ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4931/2021

Ședința publică din data de 22 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 28.05.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13 din data de 14.04.2015, anularea tuturor actelor unilaterale emise de pârât prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare, reducerea, în baza principiului proporționalității, a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 1.953.160 RON, și obligarea autorității publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2683 din 08.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de A. S.R.L. și a anulat actele atacate; prin aceeași hotărâre judecătorească, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 243.847,73 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

I.3. Calea de atac exercitată

Atât împotriva sentinței nr. 2683 din 08 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cât și împotriva încheierii de ședință din data de 08.12.2017, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Consiliului Concurenței.

De asemenea, împotriva încheierii de ședință din data de 08.12.2017 a formulat recurs incident reclamanta A. S.R.L..

I.3.1. Pârâtul Consiliul Concurenței a declarat recurs, cale de atac întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea parțială a încheierii de ședință din data de 08.12.2017 (în ceea ce privește concluzia instanței că depășirea termenelor de adoptare și de comunicare a deciziei prevăzute în legislația secundară a Consiliului Concurenței reprezintă un motiv de ordine publică, ce urmează a fi analizat pe fondul cauzei) cu solicitarea de a se constata decăderea intimatei din dreptul de a completa cererea introductivă cu acest nou motiv de nulitate și cu motivul privind prescripția care nu ar avea caracter de ordine publică; pe de altă parte, aceeași recurentă a solicitat înlăturarea anumitor considerente și casarea sentinței civile nr. 2638/08 iunie 2018.

În ceea ce privește încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 8 decembrie 2017, susține recurenta că, deși instanța a constatat, în privința intimatei, decăderea din depunerea notelor de ședința, a pus, totodată, în discuția părților, caracterul de "excepție de ordine publica sau privată" a prescripției aplicării sancțiunii; ca atare, deși, din ansamblul aspectelor reținute de instanța, rezultă decăderea intimatei din dreptul de a invoca prescripția aplicării sancțiunii, pe de o parte, instanța a reținut decăderea intimatei "în sens procesual", din dreptul de a depune notele de ședință în care a invocat prescripția aplicării sancțiunii și, pe de altă parte, a constatat că prescripția aplicării sancțiunii, nu ar reprezenta o excepție, ci o apărare de fond, concluzia logică ce se desprinde din raționamentul instanței fiind aceea ca A. ar fi pierdut dreptul de a susține acest motiv de nulitate a deciziei.

În opinia recurentului, așa cum reiese din încheierea de ședința din data de 08.12.2017, instanța nu a motivat în niciun fel de ce a reținut ca motiv de ordine publică apărarea intimatei din cererea completatoare vizând depășirea termenelor din procedura internă a autorității deși, în aceeași ședință, a reținut decăderea "în sens procesual" a intimatei din dreptul de a formula o astfel de apărare; în fapt, susține pârâtul în încheiere nu se precizează rațiunile avute în vedere de instanță în calificarea acestui motiv de nulitate ca fiind "de ordine publică", precizându-se doar concluzia în acest sens a instanței, fapt ce influențează inclusiv formularea caii de atac si exercitarea controlului judiciar asupra legalității încheierii.

Susține recurentul că instanța ar fi procedat la o aplicare greșita a regulilor proprii raporturilor de drept privat în domeniul de drept public, în condițiile în care dispozițiile C. civ. privind distincția dintre nulitatea absoluta si nulitatea relativa nu pot fi aplicabile ca atare în materia dreptului administrativ; în al doilea rând, deși se raportează la prevederi din materie civila, instanța nu are în vedere art. 1252 din C. civ., potrivit căruia, "în cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil".

Prin încheierea de ședința din data de 08.12.2017, pârâtul ar fi acceptat, în opinia instanței, discutarea ca apărare de fond a excepției prescripției extinctive și a încălcării termenelor de adoptare a deciziei, rezultând, în aprecierea instanței consemnată în sentința recurată, un acord expres al părților de a discuta aceste aspecte drept chestiuni de fond, în temeiul art. 204 alin. (3) C. proc. civ. aceste considerente ar fi eronate, întrucât nu a existat un acord expres al părților de a se modifica acțiunea introductiva peste termenul prevăzut la art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică este aceea că prima instanța ar fi reținut în mod greșit vicierea procesului deliberării și încălcarea termenelor imperative de adoptare a deciziei, hotărârea nefiind motivată în ceea ce privește caracterul imperativ al termenelor din legislația secundară.

Arată recurentul că, deși prima instanța nu se raportează la niciun reper temporal (fapt care afectează legalitatea motivării), presupune că se referă la data la care a fost comunicat Raportul de investigație părții, ca fiind data la care se naște dreptul la apărare al părților față de conținutul si de propunerile Raportului de investigație14. În cauză, Raportul de investigație a fost transmis reclamantei cu adresa C. civ. având număr de înregistrare RG 9463/11.08.2014, primită de A. în data de 12.08.2014; raportul de investigație conține descrierea posibilei fapte anticoncurențiale și propunerea de constatare si sancționare a încălcării formulată de raportorul cazului si este transmis părților implicate, în vederea exercitării dreptului la apărare, demersuri în urma cărora organul deliberativ al instituției urmează a aprecia dacă în cauză sunt întrunite condițiile legale pentru constatarea încălcării legii.

Astfel, arată recurentul pârât, potrivit prevederilor din Legea concurenței, ceea ce este esențial și obligatoriu în procedura administrativă ce se derulează în fața autorității de concurență până la emiterea unei decizii prin care se constată încălcarea regulilor de concurență, este ca părților investigate să li se acorde posibilitatea de a formula observații/apărări scrise față de concluziile Raportului de investigație, care să fie analizate și avute in vedere de Plenul Consiliului Concurenței, în vederea adoptării unei decizii cu privire la investigația finalizată.

Prima instanță ar fi reținut încălcarea de către Consiliul Concurenței a termenelor (imperative, în aprecierea sa), prevăzute la art. 9 alin. (1) si (2) si art. 15 din Ordinul Președintelui Consiliului Concurentei nr. 789/2011 pentru punerea in aplicare a Regulamentului privind desfășurarea audierilor in cadrul Consiliului Concurenței și adoptarea deciziilor, arătând că, întrucât deliberarea (09.12.2014) nu a avut loc in ziua audierilor (23.10.2014), aceasta putea fi amânata de C. civ. cel mai târziu până la data de 14.11.2014, sau în mod excepțional, cel mai târziu până la data de 08.12.2014, fapt care nu s-a întâmplat și, totodată, a fost depășit termenul prevăzut de Regulament pentru comunicarea deciziei, care a avut loc la data de 27.04.2015. Așa cum reiese din motivarea hotărârii, prima instanța doar ar fi constatat încălcarea termenelor din legislația secundară, pe care le consideră imperative, fara a motiva o astfel de constatare, considerentele în acest sens nefiind menționate în sentința recurată, astfel că recurentul s-ar afla în imposibilitatea de a formula apărări concrete fata de raționamentul primului judecător, fapt ce ar atrage incidența art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentul pârât critică și faptul că prima instanța ar fi reținut greșit data încetării faptei anticoncurențiale, momentul epuizării faptei ar fi 31.12.2009, iar soluția de sancționare a fost adoptată la data de 09.12.2014 (data minutei de deliberare); prin urmare, chiar și urmând raționamentul (greșit) al instanței că nu au existat întreruperi ale termenului de prescripție, dreptul de a aplica sancțiunea nu este prescris.

Contrar interpretării primei instanțe, Consiliul Concurenței ar fi constatat că încălcarea legii s-ar fi materializat într-un complex de înțelegeri ce reprezintă o unică faptă contravențională, iar intimatei-reclamante i s-a aplicat o amendă unică, care să reflecte circumstanțele concrete ale realizării înțelegerii, prin raportare la acțiunile săvârșite; dovada directă a faptului că analiza autorității de concurență s-a realizat prin raportare la ansamblul acțiunilor anticoncurențiale (care alcătuiesc un tot), în speță complexul de înțelegeri, este tocmai aplicarea unei sancțiuni unice.

I.3.2 Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva încheierii de ședință din data de 08.12.2017 întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. prin care a solicitat casarea în parte a acestei încheieri interlocutorii, sub aspectul considerentelor privind calificarea prescripției ca nefiind un motiv de ordine publică și, rejudecând cauza, Înalta Curte să constate că motivul de nelegalitate privind prescrierea dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională este un motiv de ordine publică ce poate fi invocat oricând și chiar și de instanță din oficiu.

În motivarea recursului incident, recurenta-reclamantă, societatea comercială A. S.R.L. a arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a art. 2512 C. civ., a art. 201 din Legea de punere în aplicare a Noului C. civ., a Decretului nr. 167/1958 și a O.G. nr. 2/2001; astfel, instanța de fond ar fi apreciat în mod greșit că art. 2512 C. civ. ar fi aplicabil în cazul de față și că prescripția dreptului de a aplica sancțiunea contravențională nu ar avea caracter de ordine publică - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei, aceste considerente ale instanței de fond se bazează pe o pretinsă interpretare și aplicare greșită a legii, deoarece dispozițiile art. 2512 C. civ. sunt aplicabile în materie civilă, iar nu și în materie contravențională cum este cazul de față; în materie contravențională, se aplică dispozițiile Ordonanței de Guvern nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor, care reprezintă dreptul comun în această materie, astfel încât principiile sale generale se aplică în completare pentru contravenții prevăzute în legi speciale, atât timp cât acestea din urmă nu cuprind prevederi derogatorii.

De asemenea, prevederile O.G. nr. 2/2001 se completează cu dispozițiile C. pen. și ale C. proc. pen. referitoare la prescripția extinctivă, iar nu cu cele cuprinse în C. civ. și C. proc. civ., cu excepția cazului își care reglementările penale ar fi neîndestulătoare.

În plus, susține recurenta-reclamantă, în domeniul contravențional, prescripția aplicării sancțiunii contravenționale este o instituție de ordine publică reglementată cu scopul de a proteja împotriva abuzurilor autorităților și împotriva erorilor. De asemenea, prescripția a fost instituită pentru a împiedica autoritățile să lase să curgă o perioadă prea mare de timp de la data săvârșirii pretinsei fapte contravenționale și până la sancționare, deoarece, odată cu trecerea timpului, se pierd datele, probele și informațiile, ceea ce îngreunează, ulterior, apărarea celui acuzat.

Faptul că termenul de prescripție în materie contravențională este de ordine publică a fost constatat deja în jurisprudența ICCJ:

"[...] se reține că în privința termenului de prescripție aplicabil, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, se aplică dispozițiile legii generale în materie contravențională, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Această concluzie se impune deoarece, în speță, se aplică legea cadru în materie contravențională a sancțiunii care este aplicată pentru săvârșirea faptei prevăzute de ort. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar pe de altă parte faptul că termenul de prescripție prevăzut de legea cadru în materie contravențională este de ordine publică".

Prin urmare, susține titulara recursului incident, contrar constatărilor eronate ale instanței de fond, prescripția, în materie contravențională, produce efecte de drept (ope legis) și poate fi invocată de către părți atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, în orice stare a procesului, putând fi opusă și de instanță, din oficiu.

I.4. Apărările formulate

Recurenta reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de Consiliul Concurenței, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, societatea reclamantă a arătat că instanța de fond a determinat în mod corect legea aplicabilă cvorum-ului deliberării și a constatat judicios că în cauză a fost viciată procedura de deliberare, că regulile de procedură nu puteau fi schimbate pe parcursul investigației; într-adevăr, pentru garantarea drepturilor părților, este necesar să se asigure o anumită predictibilitate normelor de procedură, astfel încât părțile să cunoască, încă de la începutul procesului, care este modul de soluționare a cauzei lor.

În același sens, susține societatea-reclamantă, sunt și dispozițiile C. proc. civ., care prevede în art. 24 și 25 că procesele în curs rămân supuse legii sub care au început, iar dispozițiile noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestora; aceste prevederi ar fi aplicabile inclusiv normelor de procedură care reglementează procedura desfășurată în fața Consiliului Concurenței, având în vedere că, potrivit art. 2 C. proc. civ., dispozițiile codului de procedură constituie dreptul comun în materie civilă și se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare; or, în cazul de față, susține reclamanta, legislația de concurență nu conține dispoziții speciale contrare cu privire la aplicabilitatea în timp a normelor de procedură ale Consiliului Concurenței, motiv pentru care urmează a fi avute în vedere dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ.

De asemenea, la recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, recurentul pârât Consiliul Concurenței, act procesual prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, s-a arătat că prescripția aplicării sancțiunii nu reprezintă o excepție procesuală, ci o apărare de fond, ținând de nelegalitatea actului administrativ contestat, prin prisma dreptului material care, în cazul admiterii, ar duce la admiterea acțiunii si la anularea deciziei atacate; astfel, susține pârâtul față de recursul incident, prescripția invocată de A. reprezintă un motiv distinct și nou de nulitate a Deciziei nr. 13/2015, nicidecum o excepție procesuală care să se circumscrie ipotezei prevăzute la art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 26 februarie 2021, a formulat cerere de intervenție accesorie B. S.R.L., intervenție în favoarea recurentei reclamante A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea recursului formulat de intimatul recurent Consiliul Concurenței, cererea fiind respinsă ca inadmisibilă în principiu, la termenul la care s-a intrat în dezbaterea fondului cauzei, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, hotărârile recurate în raport cu criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul principal formulat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 2683 din 08 iunie 2018, precum și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva considerentelor încheierii din data de 08 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sunt fondate, din perspectiva motivelor de casare invocate, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

II.1 Aspecte de fapt și de drept relevante

Se reține că, la data de 7 septembrie 2009, Consiliul Concurenței a declanșat patru investigații cu privire la posibila încălcare a art. 5 din Legea concurenței și a art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene pe piața comercializării de produse alimentare din România de către mai multe societăți comerciale printre care și societatea A., pârâta analizând modul de vânzare a produselor în cadrul unor promoții derulate în perioada 2005-2009.

În urma audierilor și a deliberărilor, la data de 14 aprilie 2015, Consiliul Concurenței a constatat, prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015, încălcarea legii de către patru retailer și douăzeci și unu de furnizori. Reclamanta a fost reținută printre aceste societăți, pentru "înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare" în cadrul unor promoții desfășurate în rețelele C., D. și E. și a fost sancționată cu amendă în valoare de 1.953.160 RON, reprezentând 0,55% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2013.

Prin cererea introductivă de instanță, societatea menționată a solicitat anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13 din data de 14.04.2015, anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare, reducerea, în baza principiului proporționalității, a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 1.953.160 RON, cu obligarea autorității publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 27.10.2017, în fața judecătorului de primă instanță, reclamanta a depus note de ședință prin care a invocat nulitatea deciziei atacate pentru motive de ordine publică, respectiv intervenirea prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea impusă prin Decizia atacată și încălcarea termenelor imperative de adoptare a Deciziei (deliberarea).

Prin încheierea interlocutorie din data de 8 decembrie 2017, recurată de către ambele părți din prezentul dosar, judecătorul de primă instanță a calificat excepția prescripției ca fiind o apărare de fond formulată în cauză și a constatat incidența articolului 2512 alin. (2) C. civ. potrivit căruia organul de jurisdicție competent nu poate aplica excepția din oficiu, precum și faptul că nu a rezultat un text expres care să stabilească caracterul de ordine publică al excepției prescripției.

Din această împrejurare, rezultă fără putere de tăgadă faptul că, în ceea ce privește acest aspect al încheierii interlocutorie ce face obiectul analizei, în cauză devine incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor argumente de fapt și de drept:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că excepțiile, în înțelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecății.

Așadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, excepțiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecății, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acțiunii, pe cale de consecință.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că prescripția este o excepție de fond, al cărei conținut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acțiune, fiind considerată, în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepție de fond care se invocă și se rezolvă ca atare; în consecință, în practica judiciară, atunci când acțiunea e considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanța fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecății. În acest mod, se realizează practic principiul consacrat în art. 248 C. proc. civ., potrivit căruia excepțiile se rezolvă înaintea fondului.

Pe de altă parte, așa cum însuși judecătorul fondului avea să remarce ulterior, în sentința recurată, în materia analizată, momentul de la care curge prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea impusă prin Decizia atacată este, deci, data încetării practicii anticoncurențiale; în cauza pendinte, în ceea ce privește relația A. cu retailer-ii săi (C.), restricționarea prețurilor de vânzare si de revânzare s-a realizat, în opinia Consiliului Concurenței, în perioada 2005-2009, prin intermediul mai multor documente contractuale încheiate intre cei 3 retaileri și intimata-reclamantă, respectiv prin contracte si formulare de promoție, ceea ce înseamnă că momentul de la care a început să curgă prescripția dreptului de a se aplica sancțiunea, se situează anterior modificărilor aduse regimului prescripției prin dispozițiile noului C. civ.

Prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., a stabilit că "prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerarea acestor argumente, este neîndoielnic faptul că judecătorul fondului, stabilind că prescripția invocată în cauză de către reclamantă nu este o excepție și nu are caracter de ordine publică, atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., curtea de apel încălcând regulile de procedură care stabilesc regimul excepțiilor procesuale de fond, dar și caracterul de ordine publică a excepției prescripției în prezenta cauză, astfel că instanța de recurs va admite recursul reclamantei, promovat pe cale incidentală și va înlătura respectivele considerente din încheierea interlocutorie pronunțată în data de 8 decembrie 2017.

Din aceeași perspectivă, însă, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului împotriva aceleiași încheieri, privind susținerilor acestuia din urmă, în sensul că, având în vedere caracterul de ordine privată al prescripției reținut de către primul judecător, ar fi trebuit să se constate decăderea reclamantei din dreptul de a invoca acest nou caz de nulitate prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei; pentru argumentele precedent expuse, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al acestor susțineri, dimpotrivă, curtea de apel fiind obligată să ia în discuție chiar din oficiu excepția prescripției, anterior și prioritar cercetării oricăror alte aspecte de fond sau chiar excepții subsumate prescripției.

În ceea ce privește, însă, recursul recurentului pârât îndreptat împotriva sentinței civile nr. 2683 din 08 iunie 2018, acesta apare ca fiind fondat, atât în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cât și din perspectiva dispozițiilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., întrucât judecătorul de primă instanță a soluționat cauza fără a realiza o reală și efectivă cercetare a fondului cererii de chemare în judecată.

Astfel, în ceea ce privește motivarea hotărârii, se constată faptul că sentința recurată conține motive și argumente contradictorii în sensul pe care dispozițiile art. 488 pct. 6 îl acordă acestei sintagme.

În acest sens, este relevant faptul că, așa cum s-a arătat anterior, curtea de apel a calificat prescripția invocată de către reclamantă în ceea ce privește dreptul pârâtei de a aplica sancțiunea, ca fiind o apărare pe fondul cauzei și, deși a considerat că nu mai putea fi invocată la respectivul moment procesual, întrucât nu s-a identificat nicio prevedere legală care să îi stabilească caracterul de ordine publică, ulterior a analizat-o în sentință ca pe o veritabilă excepție, reluând argumentele în sensul aprecierii ei ca apărare de fond fără caracter de ordine publică în conținutul sentinței și reținând acordul pârâtei de a fi discutată, chiar dacă a fost invocată peste termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Contradictorialitatea argumentației rezidă inclusiv din invocarea acestui ultim text de lege care reglementează instituția modificării acțiunii, inaplicabilă în cauză, câtă vreme judecătorul fondului a apreciat că prescripția este o "simplă apărare de fond"; în plus, așa cum a susținut și în recurs pârâtul, acesta nu și-a dat acordul în sensul expus.

Pe de altă parte, așa cum s-a subliniat deseori în jurisprudență (de exemplu, Decizia nr. 5529 din 20 septembrie 2012, secția I civilă a ÎCCJ), în principiu, analizarea prescripției dreptului material la acțiune presupune verificarea existenței dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început și a datei la care s-a împlinit prescripția, eventualele cauze și condiții de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției.

Din argumentația sumară și eliptică, redusă aproape exclusiv la redarea conținutului unor texte legale (respectiv art. 58-59 din Legea nr. 21/1996) pe care, în economia sentinței analizate, judecătorul de primă instanță a atribuit-o prescripției, nu reiese în niciun fel împrejurarea că aceasta ar fi realizat o cercetare efectivă, în primul rând a aplicabilității prescripției în cauză, a momentului de la care aceasta a început să curgă, a eventualelor cauze de întrerupere sau de suspendare, a curgerii unor termene diferite ori de la momente distincte, față de dispozițiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996.

Din modul în care judecătorul fondului a înțeles să aplice instituția prescripției, din analiza sumară și contradictorie a aspectelor pe care le presupune o astfel de analiză, rezultă că Înalta Curte se afla în situația de a nu putea răspunde criticilor pârâtului în ceea ce privește data încetării faptei anticoncurențiale, momentul epuizării faptei, caracterul unic al faptei contravenționale, actele procedurale pretins a fi întrerupt cursul prescripției, riscul sistemic de impunitate etc.. Aceasta deoarece nu există nici măcar o analiză sumară a curții de apel asupra acestor împrejurări, iar, pe de altă parte, analizându-le pentru prima dată în calea de atac a recursului, instanța de reformare ar închide perspectiva analizei acestor aspecte într-un al doilea grad de jurisdicție, întrucât ar pronunța o hotărâre definitivă.

Pentru toate considerentele expuse, recursul pârâtului împotriva sentinței urmează a fi admis, hotărârea a fi casată în tot și cauza trimisă a fi rejudecată, din perspectiva tuturor aspectelor anterior expuse.

Față de această soluție, Înalta Curte nu va mai analiza aspectele de fond invocate de către recurentul-pârât în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aceste aspecte urmând a face obiectul analizei instanței de fond, în rejudecare.

II.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496, 497, 498 alin. (2) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal, va casa în întregime sentința recurată, va admite recursul incidental împotriva încheierii interlocutorie din data de 8 decembrie 2017, în sensul că va înlătura considerentele care califică prescripția ca neavând caracter de excepție și nici de ordine publică, înlocuindu-le cu considerentele cuprinse în prezenta decizie cu privire la regimul prescripției și va respinge recursul pârâtului privind aceeași încheiere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-pârât Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 2683 din 08 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează in tot sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Respinge recursul promovat de aceeași recurentă împotriva încheierii de ședință din data de 08.12.20217.

Admite recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 08 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte această Încheiere sub aspectul considerentelor privind calificarea prescripției ca nefiind o excepție și nici un motiv de ordine publică.

Menține restul dispozițiilor acestei încheieri din data de 08.12.2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2021.