ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2906/2025

Ședința publică din data de 28 mai 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 30.05.2024, sub dosar nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună aplicarea în sarcina pârâților-debitori de penalități pentru neexecutarea în termenul prevăzut de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia civilă nr. 2449/25.04.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea din 13 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

· a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, puterii de lucru judecat și lipsei de interes, ca neîntemeiate;

· a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului;

· a obligat pârâții să plătească reclamantului penalități de întârziere de 100 RON/zi de întârziere, până la executarea obligației de întocmire și afișare la loc vizibil a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz serviciile care pot fi acordate în compensare, prevăzute în titlul executoriu, dar nu mai mult de 3 luni, termen socotit de la data comunicării încheierii.

Împotriva încheierii din 13 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului au declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și respingerea acțiunii.

Prin recursul formulat, recurentul-pârât Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Președintelui AAAS, deoarece eventualele obligații în temeiul acestei dispoziții pot fi stabilite numai în sarcina persoanei juridice, autorității sau instituției publice și nu conducătorului autorității sau instituției publice, respectiv Președintelui AAAS.

De asemenea, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la dispozițiile art. 33 din C. proc. civ., prin respingerea excepției lipsei de interes în cauză, deoarece AAAS și-a îndeplinit obligațiile legale încă din anul 2015 prin afișarea anunțului publicat și pe site-ul instituției în sensul că AAAS nu deține bunuri, terenuri și construcții, și/sau servicii ce pot fi acordate în compensare potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2103, anunț actualizat la 11.06.2024.

În acest context, partea recurentă reiterează excepția lipsei de interes în condițiile art. 33 din C. proc. civ., privind pretențiile intimatului față de titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2022, respectiv sentință civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si Fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 2449/25.04.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal cu raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În cauză nu este îndeplinită condiția interesului născut și actual. În esență, această cerință vizează faptul că interesul trebuie să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă și să existe pe durata derulării acțiunii independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai obține folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, fiind ca atare prejudiciată.

Totodată, partea intimată-reclamantă nu dovedește că AAAS a deținut bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare în condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

AAAS (fostă AVAS) are atribuțiile prevăzute de dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 și art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 republicată, cu modificările și completările ulterioare, așadar un obiect de activitate și un scop stabilite expres de lege, nu are și nu poate dobândi în proprietate bunuri imobile urmăribile deoarece atribuțiile instituției publice sunt numai de administrare și valorificare a activelor aflate în proprietatea statului român. Se constată că nu s-a dovedit că a existat/există refuzul nejustificat al Autorității de a îndeplini obligațiile stabilite în sarcina sa conform Legii nr. 10/2001.

AAAS nu se află în imposibilitatea legală de a acorda efectiv măsuri compensatorii/despăgubiri, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 (art. 29 sau art. 31), obligația instituției se materializează numai prin emiterea deciziei motivate și înaintarea acesteia către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar pe de alta parte AAAS nu are în proprietate bunuri mobile, imobile, acțiuni, servicii etc. Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, AAAS are obligația de a emite decizie motivată cu propunere de acordare despăgubiri, comunicată Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care decide acordarea efectivă a acelor măsuri compensatorii/despăgubiri, conform Legii nr. 165/2013.

Prima instanța a încălcat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 raportate la Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013 și Legea nr. 15/1990, obligația stabilită fiind inadmisibilă și nelegală.

Intimatul nu deține un titlu executoriu civil împotriva AAAS de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu a fost finalizată cauza din dosarul nr. x/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă care are are ca obiect pretenția de soluționare pe fond a notificării, în condițiile Legii nr. 10/2001, și unde ar putea fi stabilită calitatea de persoană îndreptățită a intimatului și eventualele despăgubiri ce ar putea fi acordate numai în condițiile Legii nr. 165/2013 de către Comisia Națională din cadrul instituției Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Or, în aceste condiții sentința civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia civilă nr. 2449/25.04.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost admisă în parte cererea reclamantului, nu poate produce efecte juridice deoarece este obligatoriu ca intimatul să dețină un titlu executoriu împotriva AAAS de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001.

Partea recurentă-pârâtă mai susține că nu s-a dovedit existența refuzului nejustificat de a îndeplini obligațiile stabilite în sarcină sa.

Reiterând aspecte deja învederate, partea recurentă susține că AAAS și-a îndeplinit obligațiile legale prin afișarea anunțului, publicat și pe site-ul instituției în sensul că AAAS nu deține bunuri, terenuri și construcții, și/sau servicii ce pot fi acordate în compensare potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2103.

În plus, partea reclamantă nu a demonstrat că recurenta deține bunuri disponibile și/sau servicii care pot fi acordate în compensare în condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Totodată, în cauză este invocată decizia CCR nr. 898/2015 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Existența vinovăției constituie una dintre condițiile esențiale ale oricărei forme de răspundere, iar recurenta, raportat la obiectul de activitate potrivit O.U.G. nr. 23/2004 nu are obligația legală de a acorda efectiv măsuri compensatorii/despăgubiri, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 (art. 29 sau art. 31).

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a formulat critici similare celor dezvoltate de celălalt recurent, solicitând admiterea căii de atac.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate.

Referitor la critica recurenților în sensul că și-ar fi îndeplinit obligația din anul 2015, anunț actualizat la 11 iunie 2024, intimatul consideră că a fost deja tranșată cu ocazia litigiului de fond prin hotărârea judecătorească definitivă care constituie titlu executoriu, fiind stabilit cu puterea lucrului judecat asupra existenței sau inexistenței bunurilor pe care le-ar acorda în compensare. Anunțul din anul 2015 nu are niciun fel de relevanță în soluționarea prezentei cauze, nefiind menționate în cursul judecății de fond și fiind invocate cu rea-credință în etapa procedurii de executare silită, la un moment când deja s-a tranșat asupra existenței unor bunuri și servicii care ar putea fi date în compensare. În măsura în care nu ar fi existat bunuri și servicii care să fi putut fi acordate în compensarea imobilelor preluate abuziv, titlul executoriu nu ar fi putut să îi oblige la întocmirea și publicarea unei liste cu asemenea bunuri, iar un asemenea titlu executoriu ar fi fost absurd și ar fi instituit obligații imposibil de executat.

Procedura aflându-se în faza executării silite, chestiunile ce privesc raportul juridic obligațional nu pot fi rediscutate de instanța de executare, ci aceasta se pronunță strict cu privire la raportul juridic execuțional, adică verifică executarea sau neexecutarea culpabilă a titlului executoriu. Instanța de executare nu poate rediscuta fondul litigiului în baza unui înscris emis de recurenți și prezentat instanței de executare cu scopul înlăturării obligațiilor instituite prin titlul executoriu, pentru că astfel s-ar da eficiență relei credințe a debitorilor recurenți care au sustras acel înscris de la dezbaterea contradictorie ce a avut loc cu ocazia soluționării cauzei în fond sau culpei procesuale a acestora atunci când ar fi omis dintr-o simplă neglijență administrarea probei cu ocazia dezbaterilor pe fond.

După cum a arătat și pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a susținut că este complet eronată afirmația că recurenții nu ar deține bunuri ori servicii care ar putea fi date în compensarea imobilelor preluate abuziv.

Art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 indică atribuțiile recurenților din care derivă dreptul de a dispune discreționar asupra activelor/participațiilor statului la capitalul social al societăților comerciale unde statul are astfel de participații sau active, inclusiv în privința bunurilor care constituie patrimoniul acelor societăți.

Nu există nicio prevedere în legislația specială reparatorie care să excludă recurenții de la obligația legală de acordare a măsurii reparatorii a compensării imobilelor preluate abuziv cu alte bunuri/servicii.

În acest context sunt menționate și paragrafe din deciziile Curții Constituționale nr. 455/2020 paragraful 20 și nr. 800/2020 paragraful 19.

Recurenții au astfel aceleași obligații și aceleași drepturi cu ale altor entități învestite de lege cu soluționarea notificărilor în materia reparării abuzurilor statului comunist în preluarea de imobile, unele dintre aceste obligații sunt acelea de întocmire și de afișare/publicare a listei cu bunurile/serviciile ce pot fi acordate în compensarea imobilelor preluate abuziv.

Intimatul-pârât contestă relevanța dosarului nr. x/2009 pentru cauza de față, dosarul respectiv având judecata suspendată până la soluționarea acestui proces, spre a se cunoaște dacă partea recurentă a întocmit lista litigioasă.

Refuzul recurenților de a executa obligația stabilită prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 22

1

alin. (5) din Normele de aplicare a Legii, aprobate prin H.G. nr. 89/2014, intimatului-reclamant îi este blocat accesul la măsurile reperatorii prioritare compensării imobilului preluat abuziv cu alt/alte bunuri echivalente, fiind afectată și posibilitatea instanței învestite cu dosarul nr. x/2009 de a pronunța o hotărâre temeinică și legală.

Jurisprudența menționată de partea recurentă nu este relevantă în proces, iar AAAS are calitate procesuală în cauză, fiind debitor al obligațiilor instituite prin titlul executoriu în discuție.

În ce privește culpa recurenților în executarea titlului executoriu, aceasta este evidentă, recurenții neexecutând obligații instituite în sarcina lor de foarte mult timp, obligații confirmate prin titlul executoriu, rămas din nou neexecutat. Or, o astfel de conduită a recurenților este foarte gravă într-un stat de drept, obligațiile legale confirmate prin titlul executoriu nefiind și neputând fi facultative. De altfel, conduita recurenților denotă o intenție de neexecutare.

Intimatul-reclamant urmărește un folos practic evident prin acțiunea dedusă judecății, anume determinarea recurenților-pârâți la executarea titlului executoriu sub constrângerea legală a sancțiunilor pecuniare dispuse de instanța de executare.

Intimatul mai arată că nu îi revine sarcina probei deținerii de recurenții-pârâți a unor bunuri sau servicii, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 impunând părților adverse demonstrarea imposibilității acordării acestora în compensare, iar art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 coroborat cu deciziile CCR nr. 455/2020 și nr. 800/2020 atestă că e suficient ca recurenții să aibă drept de decizie asupra patrimoniului unor societăți la care statul are participații, pentru ca să existe posibilitatea acordării măsurii prioritare a compensării bunurilor preluate abuziv cu alte bunuri/servicii. Recurenții au chiar dreptul de a decide vânzarea acțiunilor statului, bunuri din patrimoniul societăților la care statul are acțiuni.

În consecință, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, prevede:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din același act normativ "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Recursurile formulate de recurenții-pârâți sunt fondate, Înalta Curte urmând a arăta mai întâi criticile invalidate din conținutul memoriilor respective, iar apoi aspectele pentru care căile de atac vor fi admise.

Preliminar, instanța de control judiciar observă că, prin cererile formulate, recurenții-pârâți au dezvoltat motive de casare/nelegalitate ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta intervenind în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Astfel, este lipsită de temei critica recurentului-pârât Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) în sensul că nu ar fi avut calitate procesuală pasivă în cadrul cererii adresate primei instanțe.

Potrivit art. 36 prima teză din C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. (…)".

Una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede că "În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege".

Din lectura atentă a normei amintite rezultă că premisa desfășurării procedurii de executare silită se regăsește în omisiunea debitorului de a se conforma benevol obligației stabilite prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă, pronunțată de instanța de contencios administrativ.

În cauza de față, titlul executoriu este reprezentat de sentința civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin respingerea recursului la 25.04.2024 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admisă în parte cererea reclamantului A., dispunându-se obligarea pârâților Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului la întocmirea și afișarea la loc vizibil a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, Președintele AAAS a avut calitatea de pârât în procesul de fond, fiind instituită inclusiv în sarcina acestuia obligația dispusă prin titlul executoriu.

În aceste condiții, recurentul-pârât în discuție este debitor al obligației instituite prin titlul executoriu, alături de celălalt recurent-pârât, anume Autorității pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), context în care este justificată în procedura de executare silită indicarea sa de către intimatul-reclamant în cadrul procesual pasiv.

Nefondată este și critica prin care ambii recurenți-pârâți pretind o lipsă de interes a intimatului-reclamant în a recurge la procedura de executare silită, sub motiv că obligația instituită prin titlul executoriu ar fi fost adusă la îndeplinire printr-un anunț din anul 2015, iar la data de 11 iunie 2024 acel anunț a fost actualizat.

Ca o condiție de exercitare a oricărei forme de manifestare a acțiunii civile, art. 33 din C. proc. civ. prevede că "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual".

Deși nedefinit în mod formal prin C. proc. civ., totuși, din interpretarea dispozițiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil și jurisprudența constantă în materie înțeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia.

Cererea de executare silită a fost înregistrată de intimatul-reclamant pe rolul Curții de Apel București la data de 30 mai 2024, invocând ca titlu executoriu o sentință pronunțată la 16.11.2022, rămasă definitivă la 25.04.2024.

În acest context, un înscris emis de partea recurentă-pârâtă în cursul anului 2015 nu este de natură să afecteze interesul creditorului care intenționează să valorifice o obligație instituită judecătorește în sarcina autorității publice printr-un titlu executoriu pronunțat în anul 2022 și intrat definitiv în autoritate de lucru judecat în anul 2024.

Așadar, nu se poate pretinde că o împrejurare din cursul anului 2015, anterioară chiar începerii în anul 2022 a procesului în care a fost instituită obligația de îndeplinit de către partea recurentă-pârâtă, ar lipsi de interes procedura de executare silită, din moment ce respectiva împrejurare nu este ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în discuție pentru a atesta executarea sa, ci contestă însuși temeiul instituirii obligației din titlul executoriu.

În ce privește anunțul din data de 11 iunie 2024, instanța de control judiciar observă că înscrisul respectiv este ulterior introducerii cererii de chemare în judecată și declanșării procedurii de executare silită, astfel că nu infirmă interesul creditorului în acest proces.

Eventuala îndeplinire a obligației din titlul executoriu în cursul judecării procesului de față nu atrage lipsa ori rămânerea fără interes în formularea cererii de executare silită, ci va fi avută în vedere odată cu analizarea cererii deduse judecății. În plus, câtă vreme este susceptibil de contestare faptul că punerea în executare a titlului executoriu s-ar fi realizat prin anunțul din 11 iunie 2024, analiza trebuie efectuată pe fondul cererii de chemare în judecată.

Este adevărat că interesul cererii de executare silită trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, însă în cauză o soluție de apreciere a lipsei de interes/rămânerii fără interes a cererii este în strânsă legătură cu verificarea modului de ducere la îndeplinite de către debitor a obligațiilor stabilite în sarcina acestuia prin titlul executoriu. Altfel spus, executarea benevolă a obligației de către debitor reprezintă un caz de încetare a executării silite, potrivit art. 703 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. doar în măsura în care "s-a realizat integral obligația prevăzută în titlul executoriu", iar astfel de verificări reprezintă chestiuni de fond, având legătură cu temeinicia cererii de executare.

Nu pot fi primite nici acele critici prin intermediul cărora recurenții-pârâți repun în discuție fondul cererii inițiale de chemare în judecată vizând refuzul sancționat prin sentința civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin respingerea recursului la 25.04.2024 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub aspectul obligației instituite de art. 1 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ori art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 raportat la Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 sau prin prisma împrejurării publicării unui anunț la nivelul anului 2015. Astfel de aspecte nu sunt în legătură cu procedura de executare silită, ci cu temeinicia acțiunii în sancționarea refuzului nejustificat imputat recurenților-pârâți. Or, existența obligației instituite prin titlul executoriu este deja stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2062 din 16 noiembrie 2022, definitivă.

De asemenea, este lipsită de pertinență și raportarea recurențilot-pârâți la dosarul nr. x/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă privind problema fondului notificării formulate de intimatul-reclamant în condițiile Legii nr. 10/2001, din moment ce titlul executoriu are un obiect diferit și se impune verificarea îndeplinirii obligației din conținutul său.

Cu toate acestea, instanța de control judiciar observă că, în cauza de față, prima instanță a făcut referire și la un anunț din 11 iunie 2024, pe care însă Curtea de Apel București, în mod eronat, nu l-a apreciat ca fiind de natură a atesta executarea titlului executoriu.

Se impune a se sublinia că intimatul-reclamant a declanșat procedura de executare silită în baza sentinței pronunțate de curtea de apel, după împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței respective, fără a se întemeia în vreun fel pe mențiunile considerentelor deciziei pronunțate la 25 aprilie 2024 în recurs, neredactată la momentul declanșării și soluționării acestui proces înregistrat sub dosar nr. x/2024.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin anunțul respectiv, emis sub semnătură Președintelui AAAS, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a menționat că «nu deține bunuri (terenuri/construcții) și/sau servicii ce pot fi acordate în compensare, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România coroborat cu art. 22

1

alin. (1) și (2) din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013» .

Revenind la titlul executoriu ce face obiectul procedurii de executare silită de față, instanța de control judiciar arată că obligația instituită în sarcina recurentelor-pârâte prin sentința civilă nr. 2062/2022 este în sensul «întocmirea și afișarea la loc vizibil a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001».

Totodată, lecturând atent titlul executoriu invocat de intimatul-reclamant, anume sentința civilă nr. 2062/2022, Înalta Curte constată că în conținutul acestuia se afirmă obligația Autorității pentru Administrarea Activelor Statului și a Președintelui acestei autorități publice de a se conforma dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fără însă a se realiza în concret vreo analiză care să afirme existența efectivă a unor bunuri disponibile și/sau servicii care pot fi acordate în compensare.

Așadar, debitorilor recurenți-pârâți le incumbă în baza sentinței civile nr. 2062/16.11.2022 obligația de a se conforma dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prin menționarea bunurilor disponibile și/sau, după caz, a serviciilor care pot fi acordate în compensare.

În plus, obligația respectivă reflectă în mod necesar situația acelor bunuri și servicii de la data afișării listei în discuție.

În acest context, la data de 11 iunie 2024, ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2062/16.11.2022, debitorii recurenți-pârâți au afișat anunțul că AAAS nu deține bunuri (terenuri/construcții) și/sau servicii ce pot fi acordate în compensare, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 22

1

alin. (1) și (2) din H.G. nr. 401/2013.

Or, o astfel de informare corespunde obligației instituite prin titlul executoriu, ce vizează conformarea în raport de dispozițiile legale de la art. 1 din Legea nr. 10/2001, iar nu o listă având un conținut exact, anume detalierea anumitor bunuri și/sau servicii existente care să se regăsească în lista litigioasă.

Astfel, sunt speculative apărările intimatului-reclamant din recurs în sensul că, în absența unor bunuri și/sau servicii, Curtea de Apel București nu ar fi instituit obligația respectivă. Această afirmație a intimatului-reclamant nu își găsește o fundamentare în considerentele sau dispozitivul titlului executoriu, Curtea de Apel București nerealizând o verificare a realității deținerii în mod efectiv de către AAAS a unor bunuri disponibile și/sau, după caz, servicii care pot fi acordate în compensare și neatestând existența acestora, ci tranșând doar obligația recurenților-pârâți de a se supune art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, nu rezultă că prin sentința civilă nr. 2062/16.11.2022 Curtea de Apel București și-ar fi însușit interpretarea invocată în cauza de față de intimatul-reclamant raportat la art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, soluția pronunțată fiind delimitată prin considerentele hotărârii de situația participațiilor deținute la societățile comerciale ale statului, precum și de verificarea condițiilor pe care bunurile în discuție trebuie să le îndeplinească, anume dacă trebuie să se regăsească în patrimoniul AAAS ori este suficient să se găsească în administrarea acestei autorități, respectiv măsura în care pot fi avute și bunuri incorporale.

În aceste condiții, prin prisma art. 24 din Legea nr. 554/2004, se impune a fi amintită și decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, potrivit premiselor ce au fundamentat respectiva decizie obligatorie, amenda și penalitățile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 constituie "măsuri coercitive" menite "a pune presiune pe debitor pentru ca acesta să execute hotărârea judecătorească", "lichidarea sumelor și eventuala acordare a despăgubirilor intervenind ulterior, anume doar dacă această presiune se dovedește ineficientă". Acest din urmă aspect se raportează însă și la dezlegarea de către Înalta Curte a problemei de drept cu care a fost sesizată, potrivit deciziei respective instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 calculează penalități de la momentul indicat în încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 până la momentul executării obligației prevăzute în titlul executoriu, dar nu mai târziu de data la care se împlinește termenul de trei luni înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația.

Din aceste considerente și din soluția obligatorie a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanței supreme reiese că măsurile de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 vor fi aplicate dacă, la momentul soluționării primei etape a procedurii de executare silită, debitorul nu și-a executat încă obligația stabilită prin titlul executoriu, tocmai pentru că, în cea de-a doua etapă, sumele dispuse prin hotărârea judecătorească se lichidează aferent perioadei cuprinse între data stabilită în procedura reglementată de art. 24 alin. (3) și momentul executării obligației litigioase, în mod necesar un moment ulterior soluționării primei etape a procedurii de executare silită, dar nu mai târziu de data la care se împlinește termenul de trei luni înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația. În plus, potrivit considerentului 83 din decizia amintită "termenul de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, este un termen prohibitiv, nu un termen de decădere.", împiedicându-l astfel pe creditor să acționeze pentru lichidarea sumei cuvenite.

Or, în cauza de față, aflată în prima etapă a procedurii de executare silită cu caracter special, debitorii s-au conformat obligației dispuse prin titlul executoriu, indicând situația bunurilor și/sau a serviciilor ce pot fi acordate în compensare, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 22

1

alin. (1) și (2) din H.G. nr. 401/2013.

În concluzie, față de aspectele reieșite din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, amenda și penalitățile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 reprezintă un mijloc de constrângere, dispărând temeiul aplicării atunci când obligația stabilită prin titlul de executoriu a fost îndeplinită de autoritatea publică debitoare, anterior soluționării primei etape a procedurii de executare silită, așa cum este aceasta prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

O raportare similară sub aspectul efectului produs de conformarea debitorului în cursul judecății procedurii de executare silită se regăsește în jurisprudența constantă și îndelungată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu titlu exemplificativ indicându-se deciziile nr. 1374/2018, nr. 599/2018, nr. 552/2018 sau nr. 838/2017.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate împotriva încheierii de ședință din data de 13 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa încheierea recurată și va respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Președintele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului împotriva încheierii de ședință din data de 13 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.