ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2604/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată înregistrată la data de 17 septembrie 2024 sub dosar nr. x/2024.1 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, petenta A. a solicitat completarea considerentelor și a dispozitivului încheierii nr. 56/2024 pronunțate în dosarul nr. x/2024, în sensul că raportat la solicitarea de reexaminare a taxei de timbru din perspectiva scutirii de la timbraj determinată de distincția dintre act administrativ supus controlului de legalitate și o ordonanță a guvernului care este supusă controlului de neconstituționalitate și respectarea deciziilor CCR și a prevederilor speciale din Legea 47/1992.

La termenul de judecată din data de 21.10.2024, petenta a depus la dosarul cauzei note de ședință prin care arată și solicită următoarele:

- competența în soluționarea dosarului nr. x/2024 și a dosarelor asociate create la acest dosar, aparține Tribunalului Hunedoara; să se constate întemeiată excepția lipsei calității pasive a intimaților menționați în citativ și să se constate admisibilitatea celor 2 cereri de sesizare a Curții Constituționale.

Cererile de sesizare a Curții Constituționale cu următoarele excepții:

- reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale cu privire la înțelesul privind "completarea hotărârii" prev.de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la hotărârile CEDO și deciziile ICCJ și CCR;

- neconstituționalitatea sintagmei "pronunțate în apel sau în recurs" din disp.art. 444 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la hotărârile CEDO și deciziile CCR obligatorii.

- statuarea înțelesului constituțional al disp.art. 16 lit. b) din Ordonanța de urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prin raportare la obiectul acțiunilor formulate în temeiul disp.art. 9 din Legea nr. 554/2004 și a disp.art. 126 alin. (6) din Constituția României;

- neconstituționalitatea interpretării pe care Î.C.C.J.-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit-o prin Decizia nr. 6/22.04.2024.

Prin sentința nr. 300/2024 pronunțată la 25 noiembrie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a intimaților, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, formulată de reclamantă, ca inadmisibilă și a respins cererea de completare a considerentelor și a dispozitivului încheierii nr. 56/2024 pronunțată în dosarul nr x/2024, formulată de petenta A..

Împotriva sentinței nr. 300/2024 pronunțată la 25 noiembrie 2024 a declarat recurs petenta A., care a solicitat admiterea cererii, casarea sentinței și pe fond admiterea cererilor de sesizare a Curții Constituționale.

După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, petenta A. aduce mai multe critici de nelegalitate, structurate în mod distinct, invocând dispoziții legale, jurisprudență constituțională și judiciară.

- prima instanță nu a analizat ambele cereri de sesizare a Curții Constituționale formulate în dosarul nr. x/2024*/a2.1.

Petenta susține că instanța de fond a analizat doar una dintre cererile de sesizare, deși în dosar au fost depuse două cereri distincte, fiecare vizând excepții de neconstituționalitate diferite. În temeiul art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța avea obligația de a verifica admisibilitatea fiecărei cereri în parte și de a se pronunța prin încheiere motivată asupra fiecărei excepții invocate.

Nerespectarea acestei obligații procesuale constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a principiului legalității, întrucât nu s-a realizat filtrul de admisibilitate prevăzut de lege pentru sesizarea Curții Constituționale.

- prima instanță a omis să analizeze cererea de completare a considerentelor și a dispozitivului încheierii finale (dezinvestire) pronunțate în dosarul nr. x/2024*/a2.

- Petenta a invocat faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, deși aceasta era formulată expres și fundamentată juridic.

În susținerea cererii de scutire, petenta a invocat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, art. 126 alin. (6) din Constituția României, precum și dispozițiile relevante din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, respectiv art. 1 alin. (3), art. 39 alin. (1), art. 16, art. 28, art. 29 alin. (1) lit. a) și lit. l).

De asemenea, a indicat decizii obligatorii ale Curții Constituționale, precum Decizia nr. 95/2018, Decizia nr. 4/2017, Decizia nr. 479/2015 și Decizia nr. 1/1995, precum și Decizia nr. 55/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de fond, prin omisiunea de a analiza această cerere, a încălcat obligația de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

- în mod nelegal a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale fără verificarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

- instanța nu a motivat în mod corespunzător inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate, încălcând astfel obligația de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, petenta invocă Decizia Curții Constituționale nr. 100/2023, care stabilește că respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale trebuie să se întemeieze exclusiv pe neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, iar instanța trebuie să realizeze o analiză concretă a circumstanțelor cauzei. Indică sub acest aspect Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1176/2023, care subliniază necesitatea evaluării aplicabilității textelor criticate în cauza dedusă judecății și a justificării invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În concluzie, petenta solicită admiterea recursului, constatarea nelegalității sentinței nr. 300/2024, admiterea cererilor de sesizare a Curții Constituționale formulate în dosarul nr. x/2024.1 și dispunerea sesizării Curții Constituționale în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată. Totodată, petenta arată că va detalia motivele de recurs într-un memoriu separat, în conformitate cu paragraful 15 din Decizia Curții Constituționale nr. 100/2023.

Intimații-pârâți a depus întâmpinări și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Demersul judiciar al petentei, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de sesizare a Curții constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea, petenta formulând recurs, criticile putând fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a cărei incidență nu poate fi reținută în cauză.

În prealabil, Înalta Curte constată că soluția în ceea ce privește cererea de completare a considerentelor și a dispozitivului încheierii nr. 56/2024 pronunțată în dosarul nr x/2024 este definitivă și nu poate face obiectul cererii de recurs promovate de către petenta A..

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-petentă susține că instanța de fond ar fi interpretat eronat și nu a înțeles obiectul excepției de neconstituționalitate, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru sesizarea Curții Constituționale.

Este nefondată această critică, având în vedere că potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă doar dacă excepția de neconstituționalitate ridicată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanței, are ca obiect o dispoziție legală în vigoare și este relevantă pentru soluționarea cauzei.

Judecătorul fondului a constatat în mod corect că dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu au fost invocate ca temei de inadmisibilitate a cererii de completare, astfel încât excepția de neconstituționalitate nu era relevantă pentru soluționarea cauzei pendinte.

În consecință, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, este legală și temeinică.

Printr-o altă critică din cuprinsul motivelor de recurs, recurenta petentă solicită sesizarea instanței constituționale pentru a interpreta sintagma "completarea hotărârii" din art. 444 alin. (1) C. proc. civ., invocând în susținere Decizia nr. 418/2014 a Curții Constituționale. Și această critică este, de asemenea, nefondată.

Instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. reglementează ipoteza omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal, accesoriu, conex sau incidental.

În speță, prin sentința recurată prima instanță a verificat și a stabilit că, prin încheierea nr. 56/2024 instanța s-a pronunțat asupra cererii de reexaminare a taxei de timbru, fără a omite vreun capăt de cerere, astfel încât nu se impunea completarea hotărârii.

Solicitarea recurentei de a obține o interpretare constituțională extinsă a sintagmei menționate excedează competenței instanței de fond, întrucât Curtea Constituțională nu poate fi sesizată pentru a interpreta legea, ci doar pentru a verifica conformitatea acesteia cu Constituția.

Este nefondată critica referitoare la sintagma "pronunțate în apel sau recurs" din art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că partea recurentă susține că sintagma este neconstituțională, întrucât exclude alte categorii de hotărâri definitive de la procedura de completare.

Prima instanță a analizat sintagma și a constatat că nu este îndeplinită condiția relevanței, întrucât nu s-a invocat inadmisibilitatea cererii de completare pe motivul că hotărârea nu ar fi fost pronunțată în apel sau recurs. În lipsa unei astfel de excepții, sesizarea Curții Constituționale nu este utilă cauzei.

Înalta Curte constată că în mod legal prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, deoarece nu au fost indicate în mod concret articolele din Constituție care ar fi fost încălcate. În plus, nu există o legătură clară între criticile aduse și textul de lege invocat.

Recurenta-petentă susține că a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. în sensul anulări lui. În realitate, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, partea recurentă a solicitat interpretarea și aplicarea sintagmelor "completarea hotărârii" și "pronunțate în apel sau recurs" de către instanțele judecătorești în sensul apreciat ca fiind corect de către recurentă (completarea hotărârii să vizeze toate cererile formulate de către o parte într-un dosar și să poată fi efectuată în toate hotărârile sau încheierile pronunțate într-un dosar, indiferent de calea de atac), ceea ce depășește atribuțiile Curții Constituționale.

Mai mult, recurenta-reclamantă nu a formulat o critică concretă privind neconstituționalitatea textului de lege nici în cadrul cererii de recurs, rezumându-se să redea conținutul acestuia și menționând că trebuie respectat la soluționarea cauzelor.

Instanța de fond a stabilit în mod just că atribuțiile Curții Constituționale nu includ controlul asupra interpretării sau aplicării legii de către instanțe, iar criticile reclamantei vizau, în esență, fondul cauzei.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte precizează că instanța constituțională, prin Decizia 345/2023 și alte hotărâri anterioare, a statuat că nu poate efectua un control din oficiu asupra interpretării și aplicării legii, iar cererile de sesizare formulate într-un mod vag sau fără justificări specifice nu pot fi considerate veritabile critici de neconstituționalitate.

Atribuția Curții Constituționale a României (CCR), statuată de art. 146 lit. d) din Constituție, se limitează la controlul asupra unei pretinse stări de neconstituționalitate, fie ea extrinsecă sau intrinsecă, a unui text legal. Aceasta nu implică analizarea conformității interpretărilor date de organe, instituții sau autorități publice competente textelor legale în procesul de aplicare a legii, conform Deciziei CCR nr. 232 din 15 aprilie 2014.

Prin urmare, modalitatea de interpretare și aplicare concretă a textelor legale deduse controlului de constituționalitate depășește sfera atribuțiilor instanței de contencios constituțional.

Critica recurentei sub aspectul că instanța de fond nu a motivat în mod corespunzător inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate, încălcând astfel obligația de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă "considerentele în fapt și în drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În speță, instanța de fond a expus în mod detaliat și clar raționamentul juridic care a condus la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, indicând: dispozițiile legale incidente (art. 29 din Legea nr. 47/1992); condițiile cumulative de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate; lipsa relevanței normei criticate pentru soluționarea cauzei; jurisprudența Curții Constituționale aplicabilă (Decizia nr. 345/2023, Decizia nr. 224/2020, Decizia nr. 1313/2011) și faptul că excepția nu viza o dispoziție legală care să fi fost invocată ca temei de inadmisibilitate în cauza pendinte.

În plus, prima instanță a arătat că formularea excepției era generală, fără o motivare concretă și pertinentă, ceea ce contravine cerințelor de claritate și relevanță impuse de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Așadar, hotărârea cuprinde o motivare completă, structurată și conformă cu cerințele legale, fiind înlăturată orice aparență de arbitrar sau de lipsă de fundamentare.

În ce privește motivul din recurs vizând nepronunțarea instanței de fond asupra celei de-a doua cereri de sesizare a Curții Constituționale depusă în data de ce are ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 și neconstituționalitatea interpretării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei RIL 6/22 aprilie 2024, instanța de recurs constată că petenta nu a formulat o cerere de completare a hotărârii recurate, în sensul pronunțării instanței de fond asupra celei de-a doua cereri de sesizare a Curții, ci a invocat această omisiune direct în recurs.

Instanța de recurs precizează că această greșeală nu poate fi cercetată în calea de atac a recursului, cât timp prevederile art. 445 C. proc. civ. reglementează o procedură obligatorie care impune utilizarea instrumentului procedural prevăzut de art. 444 din C. proc. civ., respectiv formularea unei cereri de completare a hotărârii.

Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ.:

"Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare."

De asemenea, conform art. 445 C. proc. civ.:

"Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444."

Prin urmare, în ipoteza omisiunii instanței judecătorești de a se pronunța asupra unor cereri, se poate solicita completarea dispozitivului hotărârii judecătorești în procedura reglementată de art. 444 din C. proc. civ., obligativitatea acestei proceduri, conform art. 445 C. proc. civ., nefăcând posibilă invocarea respectivei omisiuni pe calea recursului.

Abordare recurentei petente este contrară dispozițiilor art. 444 C. proc. civ., care prevăd că omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere se remediază prin cerere de completare adresată instanței care a pronunțat hotărârea, nu prin recurs.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 300/2024 pronunțate la 25 noiembrie 2024 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 mai 2025.