ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 532/2025

Ședința publică din data de 5 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 martie 2023, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin art. XXIV pct. 11, 12, 13, 16 și 18 și ale art. XXV alin. (1) lit. c) - cu referire la pct. 12, 13, 16 și 18 - din O.U.G. nr. 130/2021, constând în: plata sumei de 4.178 RON reprezentând echivalentul sumelor reținute din pensie, în perioada 01.01.2022-27.12.2022, în temeiul O.U.G. nr. 130/2021, cu titlul de contribuție la asigurările de sănătate, actualizată cu rata inflației; plata dobânzii legale penalizatoare, aferente sumelor reținute cu titlul de contribuții de asigurări sociale de sănătate, calculate începând cu data primei rețineri și până la acoperirea integrală a prejudiciului, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 102 din 22 mai 2023, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Prin sentința civilă nr. 1065 din 21 septembrie 2023, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența soluționării cererii în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății și înaintarea către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului de competență.

1.4. Prin decizia nr. 5445 din 16 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei privind reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.6. După pronunțarea regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 16 ianuarie 2024, sub nr. x/2023*.

Prin sentința civilă nr. 109 din 18 martie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României;

(ii) a respins excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Guvernul României;

(iii) a admis excepția lipsei de interes a reclamantei privind capătul de cerere prin care a solicitat obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciile produse prin adoptarea O.U.G. nr. 130/2021, respectiv prin reținerea contribuției de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022, invocată de pârâtul Guvernul României, și a respins, ca lipsit de interes, acest capăt de cerere;

(iv) a respins excepția lipsei de interes a reclamantei privind capătul de cerere referitor la plata de despăgubirilor constând în plata dobânzii legale aferente sumelor reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022, precum și actualizarea sumelor reținute începând cu luna ianuarie 2022 cu rata inflației;

(v) a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradicoriu cu pârâtul Guvernul României;

(vi) a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamanta A. a despăgubirilor reprezentând dobânzile legale aferente sumelor reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022, calculate începând cu data primei rețineri și până la data restituirii efective, precum și la actualizarea cu rata inflației a sumelor reținute începând cu luna ianuarie 2022;

(vii) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 109 din 18 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea pe fond, în întregime, a cererii de chemare în judecată.

Circumscris cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în cauză a fost încălcată competența de ordine publică a altei instanțe, apreciind că soluționarea cauzei este dată în competența materială a tribunalului, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. În acest sens, invocă dispozițiile art. 153 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit cărora, pentru persoanele care realizează venituri din pensie, reținerile se fac de către Casa Națională de Pensii, prin casele teritoriale de pensii sau casele sectoriale de pensii, precum și dispozițiile art. 265 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și cale ale O.U.G. nr. 4/2023.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât susține greșita aplicare și interpretare în cauză a art. 9 din Legea nr. 554/2004, soluția de admitere în parte a acțiunii, în sensul obligării Guvernului la acordarea de despăgubiri, fiind nelegală deoarece cererea de reparare a prejudiciului, având caracter exclusiv patrimonial, nu putea fi soluționată în absența acțiunii care să vizeze anularea actelor administrative subsecvente ordonanțelor declarate neconstituționale, aflate în directă legătură de cauzalitate cu vătămarea ce se solicită a fi reparată.

Apreciază că în mod eronat s-a dispus obligarea sa la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciului invocat de intimata-reclamantă, fără anularea vreunui act administrativ emis în baza ordonanțelor declarate neconstituționale, sau fără obligarea autorităților pârâte la emiterea unui act administrativ ori la realizarea unei anumite operațiuni administrative, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Aceste dispoziții nu pot fi interpretate în sensul că acțiunea poate avea un obiect pur patrimonial, fără a fi însoțită de o cerere principală, care să facă dovada unei vătămări concrete a unui drept sau interes legitim, printr-un act administrativ emis în baza ordonanței Guvernului, respectiv cererea de reparare a prejudiciului nu putea fi soluționată în absența unei acțiuni de anulare a unui act administrativ subsecvent, emis în baza ordonanței declarate neconstituționale, aflat în legătură de cauzalitate directă cu vătămarea invocată.

De asemenea, arată că legiuitorul constituant a reglementat, prin dispozițiile art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție, răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, făcând trimitere la Legea nr. 554/2004, cu prevederi derogatorii de la dreptul comun.

Susține recurentul-pârât că prima instanță a stabilit în mod nelegal existența unei obligații de plată în sarcina Guvernului României, fără a verifica ce reprezintă sumele pretinse partea reclamantă, respectiv care este raportul de drept material în baza căruia s-a formulat raportul de drept procesual dedus judecății.

Arată că instanța de fond a reținut existența unei fapte culpabile, a vinovăției autorității pârâte, a prejudiciului suferit de reclamantă și a legături de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, dar nu a avut în vedere împrejurarea că Guvernul României a intervenit în ordinea legislativă în scopul restituirii sumelor reținute din veniturile realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate de la data de 01.01.2022 până la data de 27.12.2022 inclusiv, prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2023. Astfel, instanța nu a obligat pârâtul la plata sumelor astfel reținute, dar a considerat că sunt întemeiate capetele de cerere accesorii, întrucât în cadrul O.U.G. nr. 4/2023 nu s-a prevăzut repararea integrală a prejudiciului reprezentat nu doar de pierderea efectivă, ci și de beneficiul nerealizat, la care se adaugă actualizarea cu rata inflației.

Susține că, în raționamentul său, instanța de fond a făcut abstracție de faptul că sumele pretinse de reclamantă reprezintă o componentă a raportului de asigurări sociale cu entitățile plătitoare ale drepturilor de pensie. Procedând astfel, prima instanță nu a observat că, de principiu, răspunderea civilă delictuală nu putea fi antrenată decât în subsidiar, după acționarea în judecată a entității care plătește reclamantei drepturile de pensie și nici că dreptului reclamantei la restituirea sumelor reținute nelegal îi corespunde obligația corelativă a entității plătitoare a acestor drepturi de a restitui sumele. Astfel, în măsura în care a stabilit că reclamanta trebuia să beneficieze de restituirea sumelor reținute din pensie, obligația de plată a acestora nu putea fi stabilită decât în sarcina entităților care plătesc drepturile de pensie, motiv pentru care nu trebuia angajată răspunderea delictuală a Guvernului României.

Prin urmare, apreciază că instanța de fond a considerat în mod nejustificat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, iar nu cele speciale cuprinse în Legea nr. 263/2010 privind jurisdicția asigurărilor sociale.

Recurentul-pârât susține că prima instanță a dispus în mod greșit în sarcina sa o obligație de plată, atât timp cât Guvernul României nu are capacitate juridică civilă, putând sta în judecată, în calitate de pârât, doar în litigiile de contencios administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, astfel cum rezultă din prevederile art. 102 și 108 din Constituție. Raporturile juridice la care participă Guvernul României nu pot avea natură civilă, ci doar administrativă, prin aceasta înțelegându-se raporturi care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ al administrației publice centrale, realizate în exercitarea atribuțiilor și competențelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice. Aceste alegații sunt confirmate și de prevederile art. 187 și urm din Legea nr. 287/2009, dar și de jurisprudența Înaltei Curți în materie. Astfel fiind, Guvernul României, ca organ colegial, nu are capacitate juridică civilă, iar în situația în care ar cădea în pretenții, fiind obligat la plata unor sume de bani către reclamantă, titlul executoriu nu va putea fi dus la îndeplinire.

Susține că Guvernul României nu are atribuții în calcularea și reținerea din pensii a contribuției de asigurări sociale de sănătate și nu poate fi obligat să plătească despăgubirile solicitate prin acțiune, câtă vreme sumele au fost calculate și reținute de casele teritoriale de pensii sau de casele de pensii sectoriale. Competența restituirii sumelor reținute este dată prin lege, în mod expres, în sarcina caselor de pensii, conform O.U.G. nr. 4/2023, astfel că Guvernul României nu poate fi obligat nici la restituirea sumelor reținute, nici a accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, debitorului obligației bănești principale îi revine și sarcina îndeplinirii obligației subsecvente.

Mai învederează recurentul-pârât că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2023, cererea reclamantei este lipsită de interesul susținerii sale, care, conform art. 32 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să îndeplinească cerința de a fi actual atât la data promovării, cât și pe parcursul soluționării acțiunii. Cererea este lipsită și de obiect, câtă vreme intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2023 transpune obligația dispusă în sarcina pârâtului prin titlul executoriu, casele de pensii urmând a proceda la calcularea și restituirea din oficiu a sumelor pretinse de către partea reclamantă.

Arată că, prin O.U.G. nr. 4/2023, a fost stabilită competența caselor de pensii teritoriale și sectoriale de a restitui sumele reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, precum și sursa bugetară necesară implementării acestor măsuri, aceste entități urmând a proceda la calcularea și restituirea din oficiu a sumelor pretinse de partea reclamantă. În acest context, menținerea dispozițiilor hotărârii recurate ar duce la încasarea dublă a acestor sume, deși legiuitorul a stabilit un cadrul normativ special pentru restituirea acestora și în condițiile în care competența restituirii sumelor reținute este dată, prin lege, exclusiv caselor teritoriale/sectoriale de pensii și/sau entităților care plătesc venituri din pensii, Guvernul României neavând atribuții și neputând fi obligat la plata dobânzilor legale penalizatoare și/sau a diferențelor de sume rezultate din actualizarea sumei datorate în raport cu indicele de inflație.

Consideră că, întrucât solicitarea reclamantei vizează operațiuni specifice de calcul și plată/restituire a CASS reținută din pensie, litigiul privește jurisdicția asigurărilor sociale, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine instanței specializate în jurisdicția asigurărilor sociale.

Mai arată că, pentru aceleași considerente, este nelegală și soluția instanței privind actualizarea sumelor cu rata inflației și plata dobânzilor legale aferente, respectiv în măsura în care instanța a apreciat că obligația este purtătoare de dobânzi sau impune actualizări ale acesteia în raport cu indicele de inflație, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, debitorului obligației bănești principale îi revine și sarcina îndeplinirii obligației subsecvente.

Recurentul-pârât consideră nelegală și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere, pe de-o parte, adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, iar pe de altă parte neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., apreciind că nu se află în culpă procesuală.

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtul Guvernul României.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut existența unei vătămări în drepturile și interesele sale legitime prin modificările legislative operate prin O.U.G. nr. 130/2021, pusă în aplicare începând cu data de 01.01.2022, prin care s-a instituit plata obligatorie a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate și în cazul veniturilor din pensii, pentru partea ce depășește suma lunară de 4.000 RON.

În acest sens, reclamanta a formulat prezenta acțiune, invocând prevederile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, în raport de împrejurarea că normele legale apreciate a fi vătămătoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 650/15.12.2022 a Curții Constituționale, solicitând restituirea sumelor reținute conform O.U.G. nr. 130/2021, actualizate cu rata inflației, precum și plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 650/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1262/28.12.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. XXIV pct. 11 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f)

2

)

Codul fiscal], pct. 12 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. h) Codul fiscal sintagma "de până la suma de 4.000 RON lunar inclusiv"], pct. 13 [cu referire la art. 155 alin. (1) pct. a

1

) Codul fiscal], pct. 14 [cu referire la sintagma "venituri din pensii" din cuprinsul titlului secțiunii a 3-a capitolul III al titlului V "Contribuții sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 16 [cu referire la art. 157

3

Codul fiscal], pct. 17 [cu referire la sintagma "precum și al veniturilor din pensii" din cuprinsul titlului secțiunii a 4-a capitolul III al titlului V "Contribuții sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 18 [cu referire la art. 168 alin. (1) în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)

2

), alin. (5) în privința trimiterii la art. 157

3

și alin. (7)

1

Codul fiscal] și pct. 19 [cu referire la alin. (1) lit. a) în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)

2

) Codul fiscal] și art. XXV alin. (1) lit. c) [cu referire la pct. 12, 13, 16, 18 în privința alin. (1) și (5) ale art. 168 Codul fiscal și pct. 19] din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, dispozițiile mai sus menționate fiind declarate neconstituționale.

Prin O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate a fost reglementată modalitatea de restituire a sumelor reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv.

În raport de această cronologie legislativă, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantei A. este lipsită de interes, în ceea ce privește sumele reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, însă, constatând că O.U.G. nr. 4/2023 nu asigură o reparare integrală a prejudiciului, respectiv nu prevede și actualizarea sumelor restituite cu rata inflației și nici plata dobânzii legale aferente, a admis acțiunea, obligând pârâtul Guvernul României la plata acestor sume.

În recurs, pârâtul Guvernul României a formulat critici subsumate motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., care pot fi rezumate ca referindu-se la: a) competența de soluționare a cauzei care, în opinia pârâtului, revenea instanței specializate în soluționarea cauzelor circumscrise jurisdicției speciale a asigurărilor sociale; b) greșita aplicare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva nedispunerii unei soluții de anulare a unui act administrativ emis în baza ordonanței de urgență a guvernului declarată neconstituțională; c) lipsa capacității juridice civile; d) lipsa atribuțiilor legale de plată a sumelor ce fac obiectul cererii; e) rămânerea cererii fără obiect ori ca lipsită de interes; f) nelegalitatea soluției de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

II.1. În ceea ce privește primul rând de critici, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a încălcat competența materială de ordine publică a altei instanțe, întrucât litigiul privește jurisdicția asigurărilor sociale, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine instanței specializate în jurisdicția asigurărilor sociale, respectiv secției specializate în această materie din cadrul tribunalului.

Înalta Curte reține că, în cauză, problema competenței materiale și, implicit, materiale procesuale a primei instanțe a fost definitiv și cu caracter obligatoriu tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 5445/16.11.2023, în pronunțarea regulatorului de competență.

Fiind sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență dintre Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, Înalta Curte a reținut că aparține secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel competența de soluționare a cauzei, având în vedere obiectul cauzei și temeiul de drept invocat de titularul acțiunii. S-a reținut că reclamanta se consideră vătămată de aplicarea prevederilor art. XXIV pct. 11, 12, 13, 16 și 18 și ale art. XXV alin. (1) lit. c) - cu referire la pct. 12, 13, 16 și 18 - din O.U.G. nr. 130/2021, declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 650/2022, iar în vederea recuperării prejudiciului astfel suferit a solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, a constatat Înalta Curte că, raportat la dispozițiile art. 9 alin. (5) coroborat cu art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 și la rangul central al autorității pârâte, competența de soluționare a cauzei aparține secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul reclamanta, respectiv Curtea de Apel Constanța.

Înalta Curte reține că potrivit art. 135 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. "Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol "Instanța competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o hotărâre definitivă".

Așadar, hotărârea pronunțată de Înalta Curte în soluționarea conflictului negativ de competență tranșează definitiv chestiunea vizând instanța de fond competentă să soluționeze cauza de față, atât din punct de vedere material, cât și material procesual, având caracter definitiv, fiind obligatorie pentru instanța de trimitere, dar și pentru părțile cauzei.

Ca atare, această chestiune nu mai poate fi repusă în discuție, de către părți sau din oficiu, nici în fața instanței de trimitere și nici în calea de atac declarată împotriva hotărârii pronunțate de această instanță, instanța de control judiciar învestită cu examinarea unui apel/recurs neavând competența legală ca, în analiza criticilor de nelegalitate formulate de părți, să cenzureze decizia definitivă și obligatorie pronunțată în regulatorul de competență.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât Guvernul României, prin care se invocă necompetența materială a instanței de fond, în condițiile în care această competență a fost definitiv stabilită prin decizia nr. 5445/2023, pronunțată de instanța supremă în soluționarea conflictului negativ de competență.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

II.2. Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât Guvernul României a formulat critici sub mai multe aspecte.

Referitor la critica întemeiată pe necesitatea anulării actului/actelor administrative emise în baza ordonanței de urgență a Guvernului declarate neconstituțională, Înalta Curte constată că o astfel de măsură nu este prevăzută de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care în alin. (5) statuează că "Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative". Așadar, din formularea textului de lege (acțiunea "poate avea ca obiect...") rezultă că legiuitorul nu condiționează cererea de acordare de despăgubiri de formularea cumulativă a unei pretenții vizând anularea eventualelor acte administrative emise în baza ordonanțelor Guvernului, ci conținutul acțiunii este determinat, de la caz la caz, de situația specifică fiecărei spețe.

Înalta Curte mai reține că în cauza de față recurentul-pârât nu a indicat acele acte administrative care, în opinia sa, au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 130/2021 și ar fi trebuit să fie anulate în prealabil pentru a se recunoaște dreptul reclamantei la despăgubiri, iar din obiectul cauzei și materialul aflat la dosarul cauzei nu rezultă existența unor astfel de acte, punerea în executare a ordonanței de urgență a Guvernului fiind efectuată prin reținerea din pensia reclamantei a contribuției de asigurări sociale de sănătate.

În ceea ce privește pretinsa lipsă a capacității juridice civile, recurentul Guvernul României a susținut, în esență, că nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă.

Înalta Curte constată că prezentul litigiu este unul de natura contenciosului administrativ, despăgubirile fiind cerute de reclamantă în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe considerate neconstituționale sau declarate ca atare să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului.

În același sens a reținut Înalta Curte și prin decizia nr. 5445/2023, pronunțată în soluționarea conflictului negativ de competență ivit în prezenta cauză între Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța.

Cum pretențiile reclamantei nu au natură civilă, ci vizează acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămării produse prin emiterea de către Guvernul României a unei ordonanțe de urgență declarate neconstituționale, Înalta Curte constată că acest pârât nu a fost chemat în judecată în virtutea invocatei capacități de drept civil, ci în considerarea capacității de drept administrativ ce-i revine în calitate de autoritate emitentă a actului vătămător.

În consecință, în raport de obiectul cauzei deduse judecății, întemeiat pe prevederile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, criticile vizând lipsa capacității juridice civile a pârâtului Guvernul României vor fi respinse, ca nefondate.

Referitor la argumentele recurentului-pârât Guvernul României vizând lipsa atribuțiilor legale de plată a pretențiilor ce fac obiectul cererii, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect calitatea acestei autorități de persoană obligată la plata accesoriilor aferente sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate.

În recurs, pârâtul Guvernul României a reiterat argumentele din fond, prin care a susținut că această obligație ar reveni caselor teritoriale de pensii sau caselor de pensii sectoriale, entități care au reținut din pensia reclamantei sumele în discuție și care, prin efectul O.U.G. nr. 4/2023, au obligația restituirii lor, obligație care se extinde și cu privire la accesoriile constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală.

Contrar acestor susțineri și în acord cu considerentele primei instanțe, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală "Acțiunile împotriva ordonanțelor Guvernului", oferă posibilitatea promovării unei acțiuni în contencios administrativ, care potrivit alin. (5) "poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative".

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. este întemeiată pe acest text de lege și vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanța declarată neconstituțională. Or, asemenea despăgubiri nu pot fi solicitate decât de la autorul faptei ilicite, emitent al ordonanței neconstituționale care a prejudiciat în mod direct reclamantul.

Faptul că reținerile din pensie, păgubitoare pentru reclamantă, au fost efectuate de Casa Județeană de Pensii Constanța nu exonerează Guvernul României de plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin ordonanța declarată neconstituțională. Acțiunea de față nu are ca obiect plata pensiei ori a unor drepturi de pensie, pentru ca raportul juridic litigios să fie legat între reclamantă și casa teritorială de pensii, prin prisma atribuțiilor conferite prin lege acestei autorități, ci, după cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei de față îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii cauzate printr-o ordonanță de urgență declarată neconstituțională, fapta ilicită, temei al angajării răspunderii, constând în emiterea respectivei ordonanțe de către Guvern, în timp ce casele de pensii au efectuat doar operațiunile materiale de aducere la îndeplinire a dispozițiilor actului normativ.

Nici împrejurarea că prin O.U.G. nr. 4/2023 se prevede că restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate se face prin intermediul acelorași case de pensii nu este de natură a schimba această concluzie, atât timp cât obiectul cauzei nu poartă asupra executării obligațiilor instituite prin actul normativ menționat, ci se solicită repararea unor prejudicii cauzate în mod direct prin ordonanța de urgență declarată neconstituțională.

Înalta Curte mai reține că pretențiile rămase în litigiu, după adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, vizează doar despăgubirile solicitate în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, sub forma dobânzii legale și a actualizării sumelor restituite cu indicele de inflație (prima instanță constatând lipsa de interes a pretențiilor vizând restituirea sumelor reținute).

Astfel fiind, obligația de plată a despăgubirii nu poate fi imputată caselor de pensii, răspunderea pentru prejudiciul constând, pe de-o parte, în devalorizarea monedei din cauza inflației și, pe de altă parte, în lipsirea reclamantei de folosința sumei solicitate (dobânda legală), aparținând Guvernului României, care a generat acest prejudiciu prin impunerea în sarcina reclamantei, printr-un act normativ neconstituțional, a obligației de plată a unei contribuții.

Prevederile art. 1531 C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, care presupune acoperirea atât a pierderii efectiv suferite, în cauză echivalentă ratei inflației, cât și a beneficiului nerealizat, echivalent dobânzii legale. Or, având în vedere că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 130/2021, reclamanta a fost lipsită de plata sumelor reținute din veniturile din pensii în temeiul dispozițiilor acestei ordonanțe, care au fost declarate neconstituționale, este întemeiată cererea sa de acordare a dobânzii legale aferente acestor sume și de actualizare a lor cu rata inflației, având în vedere necesitatea reparării integrale a prejudiciului suferit.

În concluzie, față de cauza juridică a acțiunii și față de dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora au fost solicitate despăgubirile ce fac obiectul cauzei de față, Înalta Curte constată că există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecății și Guvernul României, emitent al actului vătămător, respectiv al ordonanței de urgență declarate neconstituționale.

Înalta Curte nu va primi nici criticile potrivit cărora, prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, cererea pendinte a rămas fără obiect și nu mai subzistă interesul intimatei-reclamante de a acționa, câtă vreme prin această ordonanță s-a dispus doar restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, fără a se dispune repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamant prin reținerile nelegale din pensie, în sensul indexării cu rata inflației a sumelor ce vor fi restituite potrivit O.U.G. nr. 4/15.02.2023 și plății dobânzilor legale aferente acestor sume, reținute începând cu luna ianuarie 2022.

Referitor la cheltuielile de judecată contestate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată, contrar susținerilor acestuia, că instanța de fond a stabilit în mod corect debitorul obligației de plată a cheltuielilor suportate de reclamantă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată la suportarea cheltuielilor făcute de partea care a câștigat, iar în speță pârâtul Guvernul României reprezintă autoritatea publică față de care acțiunea a fost admisă și a fost obligată la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă, astfel că, fiind în culpă procesuală, îi revine și obligația plății cheltuielilor avansate de reclamantă pentru susținerea litigiului.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 109 din 18 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.