Juha Nuutinen împotriva Finlandei

Reclamantul s-a născut în 1950 și trăiește în Turku. La 7 septembrie 1995, procurorul public a acuzat reclamantul și directorul administrativ al societății X în fața Curții de District (käjäoikeus, tingsrätten) cu două conturi de fraudă fiscală agravată și două conturi de fraudă fiscală, deoarece se presupunea că au produs facturi false către Biroul fiscal Turku (läninverovirasto, länsskatteverket). Acestea au fost, de asemenea, acuzate de o infracțiune contabilă (cont 9), deoarece se presupunea că au introdus datele false în conturile X. Procurorul a afirmat că reclamantul a fost responsabil pentru infracțiunile împreună cu directorul de administrație, deoarece, chiar dacă nu avea un statut oficial în gestionarea societății, el a participat, de fapt, la administrarea sa.

În acuzarea din data de 12 iunie 1995, de exemplu, se numără 1, citită după cum urmează: La 23 noiembrie 1993 [directorul de administrație] și [directorul de administrație], [președintele] ca director de administrație a [companiei X] și președinte al consiliului de administrație și [celă din urmă] ca persoană de facto responsabilă pentru gestionarea societății, au prezentat o cerere de rambursare a TVA a societății în valoare de 342.760 FIM [aproximativ 57.000 EUR] în ceea ce privește noiembrie 1993 Biroului fiscal al districtului Turku. Cererea a afirmat că [compania Y] a vândut relè electric [compania X] pentru FIM 1.900.000 [aproximativ 319.000 EUR] și că aceasta din urmă a vândut produsele menționate mai mult unei societăți estoniene pentru FIM 1.680.000 EUR [282.000 EUR].

Factura referitoare la tranzacția de vânzare între [compania X] și [compania Y] a fost fabricată. Prin transmiterea acestor informații false care au afectat suma impozitelor autorităților în scopul impozitării, [directorul de administrație] și [reclamantul] au încercat să evadeze impozitele. Legea aplicabilă: capitolul 29, secțiunea 2 din Codul Penal” Ca exemplu suplimentar, numărul 2, care are legătură cu codefendatorul H.A., citiți după cum urmează: Pregătirea facturii în valoare de 1,900,000 FIM menționate la număr 1, și predarea acestuia [directorul de administrație] și [reclamantul] pentru a fi atașat la cererea de restituire fiscală [H.A.], la 23 noiembrie 1993, a promovat intenționat actul penal comis de [directorul de administrație] și [reclamantul].

Legea aplicabilă: capitolul 29, secțiunea 2 și capitolul 5, secțiunea 3 (1) din Codul Penal” 9. Reclamantul a invocat nevinovat, susținând că nu are un astfel de statut în societatea X și, prin urmare, nu a putut fi considerat responsabil pentru presupusele infracțiuni. În plus, el a susținut că nu a fost implicat în compilarea documentelor și că tranzacțiile în cauză nu au fost falsificate. 10. La 8 februarie 1996, Curtea de District a constatat că tranzacțiile comerciale menționate în facturile relevante nu erau autentice, că facturile erau false și că reclamantul, împreună cu directorul de administrație, a prezentat informații false Biroului fiscal al județului și a introdus date false în conturile de X. Curtea de District a făcut trimitere la dovezile furnizate de co-accusați și de martori, constatând, printre altele, că reclamantul a acționat într-o astfel de poziție că va fi responsabil pentru infracțiunile însoțite de directorul de administrație.

Prin urmare, Curtea de District i-a condamnat pe amândoi ca fiind acuzat și condamnat la un termen suspendat de un an de închisoare. Co-apăratul, H.A., a fost, de asemenea, condamnat ca acuzat. 11. Reclamantul a apelat la Curtea de Apel (Hovioikeus, hovrätten) împotriva condamnării sale. El a susținut că, din moment ce nu a avut nici un statut legal sau de facto în X, el nu a produs nici un document Biroului fiscal al județului și nu a introdus date false în conturile lui X. În plus, facturile nu au fost fabricate. El a susținut, de asemenea, că dovezile martorilor sunt contradictorii și că evaluarea Curții de District a acestuia este eronată.

La sfârșitul apelului său, el a declarat: „... [C]considerând că comportamentul [reclamantului], în ansamblu, nu poate fi considerat agravat, el nu a putut fi considerat vinovat de mai mult decât de a ajuta și de a îndepărta o fraudă fiscală dacă el a fost, din toate motivele, de a fi considerat vinovat de orice infracțiune ...” 12. Procurorul public nu a prezentat niciun răspuns scris la apelul reclamantului. La 13 martie 1997, Curtea de Apel a avut o audiere la care au fost ascultate părțile și martorii. Se pare că nu s-a discutat dacă presupusul comportament al reclamantului ar putea fi clasificat ca ajutoare și abținerea infracțiunilor de mai sus. 14. În hotărârea sa din 28 august 1997, Curtea de Apel a condamnat reclamantul de două conturi de ajutor și de închidere a unei fraude fiscale agravate și de două conturi de ajutor și de a închide o fraudă fiscală și o infracțiune contabilă și l-a condamnat la un termen de nouă luni de închisoare suspendată.

Curtea de Apel a motivat, printre altele: În cadrul anchetei preliminare [directorul de administrație] a declarat că [reclamantul] a dat instrucțiuni [H.A.] cu privire la detaliile care trebuie incluse în documentele atașate cererilor de restituire fiscală ... și a avut, de asemenea, grijă de chestiuni și de tranzacțiile comerciale ale [compania X]. [H.A.] a declarat în cadrul anchetei preliminare că a pregătit documente care să fie atașate la cererile de restituire fiscală ... în conformitate cu instrucțiunile [de reclamantului] și [de directorul administrativ]. Potrivit [H.A.], [de reclamantul] a fost în practică responsabil pentru funcționarea [companiei X]. Martor [V.M.] a declarat în Curtea de Apel că a tratat factura ... însoțit de [directorul de administrație] și [de reclamantul].

Având în vedere declarațiile prezentate de [directorul de administrație] și [H.A.] în cursul anchetei preliminare, precum și declarația martorilor [V.M.], care sprijină aceste declarații, s-a stabilit că [reclamantul] a participat la planificarea infracțiunilor menționate în acuzarea și în pregătirea documentelor necesare comisiei infracțiunilor… [reclamantul] nu a avut o astfel de poziție în [societatea X] cum ar fi posibil pentru el să comite, în calitate de infractor principal, infracțiunile pe care le-a fost acuzat. Atunci când participă la planificarea infracțiunilor și la elaborarea documentelor necesare pentru comisia infracțiunilor, totuși, el a contribuit la producerea de informații false Biroului fiscal al județului și [la număr de 9] la introducerea de date false în conturi.

Astfel, el a promovat în mod intenționat actele penale ale căror [directorul administrator] a fost considerat vinovat.” 15. Reclamantul a solicitat să ceară recursul Curții Supreme (korkein oikeus, högsta domstolen), argumentând că a fost condamnat pentru infracțiuni diferite de cele cu care a fost acuzat. El a susținut că procurorul public nici măcar nu a susținut că a fost implicat în planificarea infracțiunilor și în compilarea documentelor. În cursul procedurii, reclamantul nu a fost informat cu privire la natura și cauza acestor acuzații și, prin urmare, nu a fost acordată nici o șansă de a se apăra împotriva acestora. În plus, evaluarea probelor este necorespunzătoare deoarece Curtea de Apel a constatat suficiente dovezi, chiar dacă declarațiile orale sunt contradictorii.

16. La 18 iunie 1998, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. 17. Capitolul 5, secțiunea 3 alineatul (1) din Codul Penal, în vigoare la momentul respectiv, cu condiția ca o persoană care, în timpul sau înaintea comisionării unei infracțiuni de către altcineva, în continuare în mod intenționat actul prin consiliere, acțiune sau exhortare, să fie condamnată pentru ajutor și îndepărtare a infracțiunii principale. Pedeapsa impusă persoanei care ajută și abține este redusă la trei sferturi din sancțiunile maxime prevăzute pentru infracțiunile principale. 18. Prezentul caz a fost început și, prin urmare, a fost încheiat, de asemenea, în temeiul dispozițiilor privind procedura penală în Codul de procedură judiciară (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken).

Regula conform căreia un acuzat nu ar putea fi condamnat pentru o altă infracțiune decât cea în care a fost acuzat nu a fost inclusă în legislație până la intrarea în vigoare la 1 octombrie 1997 din Legea de procedură penală (laki oikeudenkäynnistä ricosasioissa, lag om rättegång i brottmål; Legea nr. 689/1997). Cu toate acestea, regula a fost stabilită prin jurisprudență și a fost codificată după promulgarea noului lege. 19. Capitolul 11, secțiunea 3, din Legea de procedură penală prevede că instanța poate adopta doar o sentință pentru un act pentru care a fost solicitată o pedeapsă. Curtea nu este obligată de titlul sau de trimitere la dispoziția aplicabilă în acuzarea. Curtea este totuși obligată de comportamentul descris în inculpare.

Procurorul este obligat să definească presupusa infracțiune și acuzatul trebuie să aibă posibilitatea de a se apăra în limitele acuzării. 20. Potrivit Guvernului, instanța poate, de exemplu. a condamnat un acuzat de ajutor și abuz de o fraudă fiscală, chiar dacă procurorul l-a acuzat de infracțiune principală, atâta timp cât comportamentul descris în inculparea nu este modificat. Acest lucru se bazează pe principiul jura novit curia, adică. pe baza principiului conform căruia judecata însăși este responsabilă pentru evaluarea juridică a actului penal în cauză, fără a fi obligată de opiniile procurorului sau ale acuzatului.

104/1979), din Codul de Procedură Judicială se citește în partea relevantă: „Lasați recursul poate fi acordat numai dacă este important să se înaintă Curții Supreme pentru o decizie cu privire la aplicarea legii în alte cazuri similare sau din cauza uniformității practicii juridice; dacă există un motiv special pentru aceasta din cauza unei erori procedurale sau alte care au fost făcute în acest caz pe baza căreia hotărârea trebuie să fie anulată sau anulată; sau dacă există un alt motiv important pentru a acorda permisiunea de recurs.”

7. The applicant was born in 1950 and lives in Turku. 8. On 7 September 1995 the public prosecutor charged the applicant and the managing director of company X before the District Court (käräjäoikeus, tingsrätten) with two counts of aggravated tax fraud and two counts of tax fraud, as they had allegedly produced false invoices to the Turku County Tax Office (lääninverovirasto, länsskatteverket). They were also charged with an accounting offence (count 9), as they had allegedly entered false data in the accounts of X. The prosecutor claimed that the applicant was responsible for the offences together with the managing director as, even though he did not have an official status in the management of the company, he had in fact participated in its management.

In the indictment dated 12 June 1995, count 1, for example, read as follows: On 23 November 1993 [the managing director] and [the applicant] together, [the former] as the managing director of [company X] and chairman of the board of directors and [the latter] as a person who was de facto responsible for the management of the company, submitted the company's application for a VAT refund in the amount of FIM 342,760 [some EUR 57,000] as regards November 1993 to the County Tax Office of Turku. The application stated that [company Y] had sold electrical relays to [company X] for FIM 1,900,000 [some EUR 319,000] and the latter company had sold the said products further to an Estonian company for FIM 1,680,000 [EUR 282,000].

The invoice relating to the sales transaction between [company X] and [company Y] was fabricated. By submitting such false information which affected the amount of taxes to the authorities for the purposes of taxation, [the managing director] and [the applicant] have attempted to evade taxes. Applicable law: Chapter 29, section 2 of the Penal Code” As a further example, count 2, which concerned the co-defendant H.A., read as follows: By preparing the invoice in the amount of FIM 1,900,000 referred to in count 1, and by handing it over to [the managing director] and [the applicant] to be attached to the application for a tax refund, [H.A.], on 23 November 1993, intentionally furthered the criminal act committed by [the managing director] and [the applicant].

Applicable law: Chapter 29, section 2 and Chapter 5, section 3 (1) of the Penal Code” 9. The applicant pleaded not guilty, arguing that he did not have such a status in company X and therefore could not be held responsible for the alleged offences. Furthermore, he argued that he had not been involved in compiling the documents and that the transactions concerned had not been forged.

10. On 8 February 1996 the District Court found that the business transactions referred to in the relevant invoices were not genuine, that the invoices were false and that the applicant had, together with the managing director, produced false information to the County Tax Office and entered false data in the accounts of X. The District Court referred to the evidence given by the co-accused and the witnesses, finding it proved, inter alia, that the applicant had actually acted in the company in such a position that he was to be held responsible for the offences together with the managing director. Thus, the District Court convicted them both as charged and sentenced them to a suspended term of one year's imprisonment.

The co-defendant, H.A., was also convicted as charged. 11. The applicant appealed to the Court of Appeal (hovioikeus, hovrätten) against his conviction. He maintained that since he had not had any legal or de facto status in X, he had not produced any documents to the County Tax Office and he had not entered false data in X's accounts. Furthermore, the invoices had not been fabricated. He also claimed that the witness evidence was contradictory and that the District Court's assessment of it was erroneous. At the end of his writ of appeal, he stated: “... [C]onsidering that the conduct of [the applicant], on the whole, cannot be considered aggravated, he could not be found guilty of more than aiding and abetting a tax fraud if he were, against all reason, to be found guilty of any offence ...” 12. The public prosecutor did not submit any written response to the applicant's appeal.

In its response to the applicant's appeal the County Tax Office did not refer to a reclassification of the offences as aiding and abetting. 13. On 13 March 1997 the Court of Appeal held a hearing at which the parties and the witnesses were heard. It appears that there was no discussion as to whether the applicant's alleged conduct could be classified as aiding and abetting the above offences. 14. In its judgment of 28 August 1997 the Court of Appeal convicted the applicant of two counts of aiding and abetting an aggravated tax fraud and two counts of aiding and abetting a tax fraud and an accounting offence and sentenced him to a term of nine months' suspended imprisonment.

The Court of Appeal reasoned inter alia: During the pre-trial investigation [the managing director] stated that [the applicant] had given instructions to [H.A.] as to the details to be included in the documents that were attached to the applications for a tax refund ... and had also otherwise taken care of matters and the business transactions of [company X]. [H.A.] stated during the pre-trial investigation that he had prepared documents to be attached to applications for a tax refund ... in accordance with [the applicant's] and [the managing director's] instructions. According to [H.A.], [the applicant] was in practice responsible for the operation of [company X]. Witness [V.M.] stated in the Court of Appeal that he had dealt with the invoice ... together with [the managing director] and [the applicant].

In the light of the statements given by [the managing director] and [H.A.] during the pre-trial investigation, and of the witness statement of [V.M.], which supports those statements, it has been established that [the applicant] participated in the planning of the offences referred to in the indictment and in the preparation of the documents needed for the commission of the offences… [the applicant] did not have such a position in [company X] as would have made it possible for him to commit, as a principal offender, the offences with which he was charged. When participating in the planning of the offences and in the preparation of the documents needed for the commission of the offences, however, he contributed to producing false information to the County Tax Office and [on count 9] to entering false data in the accounts.

Thus he intentionally furthered the criminal acts of which [the managing director] has been found guilty.” 15. The applicant sought leave to appeal from the Supreme Court (korkein oikeus, högsta domstolen), arguing that he had been convicted of offences differing from those with which he had been charged. He submitted that the public prosecutor had not even claimed that he had been involved in the planning of the offences and compiling the documents. During the proceedings the applicant had not been informed of the nature and cause of these accusations and was thus not given any opportunity to defend himself against them. Furthermore, the assessment of the evidence was unfair since the Court of Appeal had found the evidence sufficient even though the oral statements were contradictory.

16. On 18 June 1998 the Supreme Court refused leave to appeal. 17. Chapter 5, section 3(1) of the Penal Code, in force at the relevant time, provided that a person who, during or before the commission of an offence by someone else, intentionally furthers the act through advice, action or exhortation, shall be convicted of aiding and abetting the principal offence. The sentence imposed on the person who aids and abets shall be reduced to three quarters of the maximum penalty prescribed for the principal offence. 18. The present case was commenced and therefore also concluded under the then provisions on criminal procedure in the Code of Judicial Procedure (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken).

The rule according to which an accused might not be convicted of an offence other than the one with which he had been charged was not included in the legislation until the coming into force on 1 October 1997 of the Criminal Procedure Act (laki oikeudenkäynnistä rikosasioissa, lag om rättegång i brottmål; Act no. 689/1997). The rule was however established through case-law and it was codified upon the enactment of the new Act. 19. Chapter 11, section 3, of the Criminal Procedure Act provides that the court may only pass a sentence for an act for which a punishment has been requested. The court is not bound by the heading or the reference to the applicable provision in the indictment. The court is however bound by the conduct described in the indictment.

The prosecutor is under an obligation to define the alleged offence and the accused must be provided with an opportunity to defend himself or herself within the limits of the indictment. 20. According to the Government, the court may e.g. convict an accused of aiding and abetting a tax fraud even if the prosecutor has charged him or her with the principal offence, as long as the conduct described in the indictment is not altered. This is based on the principle of jura novit curia, i.e. on the principle that the court itself is responsible for the legal assessment of the criminal act in question without being bound by the views of the prosecutor or of the accused. This was contested by the applicant.

21. Chapter 30, section 3 (Act no. 104/1979), of the Code of Judicial Procedure reads in relevant part: “Leave to appeal may be granted only if it is important to bring the case before the Supreme Court for a decision with regard to the application of the law in other, similar cases or because of the uniformity of legal practice; if there is a special reason for this because of a procedural or other error that has been made in the case on the basis of which the judgment is to be reversed or annulled; or if there is another important reason for granting leave to appeal.”