ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2941/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 29.07.2021 pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul de Soluționarea Contestații, anularea Deciziei de impunere nr. x/26.06.2017, emisă de AJFP Argeș - Inspecție Fiscală și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 191798/12.07.2017, în ceea ce privește suma totală de 7.004.693 RON reprezentând impozit pe profit, TVA și accesoriile aferente, precum și anularea Deciziei nr. 61/01.03.2021 prin care a fost respinsă contestația în ceea ce privește suma totală de 7.004.693 RON reprezentând impozit pe profit, TVA și accesoriile aferente, solicitând, totodată și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 63 din 26 mai 2023, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a anulat decizia nr. 61/01.03.2021, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații, și, în parte, decizia de impunere nr. x/26.06.2017, emisă de AJFP Argeș, în ceea ce privește sumele de 1.940.695 RON reprezentând impozit pe profit și 2.473.380 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată, precum și decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 191798/12.07.2017, emisă de AJFP Argeș în ceea ce privește sumele de 1.168.373 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit și 1.422.245 RON, reprezentând accesorii aferente taxei pe valoare adăugată. Totodată, prima instanță a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de intimata - reclamantă și înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3100 RON, stabilite în sarcina sa. În motivarea cererii de recurs s-a susținut, în esență, că instanța de fond a aplicat în mod greșit atât dispozițiile art. 11 alin. (1), art. 19, art. 21 alin. (1) și (4) și art. 145 slin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât și alte norme de drept primar, secundar și terțiar indicate și citate pe larg în cadrul motivelor de recurs, în condițiile în care, după cum a arătat recurenta, actele administrative fiscale contestate au respectat întru totul legislația națională, dreptul Uniunii Europene și jurisprudența comunitară exemplificată prin trimiteri la o serie de cauze soluționate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în materia TVA. Sentința a fost criticată și cu privire la dispoziția de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, recurenta pârâtă afirmând că au fost întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. prin raportare la lipsa culpei procesuale și la împrejurarea că partea care a solicitat cheltuielile de judecată nu a câștigat irvocabil procesul.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a invocat, în principal, excepția lipsei calității Administrației Județene a Finanțelor Publice Argeș de reprezentantă a recurentei - pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, precum și excepțiile tardivității și nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe, drept temeinică și legală.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș este nefondat. Recurenta- reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015, Decizia nr. 61/01.03.2021, prin care i-a fost respinsă contestația administrativă în ceea ce privește suma totală de 7.004.693 RON reprezentând impozit pe profit, TVA și accesoriile aferente, împreună cu actele administrative prin care au fost stabilite aceste obligații fiscale, și anume Decizia de impunere nr. x/26.06.2017 emisă de AJFP Argeș- Inspecție Fiscală și a Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 191798/12.07.2017, emisă de AJFP Argeș- Serviciul Evidență Plătitori Persoane Juridice. La baza emiterii actelor administrative fiscale contestate a stat raportul de inspecție fiscală nr. x din 26.06.2017, prin care, în urma inspecției fiscale efectuate în perioada 22.02.2016 - 16.06.2017, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare aferente perioadei verificate 01.01.2010 - 31.12.2015, constând în impozit pe profit în sumă de 1.940.695 RON și taxă pe valoare adăugată în sumă de 2.727.935 RON, la care au fost calculate accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere. Dintre acestea, face obiectul prezentului litigiu suma totală de 7.004.693 RON, reprezentând: 1.940.695 RON - impozit pe profit, 2.473.380 RON - taxă pe valoare adăugată, 1.168.373 RON - accesorii aferente impozitului pe profit, 1.422.245 RON - accesorii aferente taxei pe valoare adăugată, în privința cărora s-a reținut, în cadrul procedurii administrative, că societatea contestatoare este beneficiara unui lanț de tranzacționare ce are la bază operațiuni fictive, constituit din 13 societăți furnizoare care au avut rolul de participant la circuitul tranzacțional simulat prin emiterea de facturi care nu reflectă realitatea, generatoare de deduceri fiscale ilegale (TVA și cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit), în beneficiul persoanelor juridice din aval. În esență, autoritățile fiscale au reținut că impozitul pe profit stabilit suplimentar este rezultatul considerării, ca nedeductibile fiscal, a cheltuielilor în sumă de 12.129.344 RON, reprezentând achiziții de bunuri și servicii (12.112.154 RON) și amortizarea unui mijloc fix (17.190 RON) pentru care nu s-a dovedit realitatea tranzacțiilor înscrise în facturile emise de un număr de 13 furnizori, proveniența mijlocului fix și legalitatea tranzacțiilor, nefiind respectate prevederile art. 21 alin. (1), ale art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal. În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.473.380 RON, s-a reținut că reprezintă TVA deductibilă înscrisă în facturi emise de un număr de furnizori pentru care la inspecția fiscală nu s-a dovedit realitatea operațiunilor consemnate în acestea, dreptul de deducere nefiind acordat în baza prevederilor art. 145 alin. (1) și ale art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal. După efectuarea cercetării judecătorești, în cadrul căreia au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză judiciară contabilă, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a anulat actele supuse judecății, cu o motivare detaliată pentru fiecare dintre obligațiile fiscale contestate de reclamantă. Concluzia primei instanțe este împărtășită și de instanța de control judiciar, reflectând interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, după cum se va explica în continuare, cu precizarea că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile. Analizând punctual criticile formulate în recurs, în limitele trasate de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În opinia recurentei-pârâte, sub aspectul impozitului pe profit, sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (1), art. 19 și art. 21 alin. (1) și (4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, date în aplicarea textelor din Codul fiscal, a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a art. 72, art. 73, art. 108 alin. (1) și (3) și art. 109 alin. (5) și (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data efectuării inspecției fiscale), a dispozițiilor similare privind forța probantă a documentelor justificative, obligația de a conduce evidența fiscală și regulile pentru conducerea acestei evidențe, cuprinse anterior în art. 64, 79 și 80 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu normele metodologice corespunzătoare dar și a prevederilor referitoare la evidențele contabile și documentele financiar - contabile cuprinse în art. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, în Normele metodologice aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008 și în OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. În ceea ce privește determinarea legii aplicabile sub aspectul dreptului fiscal material, Înalta Curte constată că, în condițiile în care operațiunile supuse verificării datează din perioada 01.01.2010-31.12.2015, acestea sunt supuse vechiul Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 571/2003. Cât privește aplicarea în timp a normelor de procedură fiscală, în virtutea normelor tranzitorii cuprinse în art. 352 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, legea nouă se aplică procedurilor de administrare începute după intrarea ei în vigoare, astfel că regimul aplicabil inspecției fiscale și actelor emise urmare acesteia este cel prevăzut de Legea nr. 207/2015, dar dispozițiile noului cod (invocate în recurs) nu pot fi aplicate retroactiv în privința documentelor justificative și evidențelor contabile și fiscale aferente operațiunilor economice derulate anterior, acestea fiind supuse condițiilor de regularitate în vigoare la momentul întocmirii lor. Examinând legalitatea sentinței în raport cu normele a căror aplicare greșită o invocă recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare:,,(1) Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.". Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile, conform art. 21 alin. (1) din același act normativ, numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, iar pct. 12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004 prevede că: "Veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal". Potrivit art. 21 al 4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu sunt deductibile: "f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;" și "m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte;". Aplicarea acestor dispoziții legale este detaliată prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, punctul 48 -"Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții: - serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare; - contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate." și punctul 44- "Înregistrările în evidența contabilă se fac cronologic și sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare." Cu privire la taxa pe valoarea adăugată, s-a susținut în recurs că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 145 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora: "(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (...) (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile;". În dezvoltarea criticilor încadrate în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reluat argumentele invocate în motivarea actelor contestate și a insistat pe aspecte privind regimul, forma și conținutul documentelor justificative, precum și metodele de conducere a evidenței financiar-contabile. De asemenea, recurenta- pârâtă a inserat în motivele de recurs o serie de considerații teoretice, citate din legislație și citate din jurisprudența Înaltei Curți ori a CJUE și a afirmat că în cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile de fond pentru deductibilitatea cheltuielilor și pentru exercitarea dreptului de deducere TVA, dar nu a adus argumente apte să răstoarne raționamentul urmat în motivarea sentinței și încadrarea juridică pe care instanța de fond a dat-o situației de fapt fiscale stabilite pe baza probelor administrate în cauză. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a examinat consecințele fiscale ale operațiunilor verificate prin aplicarea corectă a prevederilor legale citate mai sus și a valorificat în mod adecvat principiile deduse din jurisprudența CJUE în ceea ce privește condițiile de deductibilitate a TVA și a cheltuielilor, ținând seama și de principiul prevalenței conținutului economic al tranzacțiilor, ce rezultă din prevederile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, conform cărora "(1) La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției/activității." În jurisprudența constantă a CJUE, s-a reținut că dreptul de deducere poate fi exercitat cu succes atât timp cât condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea acestui drept sunt întrunite (e.g. C-324/11), principiul fundamental al neutralității TVA impunând ca dreptul de deducere să fie acordat dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (C-284/11 și C-332/15). Administrația fiscală nu poate refuza dreptul de deducere al TVA pentru simplul motiv că o factură nu îndeplinește condițiile impuse de art. 226 punctele 6 și 7 din directiva TVA, în cazul în care dispune de toate informațiile pentru a verifica îndeplinirea condițiilor de fond referitoare la acest drept (cauza C- 516/14). Or, în ceea ce privește condițiile de fond, s-a stabilit că, în amonte, bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept trebuie să fie efectiv prestate de o altă persoană impozabilă, iar în aval să fie utilizate de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia (C-324/11, C-277/14). Totodată, din jurisprudența CJUE rezultă că, în cadrul aplicării criteriului legăturii directe dintre operațiunile din amonte și cele din aval, care cade în sarcina administrațiilor fiscale și a instanțelor naționale, este obligația acestora să ia în considerare toate împrejurările în care s-au derulat operațiunile în cauză și să ia în considerare numai operațiunile care sunt în mod obiectiv legate de activitatea taxabilă a persoanei impozabile. Astfel, obligația de a nu lua în considerare decât conținutul obiectiv al operațiunii în cauză este cea mai conformă cu scopul urmărit de sistemul comun al TVA, care vizează să asigure securitatea juridică și să faciliteze actele inerente aplicării TVA (hotărârea din cauza C-104/12, pct. 22 și 23). Toate aceste exemple din jurisprudența CJUE se referă la exercitarea dreptului de deducere a TVA, dar îndeplinirea condițiilor de fond poate fi apreciată în aceleași coordinate de principiu și în materia impozitului pe profit, având în vedere conținutul asemănător al reglementărilor interne privind deductibilitatea cheltuielilor în determinarea profitului impozabil. În acest sens, în hotărârea din cauza C-430/19 (pct. 25,26), CJUE a reținut că, atunci când o legislație națională se conformează, în soluționarea unor situații pur interne, soluțiilor reținute în dreptul Uniunii, pentru a asigura o procedură unică în situații comparabile, există un interes al Uniunii cert ca, pentru a evita viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care sunt condițiile în care acestea urmează să fie aplicate. Astfel, o interpretare dată de Curte dispozițiilor de drept al Uniunii în situații pur interne se justifică pentru motivul că acestea au devenit, în temeiul dreptului național, direct și necondiționat aplicabile, pentru a se asigura un tratament identic situațiilor interne și situațiilor reglementate de dreptul Uniunii. Legat de caracterul nereal al tranzacțiilor și de comportamentul fiscal al furnizorilor, în recurs s-a susținut că sunt relevante hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele reunite C-439/04 și C-440/04 și în cauza C-19/13 (în ceea ce privește existența unor factori obiectivi pe baza cărora administrația fiscală poate stabili implicarea în fraudă a contribuabilului care a solicitat deducerea). În speță, printr-o cercetare minuțioasă a probelor cauzei, instanța de fond a stabilit că în privința societății reclamante nu s-a făcut dovada existenței vreunei fraude sau participări a societății la posibile fraude între furnizor și beneficiar; față de conținutul documentelor prezentate de furnizori, nu existau indicii care să o îndreptățească pe reclamantă să suspecteze existența unor nereguli în legătură cu starea furnizorilor săi ori cu obligațiile fiscale ale acestora, pentru a fi necesare verificări suplimentare, astfel că, în lipsa unor elemente obiective că reclamanta ar fi avut cunoștință de implicarea societăților furnizoare în vreo fraudă de natură fiscală, dreptul de deducere nu putea fi refuzat. Această concluzie a instanței de fond este în acord cu jurisprudența instanței europene, în care s-a stabilit că principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al taxei pe valoarea adăugată, în special cele ale neutralității fiscale și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate (cauza C-430/19). Cât privește pretinsa incidență a hotărârii din cauza C-255/02, privind existența unei practici abusive constând în derularea unor tranzacții artificiale, care au ca scop crearea unui avantaj fiscal, Înalta Curte constată că instanța de fond nu s-a limitat la a verifica existența facturilor, ci a analizat realitatea și necesitatea tranzacțiilor și cheltuielilor pe baza întregului material probator, pe care l-a trecut prin filtrul raționamentului logico- juridic apt să fundamenteze soluția, cu preluarea critică a concluziilor expertizei judiciare și a principiilor cristalizate în jurisprudența CJUE în materie. Astfel, a reținut că, în plus față de facturi, reclamanta a întocmit note de intrare-recepție, a înregistrat în contabilitate achizițiile efectuate de la furnizori și nu au fost identificate nereguli în ceea ce privește corectitudinea și exactitatea modului de calcul și de declarare a obligațiilor fiscale aferente tranzacțiilor comerciale derulate, iar serviciile și mărfurile achiziționate au fost contractate în folosul desfășurării operațiunilor taxabile. A reținut, de asemenea, motivat, că, în condițiile în care autoritățile fiscale au legitimat veniturile obținute de reclamantă, prin impunerea taxelor și impozitelor aferente, acestea nu sunt îndrituite să nu recunoască beneficiarului cheltuielile și TVA deductibilă, aferente acestor achiziții în baza cărora au luat naștere în mod direct veniturile, toate cele susținute de organele fiscale având la bază doar presupuneri ale acestora, și nicidecum probe concrete. Din perspectiva aspectelor dezlegate în jurisprudența CJUE, instanța de fond a reținut judicios că principiul interzicerii practicilor abuzive, care se aplică în cazul TVA, interzice numai aranjamentele pur artificiale, lipsite de realitate economică, efectuate cu unicul scop de a obține un avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivelor Directivei 2006/112 (Hotărârea din 17 decembrie 2015, C-419/14, punctele 35 si 36), dar persoanele impozabile sunt în general libere să aleagă structurile organizatorice pe care le apreciază ca fiind cele mai adecvate pentru activitățile lor economice în vederea limitării sarcinilor lor fiscale. (Hotărârea din 17 decembrie 2015, C-419/14, punctul 42). Or, deși a clamat încălcarea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, prevăzut în art. 4 din Codul de procedură fiscală, prin modul în care și-a construit criticile referitoare la aceste aspecte, cu reluarea pe larg a conținutului raportului de inspecție fiscală (pag. 20-46 din cererea de recurs) și elementelor de fapt și de drept reținute în decizia de soluționare a contestației (pag. 47-54 din cererea de recurs) recurenta-pârâtă tinde la o reapreciere a probelor pentru validarea punctului ei de vedere cu privire la starea de fapt fiscală, ceea ce nu este permis în recurs. Prin urmare, nu ar putea fi reținută în cauză o încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor legale privind forța probantă a documentelor justificative și a evidențelor contabile și sarcina probei pentru dovedirea stării de fapt fiscale, astfel cum au fost indicate și citate în cererea de recurs, ori a deciziei de recurs în interesul legii nr. V din 15 ianuarie 2007, care, de altfel, este anterioară celor mai multe dintre hotărârile CJUE reținute pertinent în considerentele sentinței atacate. Referitor la obligațiile fiscale accesorii, anularea lor este consecința firească a anulării debitelor principale corespunzătoare, astfel că nu se mai impune examinarea criticilor din recurs referitoare la încălcarea normelor de drept material prin care sunt reglementate dobânzile și penalitățile de întârziere. În fine, sub aspectul întrunirii condițiilor pentru acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă. Fundamentul acestei obligații constă în culpa procesuală, ce derivă din însăși pierderea procesului, fără a se impune condiții suplimentare din perspectiva răspunderii civile delictuale ori a relei credințe, a conduitei neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procedurale.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul exercitat conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.