ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5608/2024

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13.02.2021, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul Pentru Imigrări Caraș-Severin, în termenul legal, a formulat contestație împotriva refuzului pârâtei IGI Caraș Severin nr. x/BICS/OCA din 31.01.2023 (comunicată societății la data de 02.02.2023) privind eliberarea avizului de angajare solicitat de către societatea reclamantă pentru dl. B., posesor al pașaportului nr. x, valabil pana la data de 11.11.2025, emis de autoritățile din Pakistan, al permisului unic de ședere valabil până la data de 02.10.2023, solicitând să se dispună anularea actului emis de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 216 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Timișoara:

- a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin;

- a anulat actul nr. x/BICS/OCA/31.01.2023 emis de Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin;

- a obligat pârâtul să procedeze la emiterea avizului de angajare solicitat de societatea reclamantă pentru cetățeanul străin B.;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul Pentru Imigrări Caraș-Severin, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurentul susține că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor în România, în sensul că a considerat îndeplinite condițiile generale și speciale pentru eliberarea avizului de angajare solicitat de A. S.R.L. pentru cetățeanul străin B., deși documentația depusă nu respecta cerințele legale. Mai exact, acordul scris prezentat nu provenea de la angajatorul anterior (C. SRL) la care străinul figura cu aviz de muncă și contract individual de muncă activ, ci de la o altă societate (D. SRL) la care acesta avea doar un contract cu timp parțial, încheiat cu încălcarea art. 3 alin. (2) lit. m) din O.G. nr. 25/2014.

În vederea obținerii avizelor de angajare solicitate, societatea comercială trebuia să îndeplinească toate condițiile generale și speciale de eliberare a avizelor de angajare prevăzute de O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor în România, iar instanța de fond a interpretat greșit ca fiind îndeplinită această condiție prevăzută de art. 17 alin. (5) și (6) din ordonanță.

În plus, instanța a ignorat prevederile art. 28 alin. (3) din aceeași ordonanță, care stabilesc că neîndeplinirea condițiilor legale constituie motiv de refuz al avizului de angajare.

Recurentul mai arată că procedura de încărcare online a documentelor pe portalul instituției nu echivalează cu depunerea cererii în sens administrativ, aceasta realizându-se doar prin prezentarea fizică la ghișeu, iar programarea online are rolul exclusiv de a evita aglomerările, fără a presupune verificarea juridică a documentelor.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, solicită respingerea acestora sau, în subsidiar, reducerea lor la o valoare rezonabilă, în conformitate cu art. 451-453 C. proc. civ., având în vedere complexitatea și durata procesului, precum și necesitatea dovedirii cheltuielilor prin înscrisuri.

În concluzie, se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea acesteia, în contextul în care hotărârea a fost pronunțată cu corecta aplicare a normelor de drept material incidente în materie raportat la probatoriul administrat, fiind, astfel, nefondate criticile aduse de recurent sentinței primei instanțe.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât susține interpretarea pretins eronată de către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 17 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, având în vedere că a considerat a fi îndeplinite condițiile de admitere a cererii formulate de reclamantă.

Critica este nefondată.

Contrar alegațiilor recurentului, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 17 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor în România, astfel cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 143/2022.

Textul legal menționat prevede, în esență, că ocuparea unui nou loc de muncă de către un străin încadrat în baza unui aviz de angajare se poate realiza "doar în baza acordului scris al angajatorului anterior", iar alin. (6) stabilește excepțiile de la această regulă, respectiv cazurile în care contractul de muncă a încetat din inițiativa angajatorului, prin acordul părților sau prin demisia străinului, dacă angajatorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Or, din înscrisurile administrate la dosar, rezultă că reclamanta a depus la dosarul instanței decizia de încetare a contractului individual de muncă nr. x/17.02.2023, emisă de C. S.R.L., angajatorul anterior, din care reiese că raportul de muncă a încetat prin acordul părților.

Această împrejurare atrage incidența directă a art. 17 alin. (6) din O.G. nr. 25/2014, care exceptează în mod expres obligația prezentării acordului scris al angajatorului anterior.

Prin urmare, în cauză nu era necesar acordul prevăzut de art. 17 alin. (5), condițiile legale pentru eliberarea avizului de angajare fiind îndeplinite.

Interpretarea susținută de recurent, potrivit căreia acordul scris ar fi obligatoriu indiferent de motivele încetării contractului anterior, ignoră voința expresă a legiuitorului și echivalează cu eliminarea aplicabilității alin. (6), care are caracter de normă derogatorie și a fost introdus tocmai pentru a evita abuzurile din partea angajatorilor care refuză eliberarea unui asemenea acord.

Prin urmare, instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 17 alin. (6), iar refuzul recurentului de a elibera avizul pe motivul inexistenței acordului scris este nejustificat și contrar legii.

O a doua critică invocată de recurent vizează împrejurarea că instanța de fond ar fi ignorat prevederile art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 25/2014.

Nici această critică nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 25/2014 prevăd că Inspectoratul General pentru Imigrări "refuză eliberarea avizului de angajare dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de prezenta ordonanță".

Or, așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, condițiile prevăzute de art. 17 alin. (6) din ordonanță erau îndeplinite, întrucât s-a făcut dovada încetării raporturilor de muncă prin acordul părților.

În consecință, refuzul autorității nu se mai întemeia pe o lipsă a condițiilor legale, ci pe o interpretare eronată a acestora, aspect care justifică anularea actului administrativ contestat, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În plus, în virtutea principiului legalității actului administrativ, autoritatea publică nu poate refuza emiterea unui act pe considerente de oportunitate sau prin interpretarea extensivă a normelor legale restrictive.

Instanța de contencios administrativ, în exercitarea controlului de legalitate, a verificat corect existența condițiilor prevăzute de lege și a constatat că actul de refuz nu are fundament juridic.

Subsumat motivului de casare invocat, recurentul a formulat critici și cu privire la procedura online de depunere a cererii și semnificația programării electronice.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Chestiunea modalității de depunere a documentației online nu a constituit temeiul soluției pronunțate de instanța de fond și nu are relevanță pentru legalitatea refuzului de eliberare a avizului.

Sentința recurată s-a întemeiat exclusiv pe constatarea nelegalității motivului de refuz privind lipsa acordului scris al angajatorului anterior, fără a reține vreo consecință juridică derivată din procedura electronică de încărcare a documentelor.

Prin urmare, acest motiv de recurs este străin de obiectul judecății și nu poate conduce la casarea hotărârii, întrucât nu vizează raționamentul juridic efectiv al instanței.

În plus, prevederile O.G. nr. 25/2014 nu condiționează valabilitatea cererii de eliberare a avizului de modalitatea tehnică de transmitere a documentelor, aspectul fiind de ordin administrativ intern și nerelevant sub aspectul legalității deciziei de refuz.

În fine, neîntemeiată este și critica privind cheltuielile de judecată.

Instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea căzută în pretenții este obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă.

Întrucât pârâtul a pierdut procesul, fiind constatată nelegalitatea actului administrativ emis, soluția de obligare la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată este justificată și proporțională, raportat la complexitatea cauzei și la onorariul rezonabil practicat.

Cât privește solicitarea de aplicare a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, neintrând în categoria motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., așa cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În concluzie, se constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței recurate și că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția contestată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 216 din data de 26 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 noiembrie 2024.