ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4931/2024

Ședința publică din data de 31 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererile înregistrate la data de 14.03.2023 pe rolul Curții de Apel București - Secțiile a IX-a și a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2023 și nr. y/2023, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, au solicitat suspendarea executării actului administrativ normativ reprezentat de Ordinul nr. 1635/2022 în ceea ce privește obligația de declarare și de plată a Contribuției la Fondul de Tranziție Energetică, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel București.

De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 16.05.2023 reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L., prin reprezentant, au formulat cerere de recuzare a președintelui completului de judecata învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel București Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal, având în vedere opinia completului de judecată exprimată prin sentința

Prin încheierea din data 16.02.2023, Curtea de Apel București, secția a-IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare formulată de reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1439 din data de 26.09.2023 a respins cererile conexe formulate de reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, ca nefondate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs B. și A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat:

- admiterea recursului împotriva încheierii din 18.05.2023 din dosarul nr. x/2023, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare unui alt complet al Curții de Apel București, secția contencios administrativ si Fiscal;

- admiterea recursului împotriva sentinței nr. 1439/2023 casarea sentinței recurate și admiterea cererii de suspendare și pe cale de consecință suspendarea executării actului administrativ normativ reprezentat de Ordinul nr. 1635/2022, în ceea ce privește obligația de declarare și de plată a Contribuției la Fondul de Tranziție Energetică, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curții de Apel București.

- obligarea intimatei - pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea cauzei.

În motivarea recursului, recurentele au formulat următoarele critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I. Referitor la încheierea din 18.05.2023, recurentele susțin că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile de drept material aplicabile cererii de recuzare.

Susțin recurentele că recuzarea completului de judecată 23 fond a fost formulată, întrucât același complet se pronunțase anterior într-o cauză identică prin sentința civilă nr. 645/04.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 sentință prin care a respins cererea de suspendare a efectelor Ordinului nr. 1635/2022 în ceea ce o privește pe societatea C. S.R.L., astfel că soluția din prezentul dosar cu privire la suspendarea efectelor Ordinului_ 1635/2022 în privința Societăților a fost mai mult decât previzibilă.

Arată recurentele că, în condițiile în care cele două cereri de suspendare ale Ordinului nr. 1635/2022, ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2023 și dosarului nr. x/2023, sunt identice, fiind diferite doar numele societăților care s-au adresat instanței și sumele cu care fiecare societate a fost prejudiciată, în mod cert se impune admiterea recursului deoarece dreptul la un proces echitabil al societăților a fost grav afectat, în condițiile în care cererile deși au fost identice, Curtea de Apel București a reținut că nu se impune admiterea cererii de recuzare, întrucât elementele factuale ar fi distincte, vorbind de o situație de fapt diferită.

II. Referitor la sentința civilă nr. 1439/2023, recurentele susțin încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile în cauză.

Prealabil, recurentele arată că în alte dosare, Curtea de Apel București a dispus suspendarea Ordinului nr. 1635/2022, respectiv în dosarele nr. x/2022 și în dosarul nr. x/2023.

În ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, recurentele arată că în mod greșit a apreciat prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și al pagubei iminente.

Referitor la îndeplinirea cazului bine justificat, recurentele susțin că Ordinul nr. 1635/2022 încalcă, prevederile art. 6, art. 31 și art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 24/2000, nefiind respectate cerințele de formă pentru adoptarea acestui act administrativ normativ.

Susțin că Ordinul nr. 1635/2022 a fost adoptat fără să existe un veritabil referat de aprobare întocmit în acord cu prevederile legale în materie și fără să existe o analiză a impactului (de natură socială, economică, financiară, asupra sistemului juridic) acestui act normativ, aspecte care nu au fost realmente analizate prima facie de către Curtea de Apel București.

Prima instanță avea obligația, chiar în contextul unei cereri de suspendare, să analizeze dacă, în cauză, există o minimă analiză a impactului respectivului act administrativ normativ, ceea ce nu s-a întâmplat, reținând că "legalitatea operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății urmând a fi analizată în cadrul dosarului de fond, având ca obiect anularea OPANAF nr. 1635/20222, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004".

Prin urmare, Ordinul nr. 1635/2022 este nelegal din perspectiva faptului că nu conține nicio informație care să justifice emiterea acestuia, sau, după caz, o evaluare a impactului actului administrativ respectiv (de natură socială, economică, financiară, asupra sistemului juridic), fiind astfel ignorate prevederile Legii nr. 24/2000, cum am arătat mai sus, sens în care sentința nr. 1439/2023 este nelegală.

O altă critică este aceea că Ordinul nr. 1635/2022 a fost emis fără avizul Consiliului Concurenței, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 25 alin. (1) lit. i) Legii nr. 21/1996 potrivit cărora Consiliul Concurenței emite avize sau puncte de vedere pentru proiectele de acte normative, proiectele de documente de politici publice, care pot avea impact anticoncurențial, și poate recomanda modificarea acestora.

Mai susțin recurentele că instituirea obligației de declarare și de plată a Contribuției, inclusiv prin Ordinul nr. 1635/2022, încalcă prevederile Constituției României (art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi; art. 56 alin. (2) - Contribuții financiare; art. 135 - Economia) ale Legii nr. 21/1996 (art. 2 alin. (1), ale Codul fiscal (art. 4) și al principiului securității juridice.

Referitor la condiția pagubei iminente, recurentele apreciază că aceasta este îndeplinită, contrar celor reținute de prima instanță.

Arată acestea că, pe lângă suma de 56.192.068,82 RON reprezentând cuantumul obligațiilor ce incumbă societăților ori al pierderii suferite, în cazul aducerii la îndeplinire a prevederilor Ordinului nr. 1635/2022 și suma de 2.203.627,00 RON, plătită de B. cu titlu de Contribuție la Fondul de Tranziție Energetică și suma de 2.808.139,00 RON de către A., constituie, deopotrivă, o pagubă deja produsă în patrimoniul societăților.

Pe lângă aceste costuri, societățile sunt obligate să suporte și alte prejudicii indirecte în contextul obligației de declarare și plată a contribuției. În acest sens, în determinarea contribuției, nu sunt cuprinse toate cheltuielile pe care societățile trebuie să le suporte pentru producerea și vânzarea energiei electrice, neavându-se, practic, în vedere veniturile nete, așa cum ar fi firesc în calculul oricărui impozit/oricărei taxe.

Concret, în ceea ce privește anul 2023, A. trebuie să suporte și o altă serie de cheltuieli nedeductibile privind achiziționarea de energie electrică în cuantum de 3.001.231,14 RON, cât și cheltuieli privind dezechilibrarea în cuantum de 3.885.036,40 RON, din care doar 1.000.410,39 RON cheltuieli deductibile, iar în ceea ce privește B. trebuie să suporte și alte cheltuieli nedeductibile privind achiziționarea de energie electrică în cuantum de 2.450.592,02 RON, cât și cheltuieli privind dezechilibrarea în cuantum de 3.538.362,40 RON, din care doar 816.864,01 RON cheltuieli deductibile. Ca atare, cu atât mai mult Societățile sunt expusă unei pagube iminente, greu de reparat în viitor.

Sub un alt aspect, paguba iminentă la care sunt expuse societățile în contextul obligației de declarare și plată a contribuției rezultă și din scăderea dramatică a profitului, aspect ignorat de către prima instanță.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

I. În ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 18 mai 2023, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului:

Recurentele au formulat, la data de 16.05.2023, cerere de recuzare împotriva completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de suspendare a Ordinului contestat, invocând existența cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ. iar tot la data de 16.05.2023, doamna judecător D. a depus declarație de abținere de la soluționarea cauzei, având în vedere faptul că a pronunțat sentința civila nr. 645/04.04.2023 în dosarul nr. x/2023, având ca obiect suspendarea executării aceluiași act normativ - Ordinul ANAF nr. 1635/2022 formulată de reclamanta C. S.R.L. în contradictoriu cu ANAF, cerere prin care au fost invocate aceleași critici ca cele din prezentul dosar care au fost deja analizate de instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) C. proc. civ. judecătorul este, de asemenea incompatibil de a judeca în următoarele situații: 1) când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil; (...) 13) atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Articolul 42 alin. (1) C. proc. civ. reglementează cazurile de incompatibilitate relativă. În aceste cazuri, strict determinate de lege, una dintre părți poate cere îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluționarea unei anumite cauze.

Astfel, în ceea ce privește cazul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din modul în care este redactat textul de lege, rezultă cu claritate că judecătorul incompatibil poate fi recuzat pentru acest motiv numai dacă și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, nu însă și atunci când a soluționat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept ca aceea din speță sau când și-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speță.

De asemenea, nu poate fi recuzat, pentru motivul privind antepronunțarea, nici judecătorul chemat să se pronunțe din nou în aceeași pricină în acele ipoteze în care nu ar exista incompatibilitate absolută.

Ipoteza vizată de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se confundă cu vreunul dintre cele trei cazuri de incompatibilitate absolută, deoarece acestea din urmă presupun că judecătorul și-a exprimat părerea într-un act oficial (încheiere interlocutorie, hotărâre judecătorească, depoziție de martor, raport de expertiză, hotărâre arbitrală, acte de procedură îndeplinite ca avocat, procuror sau mediator etc.) și în calitatea (oficială) prevăzută de lege, pe care a avut-o în acea pricină, câtă vreme, în cazul motivului de incompatibilitate relativă invocat de recurentă, este vorba de părerea personală a judecătorului în legătură cu pricina pe care o soluționează, părere exprimată în timp ce litigiul este pendinte, fie în ședința de judecată, fie în afara acesteia.

Legiuitorul a definit cu precizie situațiile obiective care generează incompatibilitatea judecătorului pe motivul pronunțării anterioare a acestuia asupra unor chestiuni de fapt și de drept, condiția esențială pentru atragerea stării de incompatibilitate fiind aceea ca dezlegarea dată să se refere la cauza pendinte.

Pronunțarea anterioară asupra unei chestiuni cu privire la o cerere de suspendare a aceluiași ordin nu echivalează cu situația în care judecătorul a anticipat nepermis, cu încălcarea principiilor contradictorialității, al dreptului la apărare, al aflării adevărului soluția din prezenta cauză.

Contrar celor susținute de recurentă, nu există nicio contradicție în modul în care instanța de fond a argumentat soluția pronunțată, reținând pe de o parte că este vorba despre cauze diferite.

În ceea ce privește motivele privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 42 pct. 13 C. proc. civ., Înalta Curtea reține că acest text reglementează un caz de incompatibilitate a judecătorului în care există elemente, altele decât cele reglementate expres prin art. 42 pct. 1-12 C. proc. civ., ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Referitor la cele două dimensiuni ale principiului imparțialității, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că:

"imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). [(...)] imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47)."

În raport de principiile ce se desprind din jurisprudența C.E.D.O. (dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1, prin soluționarea cauzei de o "instanță independentă și imparțială"), Înalta Curte reține că în jurisprudența Curții s-a avut în vedere problema aparenței de imparțialitate în situația în care un judecător participă la două proceduri cu privire la aceleași fapte (Indra împotriva Slovaciei, pct. 51-53), soluția referindu-se, însă, la împrejurarea că unul dintre magistrații care a examinat a doua procedură (privind reabilitarea) se pronunțase deja asupra aceluiași fapt (lipsa nemotivată de la serviciu) cu privire la același reclamant, ipoteză care nu este incidentă în cauză, în care judecătorul nu este chemat să-și reaprecieze propriile dezlegări.

Judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, soluționează litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale oricărui proces, respectiv cel al legalității, care constituie o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției.

Concret, faptul că judecătorul a analizat în alte dosare critici similare cu cele ce fac obiectul disputei și în cadrul dosarului în care s-a formulat cererea de recuzare atacată în prezentul recurs, nu poate fi reținut ca motiv de incompatibilitate, raportat la dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Petentele au susținut că cererea lor nu au avut ca justificare teama lor față de o soluție nefavorabilă, ci certitudinea că judecătorul va rămâne consecvent în pronunțarea asupra acelorași aspecte judecate anterior în dosarul nr. x/2023

Or, antepronunțarea, ca motiv de recuzare, este reglementată și a fost analizată distinct ca motiv prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., text ce este de strictă interpretare, neputând fi extins la alte ipoteze. Așadar, noțiunea de "antepronunțare" nu poate fi extinsă, prin interpretare, prin eliminarea unor condiții expres prevăzute de lege (cum este cea de la pct. 1 - condiția aceleiași cauze), pentru a fi invocate în temeiul motivului prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Fiind o excepție de la obligația judecătorului de a soluționa cauzele în care a fost desemnat să judece, cazurile de incompatibilitate a acestuia trebuie întotdeauna interpretată restrictiv, ținând-se seama de nivelul rezonabil de încredere în sistemul de justiție, corolar al sistemului de obligații profesionale și deontologice, de recrutare și numire a magistraților, de răspunderi și garanții de care este ținut judecătorul, respectiv de care beneficiază atât judecătorul, cât și justițiabilul, potrivit legii.

Or, recurentele-petente nu au adus dovezi pentru a contrazice prezumția de imparțialitate a judecătorilor.

Prin raportare atât la prevederile C. proc. civ. referitor la regimul incompatibilităților (art. 41 și urm.), cât și la criteriile proprii de natură să garanteze misiunea judecătorului (independența și imparțialitatea, cea dintâi fiind condiția celei de-a doua) stabilite de Curtea Europeană, în lumina art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că nu se poate reține în cauză dovedirea vreunui caz de incompatibilitate.

Se constată, astfel, că încheierea recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

II. Nefondat este și recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1439/2023.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 și 14 din Legea nr. 554/2004.

Amintește instanța de recurs că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile prevederilor art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare sau în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință a conținutului actului care nu mai poate fi revocat, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrative unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Deși verificarea aparenței de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau la forma actului administrativ, totuși îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În aceste condiții, pe de-o parte, prin raportare la considerentele teoretice antereferite, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamantele au invocat drept motive ce ar reprezenta în interpretarea lor un caz bine justificat, argumente similare cu cele invocate și în față instanței de fond, care nu sunt de natură a reforma sentința recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reține un dubiu serios cu privire la aparența de legalitate a acestuia.

Cât privește criticile recurentelor față de modul în care instanța de fond a ignorat prevederile art. 6, art. 31 și art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 24/2000, Ordinul nr. 1635/2022, a lipsei avizului Consiliului Concurenței, precum și încălcarea prevederilor Constituției României (art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi; art. 56 alin. (2) - Contribuții financiare; art. 135 - Economia) ale Legii nr. 21/1996 (art. 2 alin. (1), ale Codul fiscal (art. 4) și al principiului securității juridice, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, apreciază că aceste critici antamează chiar problema de drept ce trebuie dezlegată pe fondul cauzei, fapt nepermis în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ.

În mod just, instanța de fond a apreciat că în procedura sumară prevăzută de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, incidența acestor dispoziții legale nu poate fi făcută.

În aceste condiții, în acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că în cauză, nu există elemente suficiente pentru a se constata că există o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare a executării se cere.

În ceea ce privește critica referitoare la condiția pagubei iminente, instanța de control judiciar reține că, deși prima instanță a făcut o analiză a îndeplinirii acesteia, dat fiind cerința îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, neîndeplinirea uneia dintre cerințele cumulative face inutilă analizarea celei de-a doua condiție care doar prin ea însăși nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva încheierii din 18 mai 2023 și împotriva sentinței nr. 1439 din 26 septembrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva încheierii din 18 mai 2023 și împotriva sentinței nr. 1439 din 26 septembrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 octombrie 2024.