ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5099/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub numărul de dosar x/2024, reclamanta A. S.A. ("B."), în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei ("ANRE") a solicitat: 1. Suspendarea provizorie a executării Mandatului de control aferent Înștiințării de control ANRE nr. 19246 din 07.02.2024 (Anexa 1) comunicată în data de 07.02.2024, ora 16:47 și, după caz, a controlului inițiat din nou împotriva B. ("Controlul") de către ANRE pentru a verifica modul de respectare a prevederilor art. 177 alin. (3 16 ) din Legea nr. 123/2012 și ale art. 12 din O.U.G. nr. 27/2022 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea mandatului de control ce urmează a fi formulată;

Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ale reclamantei 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 206 din 12 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a calificat excepția inadmisibilității ca fiind apărare de fond și a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 206 din 12 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei. 3.1 Recurenta-reclamantă A. S.A., prin memoriul de recurs, a criticat hotărârea instanței de fond, întrucât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea pe larg a situației de fapt și a considerentelor sentinței atacate, reclamanta susține că instanța de fond a prejudiciat soluționarea acțiunii pe fond în anularea Mandatului când a stabilit că Mandatul reprezintă o "simplă adresă de înștiințare", fiind fără relevanță susținerea realizată ulterior în sensul că cadrul prezentei proceduri se poate doar analiza la nivel de aparență dreptul, întrucât instanța nu realizat o astfel de analiză la nivel de aparență, ci a analizat chiar fondul cauzei. Prin urmare, arată recurenta, cum instanța de fond nu avea prerogativa analizării în concret a mandatului se impune casarea hotărârii recurate și reținerea spre soluționare a fondului cererii de suspendare. De asemenea, în opinia recurentei-reclamante hotărârea recurată cuprinde o motivare contradictorie, întrucât pe de o parte instanța de fond a analizat în concret Mandatul și efectele sale, a stabilit (și prejudiciind dosarul ce are ca obiect anularea Mandatului) că este o simplă adresă de înștiințare, că nu are ca efect nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice și că nu este susceptibil să dea naștere, să modifice sau să stingă vreun raport juridic, iar, pe de altă parte, a subliniat că argumentele prezentate pe larg de reclamantă, în combaterea chiar a reținerii instanței pe fondul cauzei, nu ar putea fi analizate întrucât procedura suspendării provizoriu este una sumară ce presupune doar o analiză la nivel de aparență. Or, există o evidentă contradictorialitate între analiza fondului cauzei realizată de instanța de fond și aprecierea că apărările reclamantei nu pot fi analizate întrucât instanța nu soluționează fondul cauzei. De altfel, în analiza efectuată de instanța de fond, aceasta a constatat (fapt ce rezultă din analiza coroborată a întregii motivări a hotărârii recurate) că nu există un alt document prin care președintele ANRE ar fi delegat atribuțiile în sarcina membrilor echipei de control. Rezultă astfel, în mod implicit, că din moment ce nu există un alt act unilateral emis de președintele ANRE prin care ar fi realizat delegarea de sarcini membrilor echipei de control Mandatul îndeplinește acest rol. Prin urmare, Mandatul este un act administrativ întrucât exclusiv prin intermediul său s-a realizat această delegare de sarcini. Raportat la aspectele contradictorii ce reies din motivarea hotărârii recurate, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta cuprinde motive contradictorii, fapt ce impune casarea sa. În subsidiar, recurenta-reclamantă susține că, în situația în care se apreciază că analiza realizată de instanța de fond și motivarea hotărârii recurate nu au prejudiciat fondul acțiunii în anularea mandatului, mandatul are natura juridică de act administrativ, întrunind toate trăsăturile sale specifice. În acest sens, face trimitere la părerea doctrinară a dlui. Profesor C. în opinia juridică de specialitate, aflată la dosarul cauzei, emisă cu privire la cazul concret al mandatului de control emis de președintele ANRE, cu mențiunea reiterată că analiza juridică efectuată excede limitelor procedurii de suspendare a actului administrativ, deci inclusiv a calificării mandatului de control ANRE ca fiind un act administrativ sau nu. De asemenea, recurenta reclamantă arată că în cauză sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și îndeplinirii pagubei iminente, prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea efectelor Mandatului și a Controlului propriu-zis. Contrar aprecierii instanței de fond în sensul că "simpla emitere a mandatului de control și transmiterea unei adrese de înștiințare cu privire la controlul ce urmează a fi efectuat nu pot ridica probleme de legalitate în privința mandatului de control și nici a controlului ce urmează a fi efectuat", la care se adaugă "reclamanta s-a raportat la o pretinsă emitere nelegală a mandatului de control prin prisma unor controale efectuate anterior și a implicațiilor acestor controale anterioare asupra activității sale", în esență, problema reclamată constă nu în exercitarea, în sine, a atribuțiilor de control ale ANRE, ci în modul de organizare, în special tematica de control care, cel puțin în ceea ce privește respectarea dispozițiilor art. 12 alin. fi] - (2) din OUC 27/2022 este cvasi-identică, și de programare a acestor acțiuni de către ANRE (fiind verificate la intervale foarte scurte de timp fiecare lună care intră în perioada de referință pentru aplicarea O.U.G. nr. 27/2022 și a O.U.G. nr. 119/2022). Este cel puțin discutabilă "înșiruirea", la intervale mici de timp, a unor controale cu tematici cvasi-identice sau pentru fapte care sunt "autonomizate" într-un mod care pare artificial - ne referim aici la identificarea a câte unei încălcări a art. 12 alin. (1)-(2) în fiecare lună din perioada de referință pentru vânzarea de gaze pe piața centralizată. Nu în ultimul rând, nu este deloc de neglijat faptul că au existat și alți producători de pe piața de gaze care au declarat cantități disponibile "zero", însă, în cazul lor, nu s-a procedat la fel de către ANRE. Astfel, consideră recurenta că poate fi pusă în discuție chiar respectarea principiilor egalității și imparțialității (art. 7 și 11 din Codul Administrativ). Or, comportamentul ANRE, materializat printr-un exces de putere, rezidă din realizarea unor controale succesive și aplicarea unor sancțiuni contravenționale în cuantumul maxim prevăzut de legiuitor și motivate identic. Recurenta-reclamantă subliniază că prin toate controalele la care a fost supusă până acum și implicit prin toate sancțiunile ce i-au fost aplicate de ANRE nu s-a realizat o delimitare corespunzătoare a faptelor controlate, ci s-a realizat o suprapunere a acestor motive -indică în acest sens controlul "vinovăției" vânzării întregii producții D. anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2022, controlul "vinovăției" nedeclarării corecte a cantității de gaze disponibile, dar și controlul "vinovăției" de a nu fi încheiat contracte de vânzare pentru o cantitate totală ce nici măcar nu era stabilită de operatorul de transport și de sistem. Or, dispunerea efectuării unui nou control trebuie analizată inclusiv prin raportare la legalitatea stricto-sensu a acțiunilor succesive de control la care producătorii D. au fost supuși, dar și la oportunitatea acestor acțiuni succesive. Astfel, în completarea deja expuse prin cererea de suspendare, din moment ce ANRE este o autoritate a administrației publice, acțiunile/deciziile sale trebuie să respecte principiile generale instituite la art. 6-13 ale Codului Administrativ. Recurenta reclamantă apreciază că trebuie avut în vedere că: - dacă s-ar fi apreciat că obligația de vânzare reglementată de art. 12 din O.U.G. nr. 27/2022 ar fi fost aplicabilă și reclamantei, această obligație ar fi devenit certă și scadentă numai după ce E. ar fi comunicat alocarea cantității de gaze naturale ce îi revenea acesteia spre vânzare, după efectuarea calculelor în acest scop reglementate de Anexa 5 la O.U.G. nr. 27/2022; - nici o prevedere legală nu stabilește că obligația de vânzare reglementată de art. 12 din O.U.G. nr. 27/2022 ar privi un procent de 40% din cantitatea de gaze produsă, căci acesta este numai procentul vizat de îndeplinirea Obligației de Ofertare conform Legii 123/2012 - obligație paralelă cu obligația de vânzare, în timp ce O.U.G. nr. 27/2022 - Anexa 5 la aceasta, mai precis, nu indică un astfel de procent ci prevăd formulele de calcul pentru determinarea de către E. a procentului concret care ar trebui vândut - urmând deci ca acesta sa poată fi mai mic, mai mare, sau egal cu 40%. în plus, nu intimata este cea care determină acest procent, în concret, așa cum nelegal a făcut-o prin Procesele Verbale, ci E.; - obligația de vânzare impusă prin O.U.G. nr. 27/2022 nu se aplică acelor cantități de gaze care fac obiectul obligației de ofertare stipulate în Contract, deoarece această obligație de ofertare este diferită de noua obligație de vânzare prevăzută la Art. 12 din O.U.G. nr. 27/2022; - legea aplicabilă Contractului și efectelor sale viitoare este cea în vigoare la momentul semnării sale, când această obligație de vânzare nu exista, nefiind aplicabilă O.U.G. nr. 27/2022. Ca urmare, apariția unei noi obligații de vânzare nu poate afecta modul de executare a Contractului în sensul diminuării cantităților de gaze pe care B. s-a obligat sa le înstrăineze către F.; - interpretarea ANRE cu privire la obligațiile B. în executarea Contractului încalcă principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 din Constituția României, art. 6 C. civ. și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Astfel, cum ANRE a dispus efectuarea unui nou control cu exact aceeași tematică precum controalele anterioare, la care a adăugat și verificarea modului de îndeplinire al obligației de ofertare, deși optica ANRE în toate dosarele este că această obligație a fost de fapt transformată în obligație de vânzare și că incidența în cazul reclamantei și ai partenerilor săi co- producători era numai obligația de vânzare, raportându-se la faptul că rezultatul acestei conduite poate fi aplicarea unor amenzi raportate la cifra de afaceri, susține că ANRE încearcă în mod abuziv să profite de starea de neconstituționalitate și de incertitudine care planează asupra aplicabilității O.U.G. nr. 27/2022 la situația reclamantei pentru a putea aplica o amendă cu o valoare record pentru activitatea sa de sancționare de până acum. Referitor la apărarea privind abuzul de drept constând în refuzul nejustificat de a-i pune la dispoziție mandatul de control, recurenta-reclamantă a arătat că la data de 07.02.2024 ANRE i-a comunicat înștiințarea de control nr. 19246/07.02.2024, fără însă a-i transmite și mandatul de control aferent, astfel cum procedase în toate celelalte 6 cazuri anterioare. Deși a solicitat să i se pună la dispoziția Mandatul și nota de necesitate, intimata i le-a pus la dispoziție doar ulterior pronunțării instanței de fond asupra cererii de suspendare. Prin urmare, contrar susținerii nemotivate a instanței de fond, i-a fost încălcat atât liberul acces la justiție, reglementat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptul la apărare, reglementat de art. 24 din Constituție. Cu privire la paguba, arată că este îndeplinită condiția existenței pagubei iminente în primul rând raportat la gradul semnificativ de perturbare a relațiilor B. cu partenerii contractuali și a pieței gazelor naturale, și, în al doilea rând, prin raportare la prejudiciile materiale și morale pe care B. le-ar suferi dacă efectele Mandatului ar fi duse până la capăt, prin emiterea în cele din urmă a unei decizii de individualizare a unei sancțiuni cu amenda raportat la cifra de afaceri și prin aplicarea acesteia subsecventă prin proces-verbal de sancționare. Pentru a considera îndeplinită condiția iminenței prejudiciului ce se urmărește a fi evitat chiar la momentul emiterii unui nou mandat de control nu este necesară proba producerii efective a prejudiciului la un moment temporal extrem de apropiat de cel al emiterii actului atacat, ci doar aceea a existenței unui risc înseninat de producere a acestui prejudiciu. În caz contrar, procedura suspendării actelor administrative ar fi lipsită de aplicabilitate și, deci, de orice utilitate. Ca urmare, caracterul abuziv al controalelor efectuate de AN RE cu privire la aplicarea O.U.G. nr. 27/2022 relevă atât existența unui caz bine justificat și constituie în sine o pagubă implicită pe care societatea controlată o suportă și care justifică suspendarea provizorie a Mandatului și a Controlului. În ceea ce privește paguba iminentă din perspectiva aplicării unor amenzi raportate la cifra de afaceri din anul 2023, recurenta apreciază că acest risc creează premisele prejudicierii iminente pentru imaginea și structura sa de personal. Dată fiind conduita ANRE până la acest moment este de așteptat ca scopul emiterii Mandatului și al efectuării Controlului să fie aplicarea unei amenzi raportat la cifra de afaceri pentru anul 2023 și, în mod evident aplicarea unei asemenea amenzi ar sabota activitatea societății. Astfel, având în vedere caracterul repetitiv al sancționării pentru aceeași faptă, în pofida contestării caracterului contravențional și a sancțiunii aplicabile și al aplicabilității O.U.G. nr. 27/2022 la situația sa, devin incidente dispozițiile art. 12 din Procedura din 2022 privind stabilirea și individualizarea sancțiunilor contravenționale raportate la cifra de afaceri, de către Comitetul de reglementare al ANRE, ca urmare a acțiunilor de control. Or, procedura antemenționată nu permite entității controlate să își exprime punctul de vedere cu privire la criteriile de individualizare a sancțiunii și la circumstanțele care pot influența aplicarea sau nu a unei sancțiuni sau valoarea acesteia, după caz, după analizarea datelor și informațiilor pe baza cărora Comitetul de reglementare își va emite decizia. în condițiile principiului legalității este de dorit ca o potențială sancțiune abuzivă, nelegală, să fie evitată, mai degrabă decât să fie emisă, să își producă efectul vătămător și apoi să fie dedusă cenzurii instanței. De asemenea, în susținerea argumentului referitor la paguba iminentă, recurenta-reclamantă arată că există riscul rezilierii contractului de concesiune, a suspendării licenței sau, în cel mai pesimist scenariu, al retragerii acesteia. O eventuală sancțiune a suspendării sau chiar a retragerii licenței va atrage în cascadă încălcarea contractului de concesiune al subscrisei în baza căreia Proiectul D. asigură extragerea a 10% din necesarul de consum de gaze naturale al României. În mod cert riscul producerii acestor evenimente se circumscrie noțiunii de pagubă iminentă. 3.2 Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, prin cererea de recurs, arată că motivele de recurs pe care înțelege să le invoce sunt prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă învederează că decizia civilă a ICCJ nr. 2657/17.05.2024, pronunțată în Dosarul nr. x/2023 are putere de lucru judecat în prezenta cauză, iar dezlegarea dată excepției, respectiv natură juridică a mandatului de control și ordinea soluționării excepțiilor formulate reprezintă prezumții de lucru judecat. Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de judecată învestită cu soluționarea unei excepții procesuale de fond peremptorii, respectiv excepția inadmisibilității, a aplicat greșit normele de drept incidente, respectiv art. 14 din Legea contenciosului administrativ și a calificat excepția ca o apărare de fond, respingând acțiunea ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă, așa cum ar fi fost just. În mod eronat, instanța de fond a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa caracterului de act administrativ a mandatului de control ar fi o apărare de fond care privește direct fondul cererii de suspendare, iar nu condițiile de ordin procedural pentru admisibilitatea cererii de suspendare. Prealabil cercetării existenței cazului - bine justificat, a pagubei iminente și a plângerii prealabile formulate în condițiile art. 7, instanța are obligația să verifice dacă acțiunea de suspendare este admisibilă, respectiv dacă cererea are că obiect suspendarea unui act administrativ, așa cum stipulează expres art. 14 din Legea contenciosului. Dacă activitatea de control ar fi fost finalizata la data pronunțării instanței de fond, reclamanta ar fi invocate excepția rămânerii fără obiect. Rezultă că, prin raportare la calificarea excepției inadmisibilității ca o apărare, pe fond, instanța ar fi soluționat, prin aplicarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., că se impune soluționarea singurei excepții veritabile, respective, aceea a rămânerii fără obiect și astfel s-ar pronunța o soluție de rămânere fără obiect a unei acțiuni care este inadmisibilă în contencios. Dacă s-ar valida această soluție, ar înseamnă că, în mod similar, Curtea de Apel București ar putea pronunța o soluție de respingere ca rămasă fără obiect a unei cereri de suspendare a unui Proces-verbal de contravenție, pe motiv că amenda contravențională ar fi fost plătită între timp, chiar, daca este de notorietate că actul sancționator se deduce judecății în fața instanței. În concluzie, recurenta-pârâtă apreciază că sentința este nelegală și prin raportare la dispozitivul acesteia, în care se menționează "cu termen de recurs de 5 zile de la comunicare", prin raportare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ. Prin sentința recurată, cererea de suspendare a fost respinsă ca neîntemeiată, ceea ce ar fi impus aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în recurs 4.1. Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de reclamanta A. S.A., recurenta-pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. 4.2. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 7 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. ("B."), în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei ("ANRE") a solicitat suspendarea provizorie a executării Mandatului de control aferent Înștiințării de control ANRE nr. 19246 din 07.02.2024 (Anexa 1) comunicată în data de 07.02.2024, ora 16:47 și, după caz, a controlului inițiat din nou împotriva B. ("Controlul") de către ANRE pentru a verifica modul de respectare a prevederilor art. 177 alin. (3 16 ) din Legea nr. 123/2012 și ale art. 12 din O.U.G. nr. 27/2022 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea mandatului de control ce urmează a fi formulată. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamanta, iar pârâta a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Cu titlu de premisă, Înalta Curte amintește că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care nu vizează chestiuni de fapt, ci are ca scop verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile. Instanța de control judiciar nu are obligația de a examina și trata explicit fiecare argument, ci este îndreptățită să grupeze susținerile părții, pentru a le răspunde prin considerente comune, care să se încadreze într-un raționament juridic corespunzător cazurilor de casare invocate. 2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă 2.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, fiind legală soluția primei instanțe, pe care instanța de control judiciar o va menține, pentru considerentele expuse în continuare. Cu privire la motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest text normativ este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Din analiza hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde cerințelor imperative ale legii în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, în limitele permise de normele legale aplicabile, ceea ce face ca motivul de casare ce vizează motivarea contradictorie să nu-și găsească incidența în cauză din perspectivele reliefate. Contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii nu este contradictorie, fiind logică, clară, coerentă, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind întrunit în speță. Sunt nefondate susținerile recurentei-referitoare la motivarea contradictorie, întrucât, pe de o parte, instanța de fond a analizat în concret mandatul și efectele sale, stabilind că este o simplă adresă de înștiințare, iar pe de altă parte, a subliniat că argumentele prezentate de reclamantă nu ar putea fi analizate, întrucât procedura suspendării provizoriu este una sumară ce presupune doar o analiză la nivel de aparență. Instanța de fond, învestită cu cererea de suspendare a executării mandatului de control, a reținut că, deși, la nivel de aparență, Mandatul de control nr. 19233/07.02.2024 nu intră în categoria actelor administrative ce pot face obiectul cererii de suspendare a executării, totuși, dat fiind analizarea doar la nivel de aparență a mandatului de control, a analizat și a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și a prevenirii unei pagube iminente, astfel că nu se poate reține că ar exista o motivare contradictorie. Este corectă concluzia primei instanțe în sensul că examinarea în detaliu a modului de interpretare și aplicare a normelor de drept care privesc natura juridică a mandatului de control, respectiv posibilitatea/imposibilitatea formulării unei cereri de suspendare a executării mandatului de control și stabilirea unor concluzii certe în privința acestor elemente de drept, implică o procedură specifică acțiunii de fond, iar nu cererii de suspendare. Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora prima instanță a prejudiciat fondul cauzei când a stabilit că Mandatul de control nr. 19233/07.02.2024 nu intră în categoria actelor administrative, nu sunt fondate, având în vedere că această analiză a fost făcută doar la nivel de aparență. Analizând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate. În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul de lege precizat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Înalta Curte reține că prin Mandatul de control nr. 19233/07.02.2024 s-a procedat la împuternicirea unei echipe de control, formată din persoanele nominalizate în Mandat, pentru ca echipa de control să efectueze, începând cu data de 12.02.2024, o acțiune de control de tip verificare la reclamantă și la alte două societăți comerciale, precum și să aplice, dacă se impune, sancțiunile prevăzute de lege și să dispună, după caz, măsuri și termene de conformare pentru restabilirea legalității sau în vederea remedierii unei situații existente neconforme. Prin adresa nr. x/07.02.2024, pârâta a adus la cunoștința reclamantei conținutul Mandatului de control nr. 19233/07.02.2024, inclusiv tematica controlului. Înalta Curte constată că soluția pronunțată de prima instanță este corectă în privința analizării celor două condiții ale suspendării cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În acest sens, se reține că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice. Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată. Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ. La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare. Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea executării acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la împrejurările de fapt și de drept invocate care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului. Analizând motivele invocate de reclamantă, în mod corect prima instanță a constatat că în cauza de față nu s-a dovedit că există o astfel de îndoială serioasă și evidentă asupra legalității Mandatului de control nr. 19233/07.02.2024, iar motivele invocate de reclamantă în susținerea condiției cazului bine justificat se subsumează, în realitate, nemulțumirilor exprimate cu privire la efectuarea mai multor controale de către pârâtă, aceste susțineri care nu pot fi analizate în cadrul limitativ al unei cereri de suspendare. Fără a relua considerentele instanței de fond, care a făcut o analiză exhaustivă a argumentelor invocate de părți, în limitele procedurii vizând suspendarea executării unui act administrativ, se constată că susținerile recurentei-reclamante, reiterate în recurs, referitoare la existența celui de-al șaptelea mandat de control identic ca formulare și tematică de control într-un timp foarte scurt, la existența unui exces de putere, încălcarea dispozițiile codului administrativ, dar și a principiilor de reglementare a activității autorității publice, reprezintă critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acțiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiției cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raționament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului. Criticile recurentei-reclamante excedează analizei instanței învestite cu cererea de suspendare în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și nu sunt de natură să dovedească îndeplinirea condiției cazului bine justificat. Verificarea acestor aspecte presupune administrarea unui probatoriu corespunzător și analizarea legalității actelor administrative a căror suspendare se solicită. Deși aparența de nelegalitate poate fi circumscrisă și unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Așa cum s-a arătat anterior, argumentele susținute de reclamantă nu reprezintă indicii suficiente pentru a răsturna prezumția de legalitate a actelor administrative contestate, ci se constituie în critici ce pot reprezenta chiar temeiul acțiunii anulare, iar acest aspect ar însemna o prejudecare a cererii în anulare într-un litigiu care are ca obiect suspendarea respectivelor acte administrative. Înalta Curte reține, așadar, că nu s-au dovedit împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, motivele invocate necesitând o dezlegare a litigiului pe fondul cauzei, fără a impune lipsirea actelor administrative de caracterul lor executoriu. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cea referitoare la paguba iminentă, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. s) din lege, nu este, de asemenea, îndeplinită în cauză. Efectuarea unui control tematic, având un obiect indicat în mod expres și punctual în conținutul Mandatului de control nr. 19233/07.02.2024, nu poate conduce la pretinsele consecințe invocate de reclamantă. De altfel, nefiind dovedit cazul bine justificat, cum cele două condiții pentru suspendarea executării au fost prevăzute de legiuitor în mod cumulativ, analizarea cerinței pagubei iminente nu este relevantă, neîndeplinirea uneia din cele două condiții conduce la respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ. În considerarea tuturor acestor argumente, recursul este nefondat, criticile formulate nefiind apte să conducă la modificarea soluției date de către prima instanță, care a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ atacat. 2.1. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, prin care s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat. În esență, s-a susținut că instanța de fond, învestită cu soluționarea unei excepții care făcea inutilă cercetarea pe fond a cauzei, respectiv excepția inadmisibilității invocată de pârâta ANRE prin întâmpinare, în mod greșit a considerat această excepție ca fiind o apărare de fond, fiind contestată calificarea actului în litigiu ca fiind un act administrativ susceptibil a face obiectul cererii de suspendare a executării. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Curtea de Apel București, în cadrul procesual determinat de soluționarea cererii de suspendare formulate în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu a afirmat existența vreunui act administrativ unilateral cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, iar în cadrul procedurii sumare a cărei finalitate este luarea unei măsuri provizorii, nu a unor măsuri definitive care să tranșeze fondul litigiului, a reținut că apărările privind condiția privind existența unui act administrativ unilateral intră în categoria condițiilor de fond care privesc suspendarea executării, astfel că sunt apărări de fond. A constatat, cu privire la natura juridică de act administrativ a mandatului de control, că susținerile și argumentele prezentate de către reclamantă și apărările formulate de pârâtă în această privință nu pot fi analizate în detaliu în cadrul procedurii simple și sumare de soluționare a cererii de suspendare, având în vedere că, prin specificul său, această procedură presupune o analiză la nivel de aparență, iar nu o analiză de fond, și doar la nivel de aparență a reținut că Mandatul de control nr. 19233/07.02.2024 nu intră în categoria actelor administrative ce pot face obiectul cererii de suspendare a executării, fiind vorba de un simplu act premergător efectuării controlului, prin care este desemnată echipa de control ce va efectua controlul. În ceea ce privește susținerea privind puterea de lucru judecat a Deciziei ICCJ nr. 2657/17.05.202, este nefondată, neexistând identitate de părți, iar menționarea termenului de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu constituie motiv de nelegalitate. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge respinge recursurile ca nefondate.