ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4114/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 19.07.2024, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ambasada Romaniei în Pakistan prin Ministerul Afacerilor Externe - Departamentul Consular anularea Deciziei nr. C59-24-1160/24 mai 2024 și obligarea acestora la acordarea vizei de lungă ședere simbol D.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Prin sentința nr. 114/2025 din 6 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Ploiești - sectia contencios administrativ si Fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care prevede că reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul, cetățean afgan, locuiește la adresa din județul Prahova, în baza contractului de comodat nr. x/01.12.2023 încheiat cu o societate comercială terță pe durata de 2 ani, fapt pentru care competența teritorială de judecare a acestei cauze revine Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința nr. 155 din data de 6 mai 2025, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenta de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ si fiscal, constatând că s-a ivit conflictul negativ de competență.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 și faptul că Legea nr. 554/2004 nu conține norme privind determinarea competenței în cazul în care reclamantul are domiciliul în străinătate, aspect care determină stabilirea competenței raportat la dispozițiile de drept comun din cadrul C. proc. civ., respectiv art. 107 care prevede regula generală conform căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul și dispozițiile art. 111, care prevede că cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între instanțele sesizate îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu obiectul dedus judecății și prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține că obiectul cererii introductive îl reprezintă anularea refuzului pârâților exprimat prin Adresa nr. x/24 mai 2024, la solicitarea reclamantului A. având ca obiect acordarea vizei de lungă ședere pe teritoriul României.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, conform cărora, decizia autorităților române competente prin care se refuză acordarea vizei poate fi contestată în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte, în regulatorul de competență, reține că prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului, persoană fizică.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar "reședința" este locul unde persoana fizică are locuința secundară. Cele două noțiuni nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, iar dovada fiecăreia se realizează prin mențiuni diferite în actul de identitate. Totodată, Înalta Curte observă că înscrierea domiciliului în cartea de identitate are la bază un act material de declarare a locuinței principale (domiciliului), provenind de la titularul cărții de identitate, drept expresie a manifestării de voință a acestuia în sensul alegerii locuinței principale, conform art. 89 alin (3) C. civ.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăsește utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalității procedurii de citare, respectiv înștiințării corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii.

Din analizarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 rezultă că, în privința stabilirii instanței competente, legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului și nu la reședința acestuia. Astfel, nu se poate susține că domiciliul părții este echivalent cu locuința în fapt, aceasta din urmă neputând constitui temei al stabilirii competenței, în contextul în care ea are relevanță doar sub aspectul comunicării actelor de procedură.

De altfel, în materia dreptului public, din care face parte dreptul administrativ, fiind în discuție competența exclusivă a instanței, de esența noțiunii de domiciliu este existența mențiunilor înscrise, în acest sens, în actul de identitate, Înalta Curte reținând, totodată, și incidența prevederilor art. 90 alin. (1) C. civ., în sensul că reședința va fi considerată domiciliu doar când acesta nu este cunoscut.

Întrucât, din actele dosarului rezultă că reclamantul, cetățean afgan, locuiește la adresa din comuna Cornu str. x județul Prahova, în baza contractului de comodat nr. x/01.12.2023 încheiat cu o societate comercială terță pe durata de 2 ani, acțiunea în contencios administrativ promovată în cauza pendinte se află, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în competența de soluționare a instanței din circumscripția teritorială a localității de domiciliu, ce, în prezenta cauză, este Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de toate aceste aspecte și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A. și pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ambasada Romaniei în Pakistan prin Ministerul Afacerilor Externe - Departamentul Consular în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.