ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3635/2025

Ședința publică din data de 24 iunie 2025

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (Secția veche) la data de 30 iunie 2017, cu număr de dosar x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea în tot a Deciziei de soluționare a contestației nr. 332 din 30.12.2016, anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016, în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 8.645.402 RON, precum și dobânzile si penalitățile de întârziere aferente în suma de 3.819.005 RON, constatarea nelegalității Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.07.2016, în ceea ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 8.645.402 RON, precum și dobânzile si penalitățile de întârziere aferente în valoare de 3.819.005 RON, obligarea organelor fiscale la rambursare efectivă a sumei de 5.515.151 RON, reprezentând TVA de rambursat solicitat pe calea decontului de TVA nr. x/23.07.2015, ca urmare a recunoașterii dreptului societății la rambursarea acestei TVA, exonerarea societății de la plata sumei de 3.130.251 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar în sarcina societății și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 176 din 19 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A anulat Decizia de soluționare nr. 332 din 30 decembrie 2016 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A admis contestația, și a anulat parțial Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 29 iulie 2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2016 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ce privește obligațiile fiscale principale suplimentare în sumă de 8.645.402 RON, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente în sumă de 3.819.005 RON.

A respins capătul de cerere prin care se solicită obligarea organelor fiscale la rambursarea sumei de 5.515.151 RON, reprezentând TVA de rambursat, ca inadmisibil.

A obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 50.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, din care 200 RON reprezintă taxa judiciară de timbru iar suma de 50.000 RON reprezintă onorariul de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței nr. 176 din 19 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 499 din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Prin urmare, în cele ce urmează instanța de recurs va prezenta succint motivele de nelegalitate invocate prin recursurile declarate, procedând apoi la analiza acestora.

II. Soluția instanței de recurs

În drept, pârâta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare și a art. 137 alin. (1) lit. a) Codul fiscal.

În privința taxei pe valoarea adăugată, dedusă nelegal, aferentă unor diferențe de cantități dintre cele ce figurau pe facturi și cele ce figurau pe notele de intrare recepție aferente achizițiilor efectuate de la AM Roman, recurenta a arătat că sunt incidente art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art. 156 alin. (1) și alin. (2) din O.M.F.P nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, anexa nr. 2 Normele specifice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile din O.M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar­contabile, Nota de recepție și constatare diferențe (cod 14-3-IA), Punctul 20 alin. (1) din Titlul VI al Normelor metodologice de aplicare a Legii 571/2003.

Analizând această primă critică, în prealabil, Înalta Curte constată că refuzul organelor fiscale de a deduce taxa pe valoare adăugată a fost justificat prin aceea că taxa ar fi fost aferentă unor operațiuni care nu ar fi în scopuri taxabile, întrucât a existat o diferență cantitativă între cantitatea de fier achiziționată potrivit facturilor și cea înscrisă în facturi.

Reținând existența acestor diferențe cantitative, prima instanță a apreciat că ele nu pot justifica refuzul de deducere a taxei, de vreme ce reclamanta a fost de acord să plătească prețul integral al facturilor, inclusiv TVA, având în vedere uzanțele comerciale dintre cele două firme și amploarea tranzacțiilor derulate între acestea.

Înalta Curte notează că unul dintre principiile care guvernează deducerea taxei pe valoarea adăugată este cel al realității tranzacțiilor, dreptul de deducere fiind legat de realizarea efectivă a livrării de bunuri sau a prestării de servicii și nu de o taxă care este datorată exclusiv pentru că este menționată într-o factură.

Or, de vreme ce recurenta-reclamantă a solicitat deducerea taxei pe valoarea adăugată și pentru o cantitate de fier pentru care părțile au agreat că nu va fi livrată, decizia organului fiscal de a refuza dreptul de deducere este justificată, în raport de principiul enunțat anterior.

Argumentul primei instanțe referitor la uzanțele părților - de a fi achitat integral prețul facturilor, indiferent de diferențele între cantitatea facturată și cea livrată efectiv - este pertinent în privința raporturilor contractuale dintre părți, dar nu și în ceea ce privește dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, care se supune unor principii de la care părțile nu pot deroga prin convenția lor.

Așa fiind, Înalta Curte găsește întemeiată această primă critică, soluția primei instanțe de a anula actele administrativ fiscale contestate în ceea ce privește suma de 207.372 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată aferentă sumei de 864.051 RON reprezentând diferență facturată în plus fiind nelegală.

Prin cea de-a doua critică, referitoare la taxa pe valoarea adăugată aferentă rebuturilor de materiale reciclabile achiziționate de recurenta-reclamantă de la AM Roman, a fost invocată incidența dispozițiilor art. 160 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și a art. 82 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 referitoare la taxarea inversă. În esență, în opinia recurentei-pârâte, în ceea ce privește facturile privind rebuturile materialelor reciclabile emise de AM Roman, recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar, avea obligația de a calcula TVA și de a înscrie taxa în factură și în jurnalul pentru cumpărături, fiind preluată atât ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă în decontul de taxă.

În această privință prima instanță a reținut că bunurile facturate nu reprezintă rebuturi, ci bunuri care au fost inițial livrate de AM Hunedoara către AM Roman, facturate în regim normal de taxare, cărora li s-au identificat defecte și, pe cale de consecință, au fost returnate, iar operațiunea de livrare a țevilor cu defecte calitative este în substanță un retur de bunuri pentru care AM Roman a emis facturi, astfel cum au reținut organele fiscale, cât și organele de soluționare a contestației. Raționamentul primei instanțe a avut în vedere și concluziile expertului fiscal care a constatat că recurenta-reclamantă a reintrodus rebuturile în procesul de producție, obținând din nou țagle, nefiind vorba despre deșeuri, astfel încât regimul fiscal aplicat de pârâte este contrar situației de fapt și dispozițiilor legale incidente.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că expertiza fiscală dispusă de prima instanță a stabilit că în perioada 2012-2015 rebuturile facturate de AM Roman către AM Hunedoara au fost înregistrate fie ca rebuturi realizate din procesul de producție al AM Roman din diverse cauze, cu aplicarea sistemului simplificat de TVA (taxare inversă), fie ca rebuturi rezultate din procesul de producție al AM Roman din cauza unor defecte de fabricație a țaglelor livrate de reclamantă, cu aplicarea regimului normal de taxare întrucât bunurile au fost reintroduse de AM Hunedoara în procesul propriu de producție.

Probatoriul administrat la fond de către prima instanță, din care rezultă că retururile de bunuri pentru care organele fiscale au stabilit că în mod nelegal a fost aplicat regimul normal de taxare prezentau defecte de producție cauzate de vicii ascunse ale țaglelor furnizate de recurenta-reclamantă nu poate face obiectul unei reaprecieri în recurs, așa încât criticile de nelegalitate nu pot fi analizate decât prin raportare la această situație de fapt.

Or, de vreme ce țaglele returnate au fost reintroduse în procesul de producție, fiind utilizate în scopul direct al operațiunilor taxabile, Înalta Curte constată că pentru aceste operațiuni era incident regimul normal de taxare, recurenta-reclamantă având drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată în temeiul art. 145 alin. (2) din Codul fiscal.

Dispozițiile 160 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și a art. 82 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 referitoare la taxarea inversă, invocate de recurenta-pârâtă, nu își găsesc aplicare în cauză, având în vedere că, potrivit celor expuse anterior, țaglele returnate au fost reintroduse în procesul de producție ca materii prime și nu pot fi considerate rebuturi în sensul art. 160 alin. (2) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 571/2003.

Așa fiind, Înalta Curte găsește nefondată critica recurentei-pârâte privind taxa pe valoarea adăugată aferentă rebuturilor de materiale reciclabile achiziționate de AM Hunedoara de la AM Roman, soluția primei instanțe de anulare a actelor administrativ - fiscale pentru suma de 4.875.753 RON fiind legală.

O altă critică adusă de recurenta-pârâtă sentinței a avut în vedere taxa pe valoarea adăugată aferentă retururilor de marfă primite de la AM Roman, recurenta-pârâtă invocând, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 138 lit. b) din Codul fiscal care reglementează situațiile în care se reduce baza de impozitare și a Ordinului nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. În susținerea acestei critici s-a arătat că în anul 2011 a fost efectuat un retur de marfă aflată în stoc încă din anul 2008 (cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut în contract), cu privire la care s-a întocmit o notă contabilă, fără ca la momentul controlului fiscal sau ulterior, la momentul prezentării punctului de vedere al societății, să se fi depus documente contabile care să probeze înregistrarea în evidența contabilă a intrării în gestiune a oțelului restituit.

În această privință prima instanță a reținut că depășirea termenului contractual de 90 de zile în care poate fi efectuat returul nu poate schimba regimul fiscal aplicabil, iar expertiza fiscală a confirmat înregistrarea returului în contabilitate, potrivit înscrisurilor puse la dispoziție de intimata-reclamantă.

Înalta Curte observă că la momentul controlului fiscal aceasta a prezentat doar o notă contabilă potrivit căreia societatea transferă produsele finite din stocul de produse finite la gestiunea de materii prime, alte documente contabile justificative ale returul nefiind prezentate nici ulterior, la momentul discuției finale cu contribuabilul.

Potrivit art. 276 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, contestatorul, intervenienții sau împuterniciții acestora poate/pot să depună probe noi în susținerea cauzei. În această situație, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat i se oferă posibilitatea să se pronunțe asupra acestora.

În cauză, intimata-reclamantă nu a procedat la prezentarea înscrisurilor justificative în condițiile textului legal enunțat, iar intervenția instanței învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ fiscal este limitată la legalitatea soluției organului de soluționare a contestației, fiind permisă administrarea de probe noi de către aceasta doar în cazul refuzului acestora în procedura administrativă.

Prin urmare, contrar opiniei primei instanțe, nu este suficientă prezentarea înscrisurilor expertului desemnat de către aceasta, ci probarea respectării dispozițiilor legale privind dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată trebuie să se facă în fața organelor fiscale, așa încât legalitatea soluției acestora să poată fi cenzurată de instanța de judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte găsește întemeiată această critică, soluția primei instanțe de a anula actele administrativ fiscale contestate în ceea ce privește suma de 180.280 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă sumei de 1.129.122 RON reprezentând retur produse finite (țagle) fiind nelegală.

În privința taxei pe valoarea adăugată aferentă unor reduceri de preț pentru livrările de produse finite vândute către AM Roman, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. a) și a) art. 138 lit. c) din Legea nr. 571/2003, arătând că reducerile financiare nu afectează baza de impozitare a TVA, în timp de reducerile comerciale au drept consecință ajutarea bazei de impozitare facturate inițial, la momentul livrării.

Prima instanță a observat că, din însăși situația de fapt reținută de organele fiscale, rezultă că contrapartida obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, ce constituia baza de impozitare, a fost ajustată ca urmare a unor convenții scrise încheiate între părți de reducere a prețului de vânzare, pentru adaptarea la piețul pieței, ulterior livrării bunurilor, deci după scadență, fie înainte de emiterea facturilor prin emiterea unor facturi de storno. Astfel, a constatat ca fiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 138 lit. c) raportat la art. 137 lit. a) din Codul fiscal și pct. 51 alin. (5) din Ordinul MFP nr. 3055/2009, pentru a considera ajustarea de preț ca o reducere a prețului inițial de vânzare ca reducere comercială, acordată în temeiul principiului libertății de voință și a libertății de gestiune, în vederea reglării contrapartidei, prin raportare la prețul pieței ulterior livrării bunurilor.

Înalta Curte are în vedere că expertiza fiscală dispusă de prima instanță a analizat situația facturilor de reduceri emise de recurenta-reclamantă și care se regăsesc și în Raportul de inspecție fiscală, constatând că unele reduceri au fost acordate atât anterior, cât și ulterior scadenței facturilor care au suferit reduceri de preț, dar ulterior livrării bunurilor, că aceste reduceri acordate de societate sunt reduceri comerciale de tipul remizelor sau risturnelor; pentru acestea, reclamanta a aplicat regimul de taxare pentru facturile de reduceri de preț, emițând facturi de stornare cu TVA și diminuând TVA-ul colectat inițial cu ocazia emiterii facturilor inițiale de livrare.

Având în vedere momentul când au intervenit reducerile de preț - ulterior livrării, motivele care au justificat acordarea acestora - considerente comerciale, legate de competiția pe piață, aspecte ce rezultă neîndoielnic din probatoriul administrat în fața primei instanțe, necontestate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că în mod legal sentința a reținut incidența dispozițiilor art. 138 alin. (1) din Codul fiscal.

Susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora reducerile acordate au fost reduceri financiare, reglementate de art. 51 alin. (6) din Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene nu pot fi avute în vedere, de vreme ce acestea reprezintă sconturi de decontare acordate pentru achitarea datoriilor înainte de termenul normal de exigibilitate.

De altfel, Înalta Curte observă că prin acest motiv de recurs nu au fost aduse critici concrete raționamentului primei instanțe, ci recurenta-pârâtă s-a limitat la a expune reglementările în materie de reduceri comerciale și financiare, concluzionând că acestea din urmă au fost avute în vedere de părți.

Pentru aceste considerente, critica privind taxa pe valoarea adăugată aferentă unor reduceri de preț pentru livrările de produse finite vândute către AM Roman va fi respinsă ca nefondată, soluția primei instanțe de anulare a actelor administrativ - fiscale pentru suma de 1.909.429 fiind legală.

În fine, prin ultima critică adusă sentinței, recurenta-pârâtă a criticat soluția primei instanțe referitoare la taxa pe valoarea adăugată aferentă unor facturi stornate emise pentru redevența datorată de B., din totalul vânzărilor de zgură colectată de către aceasta de pe halda de colectare zgură a recurentei-reclamante.

În esență, recurenta-pârâtă a invocat lipsa motivării sentinței, instanța de fond preluând concluziile raportului de expertiză, cu consecința încălcării art. 138 din Codul fiscal.

Astfel, din verificările efectuate de organele de inspecție fiscală și din documentele puse la dispoziție de societate, întocmite pentru perioada controlată, a rezultat că în perioada mai 2012 - martie 2013 societatea a emis un număr de 12 facturi în valoare totală de 7.608.269,99 RON, din care TVA în sumă de 1.472.568,39 RON reprezentând cota procentuală cuvenită beneficiarului AM HUNEDOARA, din valoarea facturată a produselor minerale rezultate în urma procesării zgurii, ce se comercializează de către executant, cotă stabilită la 25% din valoarea facturilor emise în luna septembrie 2012, conform contractului încheiat.

Deși AM Hunedoara a justificat stornarea facturilor prin depunerea a două acorduri prin care părțile au soluționat diferendele apărute, în opinia recurentei-pârâte scopul urmărit a fost acela de a renunța la sumele pe care i le datora B. în vederea renunțării acesteia la pretențiile din litigiul ce făcea obiectul dosarului nr. x/2013, așa cum se precizează la art. 4 din Acordul de soluționare din data de 26.11.2013.

Prima instanță a constatat că s-a făcut dovada că cele 12 facturi care au fost stornate conform Acordului din data de 26.11.2023, au fost avute în vedere și la încheierea Acordului din data de 01.12.2023, prin care s-a stins orice dispută și părțile au convenit stabilirea unui alt procent pentru stabilirea prețului, în baza căruia s-a încheiat un nou contract între părți, fiind îndeplinite dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal pentru ajustarea bazei impozabile în ceea ce privește TVA.

A mai reținut prima instanță că aceste considerente sunt confirmate și de concluziile expertizei fiscale, care a constatat că legislația fiscală prevede posibilitatea ajustării bazei de impozitare a TVA, în condițiile în care între părți a intervenit o înțelegere comercială în ceea ce privește prețul, societatea respectând dispozițiile legale privind emiterea facturilor cu minus, reducând TVA colectată și emiterea celor noi potrivit noii înțelegeri, îndeplinind condițiile legale pentru diminuarea bazei impozabile.

Înalta Curte constată că prin Acordul de soluționare din data de 26.11.2013 părțile au convenit soluționarea pe cale amiabilă a problemelor litigioase cu privire la dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Română.

Prin Acordul de soluționare din data de 01.12.2013 părțile au convenit ca suma totală acumulată datorată de B. către AM Hunedoara la data de 31.10.2013 este de 1.348.012,61 RON, urmând a fi recuperată de aceasta din urmă din facturile emise în lunile octombrie și noiembrie 2013 și din facturile ce vor fi emise în perioada decembrie 2013 - august 2014.

Întrucât cele 12 facturi stornate, în valoare totală de 7.608.269,99 RON, sunt aferente perioadei mai 2012 - martie 2013 rezultă că acestea nu au fost avute în vedere prin Acordul de soluționare din 01.12.2013.

În acord cu argumentele recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că stornarea celor 12 facturi nu avea legătură nici cu Acordul de soluționare din data de 26.11.2013, care avea în vedere stingerea problemelor litigioase cu privire la dosarul nr. x/2013.

De altfel, însăși recurenta-reclamantă a susținut că facturile stornate au legătură directă cu Acordul din 01.12.2023, întrucât fac trimitere la noul contract și scrisoarea de intenție prin care părțile au modificat prețul agreat inițial.

Or, o astfel de susținere nu poate fi avută în vedere de vreme ce Acordul prevede expres modalitatea de recuperare a debitelor restante ale societății B., precum și faptul că totalul acestora este de 1.348.012,61 RON, în timp ce facturile stornate însumează 7.608.269,99 RON.

Toate aceste elemente, care susțin argumentele invocate de recurenta-pârâtă, nu au fost analizate de prima instanță, care s-a limitat la a prelua concluziile expertului fiscal, fără a răspunde apărărilor formulate de pârâtă.

Ca o consecință, Înalta Curte găsește întemeiată această critică, soluția primei instanțe de a anula actele administrativ fiscale contestate în ceea ce privește suma de 1.472.568,39 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată aferentă sumei de 7.608.269,99 RON reprezentând contravaloarea celor 12 facturi stornate fiind nelegală.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost încălcate normele de drept material cuprinse în art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În esență, invocând dispozițiile art. 1473 alin. (1), (5) și 64 din vechiul Codul fiscal și Cap. 1 pct. 9 din Ordinul nr. 1899/2004 și pe cele ale art. 1176 alin. (1) lit. e) și art. 887 alin. (1) lit. a) din vechiul Codul de procedură fiscală, recurenta-reclamantă a arătat că decontul cu sume negative de TVA și opțiune de rambursare este soluționat prin emiterea unui titlu de creanță care să ateste dreptul contribuabilului la rambursarea TVA, titlu de creanță care poate fi, de fapt, decizia de rambursare asimilată unei decizii de impunere sau o hotărâre judecătorească, în situația în care organul fiscal refuză în mod nejustificat rambursarea, prin care societății să-i fie recunoscut dreptul la rambursarea TVA și să oblige organul fiscal la restituirea sumei.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că obiectul cauzei este fundamentat pe nerespectarea prevederilor speciale procedurale fiscale, iar cenzurarea conduitei organelor fiscale se face potrivit dreptului comun al litigiilor de contencios administrativ. Mai mult, admiterea capătului de cerere privind rambursarea nu împiedică în niciun fel organele fiscale să procedeze la compensarea acestor creanțe fiscale cu alte debite datorate de societate.

Procedând la analiza acestor critici, Înalta Curte notează, în acord cu instanța de fond, că pentru restituirea sumelor și acordarea dobânzilor există o procedură specială, adoptată prin OMFP nr. 1899/2004, iar restituirea se face de organul fiscal, în conformitate cu dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. c) din vechiul Codul de procedură fiscală, respectiv art. 168 din Noul Codul de procedură fiscală. Textul menționat prevede, pe de o parte, faptul că cererea de restituire se adresează organului fiscal iar nu instanței de judecată, iar pe de altă parte că pentru formularea acesteia este necesară existența unei hotărâri definitive prin care să se fi anulat titlul de creanță, nașterea dreptului reclamantei în formularea unei astfel de cereri aflându-se sub condiția suspensivă a anulării definitive a deciziei de impunere.

În mod legal a reținut astfel prima instanță că nu ia naștere în patrimoniul reclamantei un drept de restituire a sumelor achitate în baza Deciziei de impunere decât după constatarea, prin hotărâre definitivă, a nelegalității impunerii acestora, această constatare definitivă a caracterului nedatorat al plății reprezentând astfel cauza juridică a cererii de restituire.

În acest sens, sunt aplicabile prevederile Ordinului nr. 1899/2004, de aprobare a Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, care la pct. 2 și 3 prevăd că:

"2. Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, denumit în continuare organul fiscal competent.

Prin raportare la aceste prevederi legale, Înalta Curte va observă, așadar, că legea nu recunoaște la momentul contestării deciziei de impunere un drept al contribuabilului de a solicita restituirea sumelor achitate, nașterea acestui drept fiind condiționată de anularea definitivă a deciziei de impunere și de parcurgerea procedurii prealabile obligatorii.

Prin urmare, în condițiile în care actele administrative sunt anulate de către instanța competentă, restituirea sumelor se poate face de organul fiscal competent doar în conformitate cu prevederile art. 117 alin. (1) lit. c) din vechiul Codul de procedură fiscală, respectiv cele ale art. 168 din Legea nr. 207/2015 și a normelor care reglementează procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, Legea nr. 554/2004 conținând doar dispoziții generale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A și va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, va casa în parte sentința recurată și în rejudecare va anula în parte decizia de soluționare a contestației nr. 332/30.12.2016 și decizia de impunere în ceea ce privește obligațiile principale suplimentare de plată nr. x/29.07.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.07.2016 doar în ceea ce privește obligațiile principale suplimentare în sumă de 4.875.753 RON (resturi materiale reciclabile) și 1.909.429 RON (restituiri marfă) precum și dobânzile și penalitățile aferente acestor sume, menținând în rest dispozițiile sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A împotriva sentinței nr. 176 din 19 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței nr. 176 din 19 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și în rejudecare:

Anulează în parte decizia de soluționare a contestației nr. 332/30.12.2016 și decizia de impunere în ceea ce privește obligațiile principale suplimentare de plată nr. x/29.07.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.07.2016 doar în ceea ce privește obligațiile principale suplimentare în sumă de 4.875.753 RON (resturi materiale reciclabile) și 1.909.429 RON (restituiri marfă) precum și dobânzile și penalitățile aferente acestor sume.

Menține în rest dispozițiile sentinței.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.