Decizia nr. 5499/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 499/2022 a Curții de Apel Timișoara

Obiectul cererii dedusă judecății și evoluția procesuală Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, la data de 2.03.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 5 Vest Timișoara, a solicitat: - Anularea Deciziei emise la data de 24.11.2020 cu privire la contestația depusă (Formularul C5.1) de reclamantă, contestație la notificarea de neacceptare a modificărilor solicitate și neîncheierea contractului de finanțare aferent Cererii de Finanțare nr. x, pentru implementarea proiectului cu titlul "B.", selectată conform Raportului de Selecție aprobat nr. x/27.02.2018; - Obligarea pârâtelor la întocmirea tuturor actelor necesare pentru finalizarea procedurii de contractare a proiectului "B." și, în concret, semnarea contractului de finanțare aferent Cererii de Finanțare nr. x, pentru implementarea proiectului "B.", selectată conform Raportului de Selecție aprobat nr. x/27.02.2018; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 499 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 5 Vest Timișoara. A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 5 Vest Timișoara. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs Împotriva încheierii din 19 octombrie 2022 și a sentinței nr. 499 din 15 noiembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată. În susținerea cererii de recurs, pârâta a prezentat următoarele critici: În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 19 octombrie 2022, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond în mod greșit a apreciat că se impune respingerea cererii de înscriere în fals. Recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a greșit atunci când a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 307 C. proc. civ., întrucât, odată formulat denunțul de fals cu privire la înscrisurile depuse la dosar, judecata trebuia suspendată, iar cauza trebuia trimisă parchetului pentru lămurirea acestei chestiuni de natură penală. Susține că este eronată interpretarea potrivit căreia procedura specială prevăzută de art. 304-308 C. proc. civ. s-ar aplica exclusiv înscrisurilor autentice, întrucât din chiar economia textelor legale, dar și din doctrina și practica judiciară rezultă că această procedură privește orice înscris folosit în proces, indiferent dacă este autentic, sub semnătură privată sau în format electronic. De asemenea, recurenta consideră că instanța a tras concluzii greșite atunci când a reținut imposibilitatea depunerii "originalului" înscrisului electronic, deși legislația specială recunoaște, în anumite condiții, echivalența documentului certificat electronic cu un înscris original, iar C. proc. civ. asimilează documentele electronice, sub aspect probator, celor clasice, pe suport de hârtie. Mai arată că probele administrate confirmă caracterul fals al înscrisurilor depuse de pârâtele-intimate. Astfel, la termenul din 8 iunie 2022, paginile de internet indicate în acele documente puteau fi accesate, însă afișau un conținut diferit de cel reprodus în înscrisurile depuse la dosar. Ulterior, la termenul din 21 septembrie 2022, aceleași pagini nu mai puteau fi accesate, nemaiafișând nici conținutul pretins de pârâte, nici alt conținut. Aceste aspecte sunt dovedite prin înregistrările video depuse pe suport CD/DVD la termenele indicate, din care rezultă clar neconcordanța dintre realitatea online și documentele utilizate de pârâte. În fine, recurenta apreciază că autorii falsului nu pot fi decât pârâtele-intimate, întrucât acestea au depus înscrisurile la dosar și s-au folosit de ele în proces, ceea ce ar fi impus sesizarea parchetului conform art. 307 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de împotriva senținței, recurenta reclamantă a invocat următoarele critici: Recurenta arată că prima instanță a reținut în mod eronat caracterul aplicabil al Manualului de procedură - versiunea 13, aprobat prin Ordinul MADR nr. 307/20.05.2019, tratându-l ca "drept aplicabil", deși susținerile sale nu au vizat anularea acestuia, ci neintrarea sa în vigoare. În speță, dovezile invocate de instanța de fond nu fac dovada legală a publicării actului în condițiile art. V din Ordinul nr. 307/2019, care condiționează intrarea în vigoare de publicarea pe site-ul AFIR. Capturile de ecran depuse la 08.06.2022 nu atestă data publicării, iar chiar și în ipoteza (inadmisibilă) în care s-ar accepta proba publicării prin simple capturi, acestea indică o altă adresă (www.portal.afir.info) decât cea menționată expres în ordin (www.afir.info), astfel încât condiția de publicare nu poate fi considerată îndeplinită. Mai mult, înscrisurile depuse de pârâte nu au fost certificate "pentru conformitate cu originalul", ci doar "conform cu site-ul AFIR", deși instanța pusese în vedere semnarea pentru conformitate, motiv pentru care nu puteau fi valorizate ca probe apte să dovedească intrarea în vigoare. În mod nepermis, raționamentul probator al primei instanțe a transferat recurentei sarcina de a dovedi un fapt negativ (lipsa publicării), deși teza sa a fost constant aceea că pârâtele-intimate nu au făcut dovada intrării în vigoare a versiunii 13, în condițiile și la adresa prevăzute de actul normativ. Pe fondul naturii juridice a actelor invocate, recurenta susține că Manualul de procedură - versiunea 13 și Ghidul solicitantului au un caracter eminamente tehnic, facultativ și orientativ, neputând crea, prin ele însele, obligații legale suplimentare în absența unei intrări în vigoare conforme și a unei baze normative primare. Or, prima instanță a tratat aceste instrumente ca norme imperative, reținând inclusiv o pretinsă interdicție privind cesiunea părților sociale, fără a explica de ce dispozițiile ghidului/manualului ar avea, în cauză, forță juridică obligatorie. Incoerența aplicării acestor reguli este dovedită de soluția anterioară favorabilă recurentei - Decizia AFIR nr. 20248/07.08.2019 privind contestația (Formular C5.1) - prin care pârâtele-intimate au acceptat, în considerarea probelor depuse (extras de cont C. din 22.07.2019), îndeplinirea condiției cofinanțării ca premisă a încheierii contractului, fără a invoca vreo vătămare sau impediment procedural. În prezenta cauză, aceeași autoritate aplică selectiv aceleași reguli, fără nicio justificare a diferenței de tratament și fără a demonstra o vătămare concretă, iar modificările operate ulterior în structura societății nu echivalează cu o cesiune integrală a părților sociale, astfel cum, în mod rigid, a presupus instanța. În ceea ce privește comunicările adresate AFIR, recurenta arată că acestea trebuiau calificate ca veritabile cereri de modificare, nu simple informări. Contrar celor reținute de instanță, termenul limită din 11.07.2019 a fost respectat, pârâtele luând cunoștință în termen de schimbările privind acționariatul, reprezentantul legal și responsabilul de proiect, fapt ce rezultă chiar din documentația administrativă depusă de acestea (cererea recurentei înregistrată la pârâtă sub nr. x/11.07.2019). În aceste condiții, a considera că pârâtele nu ar fi fost sesizate cu o cerere de modificare, ci doar informate ex post, înseamnă a ignora conținutul și regimul juridic al cererii înregistrate. Recurenta mai susține că prima instanță a aplicat în mod greșit principiile dreptului Uniunii privind securitatea juridică și protecția încrederii legitime, concluzionând că autoritatea "are obligația" de a reveni asupra propriilor decizii ori de câte ori identifică "nereguli", fără a distinge între neregulile imperative, prevăzute explicit de cadrul normativ, și regulile de natură tehnico-procedurală cu caracter orientativ. În speță nu s-a dovedit existența unei nereguli imperative care să justifice revocarea ori refuzul încheierii contractului, iar jurisprudența ÎCCJ invocată (Decizia nr. 1012/27.02.2014) - respinsă lapidar ca "inaplicabilă" - conține un raționament pe deplin transpozabil cauzei de față în ceea ce privește exigențele de motivare și aplicarea coerentă a cadrului normativ incident finanțărilor europene. Totodată, recurenta critică respingerea petitului delictual, întrucât sunt întrunite condițiile răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin depășirea termenului legal de 30 de zile în care AFIR trebuia să comunice acceptarea sau refuzul semnării contractului, ulterior depunerii tuturor documentelor solicitate. Întârzierea nejustificată, elementul central de nelegalitate în speță a generat un prejudiciu direct, pentru care pârâtele trebuie să răspundă. Buna-credință a recurentei rezultă și din plângerea penală depusă la dosar, pe care instanța de fond a ignorat-o în mod nejustificat, deși era de natură să susțină consecvent conduita diligentă a acesteia în raporturile cu autoritatea finanțatoare. În ansamblu, motivele de recurs vizează atât greșita stabilire a dreptului aplicabil (neîndeplinirea condiției de publicare pentru intrarea în vigoare a versiunii 13 a Manualului), cât și calificarea eronată a ghidului/manualului ca normă imperativă, aplicarea incoerentă a regulilor procedurale de către AFIR în raport cu propria practică, necalificarea corectă a cererilor recurentei ca cereri de modificare formulate în termen, neaplicarea corectă a principiilor de drept al UE privind încrederea legitimă și securitatea raporturilor juridice, ignorarea relevanței Deciziei ÎCCJ nr. 1012/2014, precum și respingerea neîntemeiată a capătului delictual în pofida depășirii termenului legal de răspuns. În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de sesizare a CJUE Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a CJUE cu următoarele întrebări: - Ce înseamnă "o încălcare a dreptului național în legătură cu aplicarea dreptului Uniunii" în înțelesul prevederilor din art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului? Reprezintă o încălcare a unei categorii limitate de norme naționale anti-abuz, al căror scop urmărit și domeniu efectiv de aplicare este protejarea realizării obiectivelor dreptului Uniunii, sau reprezintă aceasta o încălcare a unei categorii mai largi de norme naționale al căror domeniu efectiv de aplicare se află în același domeniu reglementat prin dreptul Uniunii, însă depășește protejarea realizării obiectivelor dreptului Uniunii? - Ce înseamnă "un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii" în înțelesul prevederilor din art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013? Din punctul de vedere al cheltuielii bugetare, trebuie să existe o vătămare în concret a bugetului Uniunii sau este suficientă încălcarea unei norme juridice, fie unionale, fie naționale? - Art. 2 pct. 36 și art. 143 alin. (1) teza I din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, coroborate cu principiile bugetare unionale ale bunei gestiuni financiare și transparenței, astfel cum sunt consacrate în Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046, în corelație cu principiul protecției încrederii legitime și cel al securității juridice, se opun sau nu unor practici administrative ale autorităților naționale implicate în implementarea unei măsuri de sprijin financiar nerambursabil? - În răspunsul la întrebarea anterioară, are prioritate principiul bunei gestiuni financiare față de principiul protecției încrederii legitime și cel al securității juridice, sau au prioritate aceste principii din urmă asupra primului? În drept, în susținerea cererii de sesizare a CJUE reclamanta a înțeles să invoce prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a depus în apărare întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Punctul de vedere formulat de intimata-pârâtă Intimata-pârâtă a formulat un punct de vedere, în scris, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă. A considerat intimata-pârâtă că, în speță, întrebările ce se pot adresa din partea instanței naționale trebuie să vizeze probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale vreunei spețe deduse judecății așa cum tinde recurentul-reclamant.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19.07.2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18.06.2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză II.1. Înalta Curte examinând cu prioritate, cererea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene): "Art. 267. - Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen." Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009:,,(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză." După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care apreciază că "o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză". Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. Potrivit unei jurisprudențe consacrate (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, D., considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține atât lipsa de pertinență, dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă. Prin cererea sa, recurenta-reclamanta în susținerea întrebărilor pe care le dorește a fi adresate CJUE a invocat următoarele: Recurenta-reclamantă arată că norma invocată de către pârâta-intimată, respectiv dispoziția potrivit căreia "nu se acceptă cesionarea în totalitate a părților sociale", se regăsește în art. 11.1 pct. 2 teza finală din Manualul de procedură pentru evaluarea și selectarea cererilor de finanțare, un act infra-legislativ, aprobat prin Ordinul nr. 307/20.05.2019 al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Acest ordin își are temeiul în două regulamente europene de rang superior, și anume Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală acordat prin FEADR, respectiv Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 care stabilește dispoziții comune aplicabile fondurilor structurale și de investiții. Recurenta afirmă că în cadrul acestuia din urmă, art. 2 pct. 36 definește "neregula" ca fiind orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa, care ar putea cauza un prejudiciu bugetului Uniunii. Totodată, susține că art. 143 alin. (1) din același regulament consacră responsabilitatea statelor membre de a investiga asemenea nereguli. În plus, principiile bugetare fundamentale ale Uniunii, respectiv buna gestiune financiară și transparența, consacrate în Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, trebuie respectate și în implementarea actelor infra-legislative naționale, cum este Manualul de procedură menționat. Înalta Curte constată, raportat la conținutul în ansamblu al întrebărilor preliminare propuse de către recurentă, că problemele invocate de aceasta țin de aprecierea speței dedusă judecății prin raportare la aplicarea dreptului UE de către instanața națională învestită cu cererea de chemare în judecată, iar nu de interpretarea acestui drept. În cauza de față, recurenta nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situație de fapt dată. Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută și reciproc contestate de către părți, asupra cărora instanța națională urmează a se pronunța în litigiul principal, Înalta Curte reține că reclamanta-recurentă tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenței acestei din urmă instanțe. Din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că, nefiind vorba de o solicitare care să vizeze interpretarea normelor de drept comunitar, cererea formulată de recurentă nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, petenta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei). Pe de altă parte, speța oferă suficiente elemente pentru adoptarea unei soluții, Înalta Curte fiind în măsură să răspundă prin prisma reglementării naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii Europene. Așadar, având în vedere că prin modul în care au fost formulate întrebările preliminare, recurenta-reclamantă vizează, în realitate, aplicarea unor prevederi ale legislației naționale prin raportare la o serie de norme europene și încadrarea juridică a unor elemente de fapt rezultate din probatoriul administrat, aspecte ce intră în competența instanței naționale, Înalta Curte constată că dezlegarea recursului de față nu depinde de interpretarea dată de CJUE, dat fiind stadiul procesual concret în care se află litigiul, circumstanțele particulare ale speței și considerentele expuse în contextul analizei cererii de sesizare a CJUE. Prin urmare, Înalta Curte reține faptul că cererea formulată de către recurenta-reclamantă nu reprezintă o cerere care să îndeplinească condițiile de sesizare a CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Recomandările adresate instanțelor naționale, urmând să o respingă ca fiind inadmisibilă. II.2. Înalta Curte, examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 19 octombrie 2022 prin care s-a respins cererea de înscriere în fals a documentului reprezentând o captură de ecran a paginii de internet de la https://portal.afir.info/content.aspx7item=2131 și a documentului reprezentând o captură de ecran a paginii de internet de la https://portal.afir.info/informatii_generale_informatii_utile_noutati, prin raportare la motivele de recurs invocate și la temeiurile de drept aplicabile, apreciază că recursul este nefondat. În susținerea cererii de recurs declarat împotriva încheierii din 19 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a precizat că instanța de fond a greșit atunci când a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 307 C. proc. civ., întrucât, odată formulat denunțul în fals cu privire la înscrisurile depuse la dosar, judecata trebuia suspendată, iar cauza trebuia trimisă parchetului pentru lămurirea acestei chestiuni de natură penală. Înalta Curte reține că potrivit art. 304-308 C. proc. civ., procedura înscrierii în fals este aplicabilă exclusiv înscrisurilor în sensul art. 269 C. proc. civ., respectiv înscrisuri autentice sau sub semnătură privată, care sunt folosite în proces de către una dintre părți. Mai mult, art. 301 C. proc. civ. se referă în mod expres la înscrisurile sub semnătură privată, ceea ce întărește ideea că legiuitorul a circumscris domeniul de aplicare al acestei proceduri exclusiv unor categorii de înscrisuri strict determinate. Or, în speță, înscrisurile la care se referă recurenta nu reprezintă asemenea acte, ci simple capturi de ecran ale unei pagini de internet. Acestea nu se circumscriu noțiunii de "înscris" astfel cum este definită de C. proc. civ., neputând fi supuse procedurii înscrierii în fals. În plus, parcurgerea procedurii prevăzute de art. 304-308 C. proc. civ. presupune depunerea la dosar a originalului înscrisului denunțat ca fals, condiție care nu putea fi îndeplinită în cauză, având în vedere natura electronică a materialului invocat. Față de aceste considerente, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 307 C. proc. civ. nu sunt incidente în speță și a respins cererea de înscriere în fals, apreciind că veridicitatea stării de fapt invocate de reclamantă urmează a fi analizată pe baza celorlalte probe administrate în cauză. II.3. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamant împotriva sentinței nr. 499 din 15.11.2022, Înalta Curte examinând motivele de recurs, apărările inteimatei-pârâte emise prin întâmpinare și temeiurile juridice aplicabile în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Față de starea de fapt care a condus la litigiul promovat de reclamantă, instanța de recurs reține că în cadrul PNDR 2014-2020, submăsura 4.2 "Sprijin pentru investiții în procesarea și marketingul produselor agricole", reclamanta A. S.R.L. a depus cererea de finanțare nr. x - "B.". Proiectul a fost selectat, fiind emisă notificarea privind semnarea contractului de finanțare, cu stabilirea obligației depunerii documentelor de contractare în termenele prevăzute în Notificarea E6.8.3, termene prelungite succesiv până la data de 11.07.2019. În intervalul dintre selecție și termenul-limită de contractare, solicitantul a operat modificări succesive ale structurii acționariatului și ale reprezentării legale și a procedat la cesionarea în totalitate a părților sociale, fără a obține în prealabil aprobarea expresă a AFIR pentru aceste modificări. Ulterior, prin Notificările nr. x/23.10.2020 și nr. y/23.10.2020 și prin Decizia AFIR din 24.11.2020, autoritatea a constatat neîndeplinirea condițiilor pentru încheierea contractului și a dispus neîncheierea acestuia. Din perspectiva primului motiv de recurs care privește dreptul aplicabil și termenul de intrare în vigoare a Manualului de procedură, versiunea 13, Înalta Curte apreciază că în mod corect, instanța de fond a reținut aplicabilitatea Manualului de procedură pentru evaluarea și selectarea cererilor de finanțare aferente PNDR 2014-2020, versiunea 13, aprobat prin Ordinul MADR nr. 307/20.05.2019. Probele administrate atestă publicarea pe site-ul AFIR a acestuia, iar eventualele modificări ulterioare ale interfeței web nu pot înlătura efectele juridice ale publicării realizate potrivit ordinului. În cauză, instanța de recurs apreciază că recurenta-reclamantă nu a dovedit contrariul, simpla sa susținere a nepublicării versiunii 13 a Manualului neputând răsturna constatările rezultate din înscrisurile oficiale de la dosar. Ca act administrativ normativ cu caracter secundar, emis în executarea cadrului primar aplicabil PNDR, Manualul este opozabil solicitanților de la data intrării sale în vigoare. Înalta Curte apreciază că teza recurentei potrivit căreia Manualul are un caracter "tehnic, facultativ și orientativ" nu este fondată. Reglementările procedurale aprobate prin ordin ministerial fac parte din cadrul normativ al programului și condiționează accesul la finanțare. Totodată prin Ghidul Solicitantului - Cap. 3.2 "Contractarea fondurilor" și prin Declarația F (parte integrantă din dosarul cererii de finanțare), solicitantul și-a asumat explicit obligația de a menține datele declarate (inclusiv acționariat, reprezentant legal și amplasament) sau, după caz, de a solicita și obține în prealabil aprobarea AFIR pentru modificări până la semnarea contractului. În aceste condiții, instanța de fond a reținut corect caracterul obligatoriu al normelor procedurale incidente. Instanța de recurs în acord cu opinia instanței de fond reține că Manualul v.13 prevede expres că, după selecție, anumite modificări pot fi acceptate "numai" în cazuri temeinic justificate, cu reevaluarea proiectului, în limitele termenelor din Notificarea E6.8.3, și doar în urma analizei și deciziei CRFIR/OJFIR. Acesta mai arată că, "nu se acceptă cesionarea în totalitate a părților sociale", iar "din momentul depunerii documentelor obligatorii în vederea contractării nu mai pot fi transmise alte solicitări de modificare". În acord cu cele reținute de instanța de fond se constată că până la data de 11.07.2019, recurenta-reclamanta nu a formulat cereri de modificare întemeiate și însoțite de documentația justificativă pentru schimbările esențiale de structură și reprezentare, și nici nu a obținut aprobarea expresă a AFIR. Adresele depuse și înregistrate în aceeași zi (11.07.2019) au avut natura unor informări ex post, neînsoțite de mecanismul procedural cerut de Manual (solicitare, fundamentare, reevaluare, decizie), astfel că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat că nu se poate reține existența unor "cereri de modificare" legal formulate și aprobate. În ceea ce privește interdicția cesiunii integrale a părților sociale, instanța de recuirs constată că Manualul v.13 instituie o interdicție expresă a cesiunii în totalitate a părților sociale în etapa dintre selecție și contractare. Or, chiar recurenta recunoaște modificări substanțiale/structurale ale acționariatului, iar din înscrisurile depuse rezultă operarea unei cesiuni integrale, ulterior urmată de noi modificări. Însăși finalitatea acestor reguli, asigurarea continuității identității solicitantului și a capacității de implementare justifică sancțiunea neîncheierii contractului atunci când interdicția este încălcată. În acest cadru, "vătămarea" invocată de reclamantă este inerentă încălcării unei interdicții normative explicite, nefiind necesară proba unui prejudiciu administrativ suplimentar în sarcina autorității. În ceea ce privește lipsa vreunei vătămări a intimatelor-pârâte prin raportarea la Decizia AFIR nr. 20248/07.08.2019, Înalta Curte în acord cu cele reținute de instanța de fond, apreciază că acea decizie a vizat exclusiv îndeplinirea condiției de cofinanțare, în urma depunerii documentului bancar. Această soluție nu echivalează cu validarea modificărilor de structură, reprezentare sau identitate a solicitantului și nu acoperă încălcarea ulterioară a interdicției de cesiune integrală. Instanța de fond a realizat corect distincția între obiectul acelei decizii (cofinanțare) și motivele ulterioare care au condus la neîncheierea contractului (nerespectarea regulilor procedurale și a interdicției din Manual). Înalta Curte reține că în lipsa încheierii contractului de finanțare, nu s-a născut în patrimoniul recurentei-reclamante un drept subiectiv la sprijin financiar susceptibil de protecție pe temeiul încrederii legitime. Dimpotrivă, jurisprudența CJUE constantă în materia gestionării fondurilor europene (v. cauzele C-94/05, C-465/10, respectiv cauzele conexate C-260/14, Județul Neamț, și C-261/14, Județul Bacău) consacră obligația autorităților de management de a verifica respectarea condițiilor și de a refuza/revoca sprijinul atunci când sunt identificate nereguli sau vicii în procedură. Invocarea unor hotărâri privind nerevocarea actelor care au creat drepturi (în ipoteza unor situații deja consolidate) nu este aplicabilă speței, întrucât procedura era în etapa de pre-contractare, iar drepturile nu se consolidaseră. Având în vedere analiza instanței de fond privitoare la conduita reclamantei și Înalta Curte este de acord că solicitările repetate de prelungire, modificările succesive ale acționariatului și reprezentării, precum și cesiune integrală este incompatibilă cu pretenția unei așteptări legitime cu privire la semnarea contractului în aceleași condiții inițiale. În ceea ce privește critica referitoare la motivarea hotărârii și la aplicarea normelor materiale, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond cuprinde elemente substanțiale de fapt și de drept, și indică judicios textele aplicabile speței (Ordinul MADR nr. 307/2019 și Manualul v.13, Ghidul Solicitantului, Declarația F), reține situația factuală relevantă și face aplicarea regulilor privind modificările admisibile, interdicția cesiunii integrale, termenele din Notificarea E6.8.3 și distincția între informare și cerere de modificare. Prin urmare, critica privind nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată. În ceea ce privește critica recurentei-reclamante privitoare la faptul că instanța de fond nu s-a raportat la jurisprudența generată de Decizia nr. 1012 din 27.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs apreciază că nu este fondată. În primul rând, potrivit ordinii de drept din România, jurisprudența nu constituie izvor formal al dreptului, în afara situațiilor expres reglementate de legiuitor, respectiv deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorii potrivit art. 517 și art. 521 C. proc. civ.. Or, decizia invocată nu se încadrează în aceste ipoteze, neavând caracter obligatoriu, ci doar un rol orientativ. În al doilea rând, situația de fapt și de drept avută în vedere în decizia menționată diferă fundamental de cea dedusă judecății în prezenta cauză. Decizia ICCJ nr. 1012/2014 a analizat condiții referitoare la acordarea unor subvenții, în baza unui cadru normativ distinct, fără a privi procedura specifică de selecție și contractare a proiectelor finanțate prin PNDR 2014-2020. În speța de față, cadrul legal incident este constituit din regulile specifice PNDR, inclusiv Manualul de procedură și Ghidul solicitantului, norme care reglementează strict condițiile de eligibilitate și contractare a proiectelor, precum și interdicțiile aplicabile (precum cea privind cesiunea integrală a părților sociale). Prin urmare, raționamentele desprinse din decizia invocată nu pot fi transpuse automat în prezenta cauză, întrucât obiectul și scopul reglementărilor juridice examinate sunt diferite. A admite contrariul ar însemna a substitui normele speciale aplicabile fondurilor europene cu soluții deduse dintr-un cadru juridic distinct, ceea ce ar fi contrar principiului aplicării lex specialis. În consecință, Decizia ICCJ nr. 1012/27.02.2014 nu poate fundamenta o soluție de admitere a acțiunii, nefiind nici izvor obligatoriu de drept, nici relevantă prin prisma diferențelor esențiale de obiect și reglementare față de prezenta cauză, astfel că instanța de fond și sub acest aspect a pronunțat o hotărâre justă. În ceea ce privește analiza răspunderii civile delictuale, Înalta Curte subliniază că aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a elementelor faptei ilicite, prejudiciului, raportului de cauzalitate și vinovăției. În cauză, în acord cu opinia instanței de fond se reține că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea cadrului normativ, iar pretinsa întârziere nu poate fi imputată autorității în condițiile în care chiar modificările succesive operate de reclamantă și nerespectarea regulilor procedurale au determinat imposibilitatea finalizării contractării în termen. În consecință în mod corect a stablit instanța de fond în sensul că, lipsind fapta ilicită în cauză nu poate fi invocată răspunderea civilă delictuală. Față de argumentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a efectuat o analiză completă, cu respectarea legislației în materie, neexistând indicii care să conducă la reformarea hotărârii în recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 19 octombrie 2022 și a sentinței civile nr. 499 din 15 noiembrie 2022 ale Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.