat fila "Instituțional Info" din fișierul Excel centralizator găsit de pârât la E. (pentru perioada 01.01 - 31.12.2013, respectiv 01.01 - 31.03.2014), fapt care nici nu s-a întâmplat. În acest sens, invocă un extras din fișierul Excel identificat de Consiliul Concurenței la E. pentru 01.01-31.03.2014 care includea 13 file distincte, una dintre acestea fiind fila "Instituțional Info", considerat proba fundamentală, deși acest document nu era decât un draft, care nici nu a fost transmis societății.

De altfel, chiar dl. C., angajat al E. S.R.L. în perioada 2013-2014 și persoana însărcinată cu centralizarea respectivelor date raportate de membrii D., a declarat în fața Curții de Apel București, într-un dosar cu același obiect, în care instanța a anulat amenda aplicată de Consiliul Concurenței către B., că respectivele estimări viitoare nu au fost comunicate membrilor D..

Susține că în speță, Consiliul Concurenței nu face dovada conținutului concret al raportărilor ridicate, a datelor și informațiilor cuprinse în aceste documente, iar instanța a reținut că împuternicirile și procesele-verbale sunt suficiente pentru dovedirea săvârșirii faptelor anticoncurențiale de către A., ele coroborându-se cu declarațiile E., din cererea de clemență și cu recunoașterea necondiționată a F., deși împuternicirile și procesele-verbale nu dovedesc conținutul documentelor și forma documentelor preluate de A..

Conform jurisprudenței CJUE (cauzele C-185/95 Baustahhlgewebe GmbH, C-235/92 Montecatini SpA), sancțiunile pecuniare aplicate în materie de concurență reprezintă sancțiuni penale, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința aplicării prezumției de nevinovăție prevăzute de art. 6 parag. 2 din Convenție.

Menționează că în materie de concurență, consecințele aplicării prezumției de nevinovăție în investigațiile legate de încălcările dreptului concurenței sunt următoarele: autoritatea de concurență este cea care trebuie să probeze existența încălcării, având obligația de a aduce probe precise și coerente, care să demonstreze în mod convingător existența circumstanțelor care conduc la reținerea unei încălcări, în timp ce întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmațiile autorității de concurență sunt greșite, ci doar că sunt insuficient probate; dubiul favorizează întreprinderea investigată, în baza principiului in dubio pro reo; autoritatea de concurență trebuie să țină cont nu doar de elementele incriminatoare, ci și de cele dezincriminatoare.

Arată că potrivit jurisprudenței Tribunalului de Primă Instanță (T-49/92P, T-53/03, T- 305/94), Comisia Europeană are obligația de a aduce probe precise și coerente, care să demonstreze în mod convingător existența circumstanțelor ce conduc la reținerea unei încălcări a legislației concurențiale.

În acest sens, invocă pct. 517-519 din hotărârea pronunțată în cauza T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij și alții.

Mai arată că instanțele europene au dezvoltat concepția holistică de apreciere a probelor în materie de concurență, potrivit căreia acestea trebuie analizate în contextul global al procedurii investigate, iar nu în individualitatea lor (cauzele reunite T-67/00, T-68/00, T-71/00 și T-78/00 JFE Engineering Corp, cauza T-62/98 Volkswagen, cauzele conexate C-23 8/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, C-247/99 P, C- 250/99 P până la C-252/99 P și C-254/99 P Limburgse Vinyl Maatschaapij).

Prin urmare, standardul probatoriu european presupune că, pentru a constata existența unei încălcări, trebuie să fie furnizate dovezi suficient de precise și solide, însă fără a fi necesar ca fiecare probă examinată în mod individual să îndeplinească criteriile de standard probatoriu, ci fiind suficient ca dovezile obținute de autoritatea de concurență, în ansamblul lor și coroborate, să îndeplinească aceste criterii.

Subliniază faptul că declarația de recunoaștere a F. este contestată de toate celelalte întreprinderi sancționate prin Decizia Consiliului Concurenței, astfel că nu pot avea niciun fel de valoare probatorie cu privire la fapta reținută în sarcina A..

Arată că potrivit jurisprudentei europene, declarațiile de recunoaștere trebuie tratate cu rezervă, având în vedere interesul anumitor companii de a obține reducerea sancțiunii.

Invocă în acest sens, Hotărârea din Cauza T-38/02 Danone vechiul Comisia, parag. 286, prin care s-a reținut că:

"(...) admiterea, de către unul dintre agenții economici acuzați că a participat într-un cartel, a cărei veridicitate este contestată de alți câțiva agenți economici acuzați de aceeași încălcare, nu poate fi privită ca o probă adecvată a încălcării comise de cel din urmă, dacă aceasta nu este susținută și de alte probe", precum și Hotărârea din cauza T-337/94 Enso-Gutzeit vechiul Comisia, parag. 91, prin care s-a reținut:

"Comisia își bazează afirmațiile privind obiectul anticoncurențial al întâlnirilor PC în primul rând pe declarațiile G.. Cu toate acestea, corectitudinea acelei declarații este contestată de mai mulți agenți economici, inclusiv de reclamant, care au participat la întâlnirile PC. În consecință, dacă nu sunt susținute și de alte dovezi, declarațiile G. referitoare la rolul PC nu pot fi considerate ca o probă adecvată care să demonstreze obiectul întâlnirilor acelui organism."

Consideră că, întrucât toate celelalte părți contestă valoarea recunoașterii F., această pretinsă probă nu poate fi considerată o probă adecvată în scopul dovedirii încălcării.

Mai mult, consideră că judecătorul fondului nu a avut în vedere, în pronunțarea hotărârii recurate, toate probele administrate, ci a avut în vedere exclusiv probele indicate de Consiliul Concurenței.

Prin urmare, considerentul 78 și considerentul 79 din cuprinsul hotărârii atacate sunt rezultatul unei greșite aplicări a legii, instanța reținând în mod greșit că împrejurarea că reclamanta nu a transmis estimări nu este relevantă în condițiile în care a primit estimări raportate de alți membri, aspect suficient pentru a se concluziona că A. a luat parte la o înțelegere anticoncurențială sau practică concertată.

Or, susține că de vreme ce intimatul nu a dovedit ce documente ar fi fost ridicate de A. și ce informații au conținut acele documente, nu poate fi reținută concluzia instanței că societatea recurentă a participat la o practică anticoncurențială, motiv pentru care considerentul 82 al deciziei atacate pornește de la o concluzie fundamental greșită, aceea că A. ar fi primit informațiile strategice, chestiune nedovedită în cauză, cu respectarea standardului probatoriu aplicabil în materie.

O altă critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție și a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, prin raportare la Decizia Curții Constituționale a României nr. 58/2021 și la dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea concurenței.

Invocă lipsa unui mandat valabil al Președintelui Consiliului Concurenței, la data adoptării Deciziei nr. 68/2020, în condițiile în care instanța de fond a reținut că prin Decretul Președintelui României nr. 301/05.03.2015 domnul H. a fost numit în funcția de Președinte al Consiliului Concurenței pentru un mandat de 5 ani și cum până la data de 09.12.2020 nu a fost numit un alt președinte al Consiliului Concurenței, în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1990, mandatul acestuia era prelungit la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 a Plenului Consiliului Concurenței.

Susține că instanța a mai reținut că la data adoptării Deciziei nr. 68/09.12.2020 nu fusese publicată Decizia Curții Constituționale nr. 58/2021 și că instanța nu putea lăsa neaplicate prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1990, în baza cărora mandatul Președintelui Consiliului Concurenței era prelungit la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020.

Consideră că în mod eronat și nelegal a reținut instanța de fond cele de mai sus, câtă vreme o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia.

Susține că: a) Decizia CCR nr. 58/2021, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea concurenței sunt neconstituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 4 mai 2021; b) acțiunea în anulare formulată de A. a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 7 mai 2021, așadar, la 3 zile după momentului publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial al României; c) în raport de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, câtă vreme litigiul a fost înregistrat pe rolul instanței ulterior momentului publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, decizia CCR este pe deplin aplicabilă în cauză, iar aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea concurenței nu putea conduce la concluzia că mandatul Președintelui Consiliului Concurenței era unul valabil.

Prin urmare, apreciază că în mod eronat judecătorul fondului se raportează, în analiza efectelor deciziei CCR, la momentul pronunțării Plenului Consiliului Concurenței, reținând că întrucât la data adoptării Deciziei nr. 68/09.12.2020 nu era publicată Decizia Curții Constituționale nr. 58/2021, față de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanța nu putea lăsa neaplicate prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1990 în baza cărora mandatul domnului H., de președinte al Consiliului Concurenței, era prelungit la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 a Plenului Consiliului Concurenței.

Susține că în cauza dedusă judecății nu este vizat un raport juridic epuizat ori facta praeterita, ci unul facta pendentia.

Astfel, la momentul publicării hotărârii Curții Constituționale în Monitorul Oficial, termenul legal în care putea formula acțiunea în anulare curgea, nefiind expirat.

Drept urmare, de vreme ce termenul pentru formularea acțiunii în anulare curgea - la momentul 4 mai 2023, nefiind expirat, raportul juridic dedus judecății nu era epuizat la momentul publicării Deciziei CCR nr. 58/2021 în Monitorul Oficial al României, astfel că această decizie își producea pe deplin efectele.

În acest sens, invocă Decizia nr. 454/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub nr. x din 01.10.2018, referitoare la momentul la care se produc efectele Deciziei Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 404/2016 a Curții Constituționale a României, referitoare la aplicabilitatea deciziilor de constatare a neconstituționalității unor prevederi legale.

Concluzionând, arată că esențial în cauza dedusă judecății este faptul că la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, respectiv la data de 4 mai 2021, când a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia nr. 58/2021 a Curții Constituționale, termenul de formulare a acțiunii în anulare curgea, astfel că raportul juridic nu era definitiv consolidat.

De asemenea, invocă greșita aplicare a art. 15 alin. (6) și (12) din Legea nr. 21/1996 și a dispozițiilor art. 84 și 86 din Legea nr. 161/2003, în coroborare cu art. 24 din Legea nr. 176/2010, prin raportare la motivul de nelegalitate referitor la situația de incompatibilitate în care se afla dl. H., la momentul adoptării Deciziei.

Invocă dispozițiile art. 15 alin. (6) din Legea concurenței, potrivit cărora:

"Calitatea de membru al Consiliului Concurenței este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activități profesionale sau de consultanță, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entități publice ori private sau cu deținerea de funcții ori de demnități publice, cu excepția funcțiilor și activităților didactice din învățământul superior, cercetare științifică și creație literar-artistică. Ei nu pot fi desemnați experți sau arbitri nici de părți și nici de instanța judecătorească sau de către o altă instituție."

Susține că instanța de fond a concluzionat că funcției de Președinte al Consiliului Concurenței i se aplică regimul general al incompatibilităților stabilit de Legea nr. 161/2003, respectiv, art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, concluzie ce nu rezultă în mod legal din coroborarea dispozițiilor Legii concurenței și ale Legii nr. 161/2003.

Consideră că instanța de fond a considerat în mod greșit ca fiind aplicabile dispozițiile art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care, acolo unde Legea nr. 161/2003 se referă inclusiv la funcțiile asimilate celei de ministru (cum este situația funcției de Președinte al Consiliului Concurenței, conform art. 22 din Legea concurenței), Legea nr. 161/2003 menționează în mod expres acest lucru; cu titlu de eexemplu menționează situația reglementată la art. 84 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, care se referă la funcția de secretar de stat, subsecretar de stat și persoanele care îndeplinesc funcții asimilate acestora.

Arată că alin. (3) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 nu este aplicabil în cauză, întrucât el nu se referă și la funcțiile asimilate celei de membru al Guvernului, acest alineat făcând trimitere la persoanele prevăzute la alin. (1) și (2) al aceluiași articol.

Astfel, alin. (2) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 se referă la funcția de secretar de stat/subsecretar de stat, precum și la funcțiile asimilate acestora; alin. (1) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 se referă exclusiv la funcția de membru al Guvernului, fără a se referi și la funcțiile asimilate acesteia; alin. (3) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 se referă la persoanele prevăzute la alin. (1) și (2) al aceluiași articol, așadar, la funcția de membru al Guvernului și la funcția de secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate acestor două din urmă, iar în măsura în care dispozițiile art. 84 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 ar fi fost aplicabile și funcțiilor asimilate celei de membru al Guvernului, alin. (1) al acestui articol ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Consideră că, fiind vorba despre o excepție, aceasta nu poate fi interpretată altfel decât în mod restrictiv.

Cea de-a doua critică referitoare la greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 161/2003, raportat la dispozițiile Legii nr. 176/2010, vizează cele reținute de către instanță în considerentele 30 și 31 din hotărârea recurată, în sensul că nu există vreo decizie prin care autoritatea competentă să constate situația de incompatibilitate în care dl. H. s-a aflat (considerentul 30) și că din corespondența purtată între Consiliul Concurenței și Agenția Națională de Integritate cu privire la această chestiune, că s-a apreciat de către ANI, că numirea în funcția de membru al Consiliului de administrație al ACER a președintelui Consiliului Concurenței nu reprezintă o situație de incompatibilitate (considerentul 31).

Or, inexistența stării de incompatibilitate nu poate rezulta din corespondența informală purtată între două autorități publice.

În ceea ce privește asimilarea de către instanța de fond a noțiunilor de conflict de interese și de incompatibilitate, arată că în fapt, mandatul d-lui H. era încetat de drept la momentul adoptării și emiterii Deciziei Curții Constituționale și în raport de dispozițiile art. 15 alin. (12) din Legea concurenței, care stabilesc faptul că membrii Consiliului Concurenței trebuie să notifice, de îndată, autoritatea, în cazul survenirii oricărei situații de incompatibilitate, ei fiind de drept suspendați din funcție din momentul survenirii acestei situații, iar dacă situația se prelungește peste 10 zile consecutive, mandatul încetează.

Menționează că incompatibilitatea și conflictul de interese nu sunt sinonime, între cele două noțiuni existând o relație de la întreg la parte.

Pentru a exista un conflict de interese, trebuie să existe o decizie luată în interesul persoanelor expres prevăzute de lege, iar incompatibilitatea există ca situație ilegală, în cazul unui cumul de funcții interzis de legiuitor, deoarece este potențial generatoare de conflicte de interese.

Invocă dispozițiile art. 70 și art. 80 din Legea nr. 161/2003, arătând că în caz de incompatibilitate, se aplică regulile prevăzute la art. 86 din Legea nr. 161/2003, existând o obligație legală a persoanei care se află într-un caz de incompatibilitate, de a informa autoritățile competente și, ulterior, cu respectarea termenelor legale, de a opta între funcții, demisionând din funcția care a generat cazul de incompatibilitate.

Arată că în ipoteza nerespectării acestor obligații și a termenelor corespunzătoare, persoana care ocupă funcția sau demnitatea publică urmează a fi considerată demisionată, potrivit prevederilor legale incidente, cu trimitere la alin. (6) al art. 95 din aceeași lege, iar în măsura în care dl. H. nu a adus la cunoștința autorităților în drept, situația de incompatibilitate în care se afla, consecința este aceea că toate actele îndeplinite de acesta, în calitate de Președinte al Consiliului Concurenței, în intervalul de timp în care s-a aflat în stare de incompatibilitate, fiind afectată în mod direct competența autorității emitente.

Precizează că, întrucât participarea d-lui H. la adoptarea Deciziei atacate și la semnarea acesteia a fost nelegală, actul administrativ rezultat este nelegal.

De asemenea, recurenta susține că lipsa legalei compuneri a forului decizional de la nivelul autorității publice pârâte este un viciu de legalitate al Deciziei Consiliului Concurenței.

Sub acest aspect, invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (7) din Legea concurenței, prin raportare la dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 38/2020 și la Decizia nr. 6 din 16 februarie 2015, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Arată că instanța de fond a reținut că Decizia nr. 6 din 16 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii interpretează dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 2/2001 și ale Legii nr. 455/2001 din punctul de vedere al semnăturii agentului constatator necesare legalității procesului-verbal de contravenție și că ulterior acestei decizii, cadrul legislativ s-a modificat, la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 fiind în vigoare O.U.G. nr. 38/2020 privind utilizarea înscrisurilor în formă electronică la nivelul autorităților și instituțiilor publice (considerentul 43).

Critică faptul că instanța de fond a reținut dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 38/2020, care stabilesc faptul că actele emise în format electronic de autoritățile și instituțiile publice vor fi semnate cu semnătură electronică calificată, precum și dispozițiile alin. (2), conform căruia actele prevăzute la alin. (1) sunt asimilate înscrisurilor autentice, fără a analiza argumentele reclamantei sub acest aspect,

Susține considerentele Deciziei nr. 6/2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, conform cărora:

"în situația în care manifestarea de voință a emitentului actului ajunge la destinatarul său pe suport hârtie, înscrisul astfel transmis nu mai este în formă electronică", respectiv că "semnătura electronică nu se poate atașa decât unui înscris în formă electronică. Ca atare, ea nu poate fi aplicată pe un înscris aflat pe suport hârtie".

Prin urmare, arată că un document în format fizic nu poate conține semnături electronice și că atâta vreme cât pe actul administrativ, semnăturile aplicate sunt semnături electronice, actul se impunea a fi comunicat A. în formă electronică.

Având în vedere că Decizia Consiliului Concurenței a fost comunicată pe suport de hârtie, nu se poate considera că Decizia poartă semnătură electronică, conform dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 38/2020, astfel că decizia nu îndeplinește regulile imperative cu privire la semnarea de către Președintele Consiliului Concurenței, prin raportare la art. 19 alin. (7) din Legea concurenței și la art. 3 din O.U.G. nr. 38/20208, fiind nulă absolut.

Apreciază că instanța de fond nu a analizat niciunul dintre aceste argumente invocate de A., sub acest aspect, hotărârea instanței de fond fiind nemotivată.

De asemenea, invocă greșita interpretare și aplicare a Deciziei nr. 5/2006 a Curții Constituționale a României și a art. 11 alin. (6) din Regulamentul privind audierile, prin raportare la motivul de nulitate referitor la antepronunțarea Președintelui Consiliului Concurenței.

Arată că instanța de fond a reținut că în fapt, Consiliul Concurenței nu este o instanță, ci o autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței, măsurile dispuse de C. civ. și sancțiunile aplicate fiind de natură administrativă, și nu jurisdicțională, respectiv că nu se poate reține încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a prezumției de nevinovăție, câtă vreme deciziile Plenului Consiliului Concurenței pot fi atacate în fața unei instanțe judecătorești. Totodată, a reținut că principiile imparțialității și independenței nu sunt incidente în privința activității Consiliului Concurenței, acesta fiind un organ deliberativ din sfera autorității executive.

Consideră că nu poate fi reținut nici argumentul instanței de fond în sensul că de vreme ce potențial orice întrebare poate fi ulterior interpretată în sensul că ar fi prefigurat o anumită soluție, acesta nu poate constitui motiv de nulitate a deciziei, cu atât mai mult cu cât această decizie a reprezentat rezultatul deliberării mai multor persoane și nici că nu ar reprezenta antepronunțare referirile făcute de președintele Consiliului Concurenței cu ocazia unei conferințe online sau întrebările adresate de președintele Consiliului Concurenței cu ocazia audierilor.

Subliniază că prin Decizia nr. 5/2006 a Curții Constituționale s-a reținut că autorul excepției de neconstituționalitate a susținut că dispozițiile legale criticate conferă Consiliului Concurenței atât atribuții specifice unei autorități administrative, cât și atribuții jurisdicționale, ceea ce încalcă principiile separației puterilor în stat, al prezumției de nevinovăție și al imparțialității și independenței justiției.

Consideră că, față de decizia de mai sus, instanța de fond a realizat o greșită aplicare a legii, în condițiile în care calificarea Consiliului Concurenței ca autoritate administrativă autonomă, care emite decizii în baza cărora sunt dispuse măsuri sau sancțiuni de natură administrativă, nu semnifică faptul că dreptul la apărare al particularului nu trebuie respectat sau că prezumția de nevinovăție nu ar fi aplicabilă, atâta vreme cât Regulamentul privind audierile garantează aceste drepturi.

În concret, arată că audierea sa în fața Plenului Consiliului Concurenței era menită a preveni pronunțarea unei hotărâri nelegale/netemeinice, sens în care invocă dispozițiile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - Dreptul la bună administrare.

Prin urmare, consideră că tratamentul imparțial și echitabil este o garanție fundamentală a dreptului Uniunii Europene.

Mai arată că Regulamentul privind audierile cuprinde norme centrate în jurul principiului aflării adevărului (art. 10 alin. (3) și a principiului respectării dreptului la apărare (art. 11 alin. (4) și (6).

De asemenea, art. 18 alin. (1) din Regulamentul privind audierile stabilește faptul că Președintele ședinței va formula ultimul, punctul său de vedere, tocmai pentru faptul că funcționarul care ocupă o atare funcție ar putea avea o anumită influență asupra opiniei altor membri ai forului decizional.

Pe de altă parte, invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a dispozițiilor art. 101 alin. (1) din TFUE, prin raportare la motivul de nulitate privind motivarea insuficientă și necorespunzătoare a Deciziei Consiliului Concurenței.

Astfel, susține că decizia cuprinde precizări și argumente contradictorii și neclare, ce nu permit o încadrare clară a faptei imputate A. - paragrafele 107 și 732 din Decizia Consiliului Concurenței cuprinzând considerente legate de un schimb de informații detaliate și recente, ce conduc la concluzia posibilei existențe a unei încălcări prin efect a regulilor de concurență, deși în cadrul audierilor în fața Plenului Consiliului Concurenței s-a pus în discuție exclusiv o încălcare prin obiect a regulilor de concurență; considerentele Deciziei Consiliului Concurenței conduc spre o pretinsă încălcare prin efect a regulilor de concurență și îi încalcă dreptul de apărare, de vreme ce considerentele deciziei mențin o incertitudine vădită cu privire la fapta imputată; decizia nu realizează o încadrare clară a faptei imputate, reținând că fapta ar reprezenta o înțelegere și/sau practică concertată, fără a se distinge între cele două tipuri de încălcări și fără a se indica în mod clar și fără dubiu care ar fi fapta imputată A..

Consideră că instanța de fond nu a răspuns argumentelor sale, cu privire la mențiunile contradictorii, de natură a crea confuzie din cuprinsul deciziei atacate, reținând în mod netemeinic și nelegal că este fără relevanță faptul că autoritatea nu indică în mod precis dacă societatea s-ar face vinovată de o înțelegere sau de o practică concertată și omițând faptul că intensitatea faptelor și formele lor de manifestare sunt de natură a conduce (a contribui) la individualizarea sancțiunii.

În esență, susține că instanța de fond nu a realizat o încadrare clară a faptei, încălcând dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și dispozițiile art. 101 alin. (1) din TFUE, precum și jurisprudența CJUE în materie de concurență, sens în care apreciază că analiza instanței de fond este una superficială.

O altă critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 101 din TFUE, prin raportare la pct. 72, 73 și 74 din Orientările Comisiei privind aplicabilitatea articolului 101, din perspectiva reținerii unei încălcări prin obiect a normelor de concurență, respectiv că aceste informații ar fi fost strategice, cuprinzând date referitoare la cantități și intenții viitoare și că, în cauză, nu poate fi vorba despre o încălcare prin obiect a normelor de concurență.

Precizează că prin acțiune a susținut că în jurisprudența europeană (Cauza I811 din Italia), s-a reținut că în fapt, cantitatea, pe piața de leasing financiar, nu ar putea fi reprezentată decât de numărul de contracte, numărul de clienți sau numărul de active.

Consideră că parag. 74 din Orientările Comisiei nu este aplicabil în cauză, deoarece valoarea finanțată nu este o cantitate care ar putea influența oferta sau prețurile de pe piață. Mai mult, cererea, pe piața de leasing, nu este influențată de valoarea finanțată. Teoretic, considerând specificul pieței de leasing, valoarea finanțată este nelimitată, fiind vorba de finanțare, iar nu de producția de bunuri.

Susține că instanța de fond a asimilat în mod nelegal valoarea nou finanțată cu cantitatea de pe piața de leasing financiar.

De asemenea, susține că nu rezultă din considerentele instanței motivele pentru care argumentele sale nu ar fi întemeiate, motivarea hotărârii recurate rezumându-se la a prelua apărările Consiliului Concurenței și argumentele din decizia atacată, în condițiile în care reclamanta a invocat critici concrete, în raport de care valoarea nou finanțată, pe piața de leasing, nu face aplicabile dispozițiile parag. 74 al Orientărilor Comisiei Europene privind aplicabilitatea art. 101 TFUE acordurilor de cooperare orizontală.

În esență, considă că nu este aplicabil în cauză parag. 74 din Orientările Comisiei, întrucât valoarea nou finanțată, de pe piața de leasing nu reprezintă cantități, intenții viitoare sau informații strategice.

Consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în timp a Instrucțiunilor din 2019 și a Instrucțiunilor din 2016, în individualizarea sancțiunii aplicate A., prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și la Decizia CCR nr. 265/2014.

Susține că prin Decizia Consiliului Concurenței, au fost combinate prevederi din legi succesive, în aplicarea legii contravenționale mai favorabile, aplicând în mod retroactiv Instrucțiunile din 2019, cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României și cu crearea unei lex tertia.

Arată că legea contravențională mai favorabilă era reprezentată de Instrucțiunile din 2016, iar nu de Instrucțiunile din 2019.

Critică faptul că decizia atacată a combinat prevederi din legi succesive în aplicarea legii contravenționale mai favorabile și a aplicat în mod retroactiv Instrucțiunile din 2019, deși Instrucțiunile din 2016 reprezentau legea mai favorabilă, iar individualizarea sancțiunilor s-a realizat în funcție de acestea, decizia reținând aplicarea Instrucțiunilor din 2019, în scopul calculării cifrei de afaceri a societăților investigate, deși faptele reținute în decizie și pentru care A. a fost sancționată datează din anul 2014.

Consideră că nu poate fi reținut argumentul inastanței de fond conform căruia - considerentul 97 - dispozițiile art. 68 din Legea concurenței nu s-au schimbat în esență în perioada 2014 - 2020, întrucât prevederea referitoare la cifrele de afaceri era reglementată în art. 65 din Legea concurenței.

Sub un al doilea aspect, consideră că nu poate fi reținut nici argumentul instanței din parag. 98, în sensul că anterior intrării în vigoare a Ordinului 1037/2019 al Președintelui Consiliului Concurenței, nu existau norme la nivelul instrucțiunilor, care să definească veniturile instituțiilor de credit și al altor instituții financiare avute în vedere în scopul aplicării amenzii, omițând a reține că atâta vreme cât cadrul normativ nu conținea prevederi speciale referitoare la cifra de afaceri a instituțiilor de credit și a altor instituții financiare, odată stabilită norma contravențională mai favorabilă, aceasta se impunea a fi reținută și aplicată prin raportare la prevederile legale generale referitoare la calculul cifrei de afaceri.

Consideră că odată stabilită legea contravențională mai favorabilă, în vederea aplicării sancțiunii, această se impunea a fi aplicată în toate aspectele ei, inclusiv în privința stabilirii valorii cifrei de afaceri.

Rferitor la interdicția creării unei lex tertia, invocă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la prescripția răspunderii penale.

În cauză, consideră că în stabilirea cifrei de afaceri se impuneau a fi luate în considerare prevederile Instrucțiunilor din 2016, indiferent de faptul că cifra de afaceri era reglementată în mod nediferențiat în funcție de domeniul de activitate al operatorului economic.

Mai critică și argumentul instanței din parag. 100, recurenta susținând că nu poate fi vorba de determinarea legii mai favorabile prin compararea legii cu instrucțiunile care o pun în aplicare, atâta vreme cât recurenta a solicitat aplicarea Instrucțiunilor din 2016 în toate aspectele, iar nu compararea legii cu instrucțiunile care o pun în aplicare, în scopul determinării legii contravenționale mai favorabile.

Apreciază că nu poate fi reținut argumentul instanței de fond în sensul că nu este vorba de o combinare interzisă a prevederilor legale, câtă vreme este vorba doar despre calcularea cifrei de afaceri, având în vedere că în funcție de cifra de afaceri se stabilesc sancțiunile aplicabile.

Totodată, invocă greșita aplicare a Instrucțiunilor din 2019, din perspectiva individualizării sancțiunii, în condițiile în care fapta imputată A. nu se subscrie vreunuia dintre cazurile reglementate la art. 7 alin. (4) lit. a) din Legea concurenței, iar schimbul de informații incriminat nu este atașat unui cartel care să fi fost reținut în decizie.

Practic, nici Raportul și nici Decizia nu rețin că schimbul de informații incriminat ar fi urmărit fixarea prețurilor, limitarea producției sau împărțirea piețelor sau clienților ori că ar fi fost parte a unui mecanism de monitorizare și/sau de asigurare a respectării unui cartel de către membrii săi, ci că prevederile pct. 7 din Instrucțiunile din 2019 au fost greșit aplicate de către instanța de fond, în condițiile în care principiul proportionalitătii impunea ca aplicarea sancțiunilor să fie realizată proporțional cu faptele anticoncurențiale comise, cu perioada de încălcare a legii și cu agentul economic care, în concret, a săvârșit încălcarea. Sancțiunea se individualizează din punct de vedere obiectiv (gravitatea faptei), cât și din punct de vedere subiectiv (al autorului faptei).

Susține că sub acest aspect, aplicarea legii de către instanța de fond contravine și practicii Comisiei Europene, Comisia reținând în mod constant faptul că în stabilirea amenzii trebuie avute în vedere principiul proportionalitătii, dar și principiul echității, or, instanța de fond nu a analizat gravitatea încălcării prin raportare la aceste principii.

În acest sens, invocă Decizia Comisiei în cauza AT.39619 Power Cables, Decizia Comisiei în cauza COMP/38710 Bitumen Spain, precum și Decizia nr. 05-D-64 - I., aceasta din urmă privind un schimb de informații de sine stătător, iar nu parte al unui pretins cartel.

Menționează că prin acțiunea în anulare, a criticat atât aprecierea faptei imputate ca fiind de gravitate mare, cât și reținerea în mod necorespunzător a circumstanțelor atenuante incidente.

Arată că instanța de fond nu a motivat în mod corespunzător aplicarea cuantumului de bază de 5% societății recurente, pentru nivelul de gravitate mare a faptei.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de fond este insuficient motivată cu privire la adoptarea deciziei atacate în lipsa unui mandat valabil al Președintelui Consiliului Concurenței.

Invocă nelegalitatea deciziei atacate în lipsa unui mandat valabil al Președintelui Consiliului Concurenței, la momentul adoptării acestei decizii, apreciind că în această ipoteză intervine nulitatea absolută a actului, dată fiind lipsa de competență a emitentului.

Consideră că în speță, motivarea instanței de fond sub acest aspect este vădit insuficientă.

Un alt element de nelegalitate a hotărârii atacate este acela că hotărârea recurată este nemotivată în ceea ce privește lipsa semnăturii olografe în cuprinsul Deciziei C. civ. și la nevalabilitatea semnăturilor electronice aplicate pe actul administrativ.

Consideră că, referitor la acest aspect, instanța de fond nu a avut în vedere argumentele reclamantei invocate prin răspunsul la întâmpinare, privind faptul că atâta vreme cât pe actul administrativ, semnăturile aplicate sunt semnături electronice, actul se impunea a fi comunicat în formă electronică, sens în care invocă Decizia nr. 6/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Susține că un act administrativ comunicat particularului în format fizic nu poate conține semnături electronice, inclusiv în condițiile intrării în vigoare a O.U.G. nr. 38/2020, respectiv a art. 3 din această ordonanță.

Conform Deciziei nr. 6/2015, un act nu produce efecte juridice, de vreme ce nu a fost comunicat în formele prevăzute de lege.

Astfel, întrucât Decizia Consiliului Concurenței a fost comunicată pe suport hârtie, iar nu în format electronic, nu se poate considera că aceasta este legal semnată, fiind semnată electronic, conform dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 38/2020 și, pe cale de consecință, nu îndeplinește cerința semnării de către Președintele Consiliului Concurenței, prin raportare la art. 19 alin. (7) din Legea concurenței.

Menționează că instanța de fond nu a analizat critica sa conform căreia atâta vreme cât decizia a fost comunicată în format fizic, ea trebuia să poarte semnături olografe.

Mai arată că hotărârea recurată este insuficient motivată și cu privire la considerentele contradictorii și confuze ale Deciziei Consiliului Concurenței, referitoare la tipul încălcării, respectiv dacă s-a reținut o încălcare prin efect sau prin obiect a normelor de concurență.

Susține că prin hotărâre s-a reținut că decizia cuprinde aspecte cu privire la un schimb de informații "trecute și recente, cu un grad ridicat de detaliere" care ar fi avut loc între membrii D. și care ar fi facilitat "adaptarea strategiilor competitorilor", considerente care conduc la concluzia unei pretinse încălcări prin efect a normelor de concurență, astfel cum reiese din paragrafele 107 și 732 ale deciziei.

Arată că instanța de fond nu a analizat aceste argumente ale sale, însă a concluzionat că argumentele A. sunt neîntemeiate.

Susține că instanța a redat acele considerente ale Deciziei Consiliului Concurenței care vizează concluzia contrară, că încălcarea imputată ar fi prin obiect, făcând trimitere la paragrafele 457 și 499 din decizie, fără a motiva acest aspect.

Recurenta susține că hotărârea recurata este nemotivată și în privința aspectului că valoarea nou finanțată, pe piața de leasing, este asimilată cantității, lipsind o analiză efectivă a argumentelor reclamantei și, implicit, a fondului cauzei.

Arată că a susținut că fapta reținută în sarcina sa nu reprezintă o încălcare a normelor de concurență, deoarece estimările privind valoarea nou finanțată nu reprezintă cantități, nici intenții viitoare, nici estimări cu privire la valoarea nou finanțată, sens în care a făcut trimitere la cauza I811 din Italia, apreciind că în cauză nu poate fi reținută o încălcare prin obiect.

Susține că a indicat faptul că valoarea finanțată nu este o cantitate care ar putea influența oferta sau prețurile de pe piață și că, în considerarea specificului pieței, valoarea finanțată este nelimitată, fiind vorba de finanțare, iar nu de producția de bunuri, respectiv că pe piața de leasing, reducerea ofertei nu conduce la o creștere a prețului sau la o creștere a veniturilor societăților de leasing, cum s-ar întâmpla pe alte piețe.

Mai arată că în acest sens, a invocat Cauza I811 a Autorității de Concurență din Italia, recurenta susținând că prezenta speță este complet diferită de această cauză, în condițiile în care schimburile dintre membrii D. nu au vizat informații privind ratele dobânzii, comisioanele percepute sau ratele de acceptare a produselor de finanțare.

Susține că instanța nu a motivat cele susținute de către reclamantă cu privire la faptul că respectivele date nu reprezentau "intenții viitoare" (după cum prevăd Orientările Comisiei pentru a reține o încălcare prin obiect), ci simple estimări, care nu au presupus un angajament din partea membrilor, pentru a confirma vreo înțelegere între membrii D. referitoare la alinierea comportamentului acestora pe piață.

Mai mult, consideră că estimările privind valoarea nou finanțată nu pot fi considerate date viitoare.

Recurenta-reclamantă susține într-o altă critică, faptul că hotărârea este nemotivată și cu privire la procentul stabilit de autoritatea de concurență în determinarea cuantumului amenzii aplicate A..

Astfel, arată că autoritatea de concurență nu a realizat o individualizare diferită a sancțiunii în funcție de caracterul, rolul și implicarea fiecărei părți investigate, la pretinsa practică anticoncurențială și nu a făcut distincție în funcție de rolul societăților implicate, deși potrivit practicii Comisiei Europene, trebuie avut în vedere principiul proporționalității, astfel încât cuantumul amenzii să reflecte gravitatea încălcării, dimensiunea societății implicate și rolul avut în cadrul încălcării, dar și principiul echității.

Precizează că în aplicarea acestor principii, Comisia Europeană a distins între participanți direcți, secundari sau marginali la faptele anticoncurențiale (Decizia Comisiei în cauza AT.39619 Power Cables), respectiv, între actori principali și participanți cu rol pasiv (Decizia Comisiei în cauza COMP/38710 Bitumen Spain).

Susține că aprecierea instanței de fond cu privire la nivelul de gravitate al faptei, este urmare a neclarificării aspectului dacă, în cauză, este vorba despre un schimb de informații sau despre un cartel.

De asemenea, instanța s-a limitat la a reține că în speță, Consiliul Concurenței s-a raportat la un procent al cifrei de afaceri care se încadrează în limitele stabilite de lege, fără a arăta motivele pentru care a apreciat ca fiind rezonabil procentul aplicat de autoritatea de concurență în stabilirea amenzii

Invocă faptul că a arătat că potrivit Instrucțiunilor de individualizare, atât cele din 2016, cât și cele din 2019, "nivelul de bază poate fi majorat sau redus cu un procent cuprins între 5% și 10% pentru fiecare circumstanță agravantă o