ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 177/2025

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. de dosar x/2024 la data de 25.01.2024, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoanele juridice nr. 698 din 28.12.2023, până la pronunțarea instanței de fond.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 65/CA/2024 din 20 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca, nefondată, cererea.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 65/CA/2024 din 20 martie 2024 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prima critică vizează modalitatea de analizare a condiției cazului bine justificat, reglementată de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a reținut că această condiție este îndeplinită prin existența unei decizii anterioare de suspendare a efectelor modificării vectorului fiscal, ceea ce ridica un dubiu serios asupra legalității deciziei de impunere. Totuși, celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă au fost înlăturate fără o motivare corespunzătoare, instanța apreciind că acestea nu pot genera o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Recurenta susține că această modalitate de respingere se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 teza întâi C. proc. civ., întrucât hotărârea nu este motivată în mod corespunzător. A doua critică privește competența materială a organului fiscal emitent al deciziei de impunere, raportat la art. 35 Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 13 alin. (1) lit. b) Codul fiscal. Recurenta arată că, fiind o persoană juridică nerezidentă fără sediu permanent în România, competența aparține exclusiv organului fiscal central stabilit prin ordin al președintelui ANAF. Instanța de fond a invocat art. 6 din Ordinul ANAF nr. 3775/2015, însă recurenta susține că acest temei legal privește doar persoanele nerezidente care realizează venituri impozabile la sursă, situație diferită de cea a reclamantei. Prin urmare, motivarea instanței este străină de natura cauzei și se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 teza finală C. proc. civ. A treia critică se referă la modalitatea de analizare a condiției pagubei iminente, reglementată de art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a interpretat noțiunea de pagubă ca presupunând un prejudiciu material greu sau imposibil de înlăturat ulterior anulării actului administrativ, ceea ce recurenta apreciază ca fiind o adăugare la lege, contrară principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În opinia recurentei, prejudiciul trebuie privit cumulativ cu aparența de nelegalitate a actului administrativ, iar instanța a aplicat greșit norma de drept material, ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Recurenta invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusiv deciziile nr. 457/12.02.2018, nr. 41 și nr. 2199/14.04.2009, care au statuat că cuantumul ridicat al obligațiilor fiscale suplimentare și impactul asupra activității economice justifică îndeplinirea condiției pagubei iminente. A patra critică privește nemotivarea hotărârii în raport cu alte aspecte de nelegalitate invocate, precum depășirea duratei maxime a inspecției fiscale, nerespectarea perioadei dintre comunicarea avizului și începerea inspecției, precum și momentul de la care trebuia calculat impozitul pe profit. Instanța a apreciat că aceste chestiuni implică verificări complexe ce țin de fondul cauzei și nu pot fi analizate în procedura suspendării. Recurenta consideră că aceste critici puteau fi analizate sumar, iar respingerea lor fără motivare atrage incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În ansamblu, recurenta susține că hotărârea instanței de fond este vădit nelegală, întrucât nu a motivat corespunzător soluția, a aplicat greșit dispozițiile legale incidente și a ignorat jurisprudența relevantă. Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 65/CA/20.03.2024 a Curții de Apel Oradea și rejudecarea cererii de suspendare, cu admiterea acesteia, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C. proc. civ..

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta A., arătând că sentința Curții de Apel Oradea a fost legal pronunțată

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Prin decizia de impunere nr. x din 28.12.2023 emisă pe baza raportului de inspecție fiscală nr. xnr. 617/28.12.2023 de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare s-au stabilit în sarcina reclamantei, creanțe fiscale suplimentare în cuantum total de 4889699 RON reprezentând impozit pe profit. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a respins cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x din 28.12.2023, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea 554/2004. Criticile recurentei întemeiate pe art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. . nu pot fi primite, întrucât hotărârea instanței de fond este motivată în mod corespunzător și aplică corect normele de drept material. Recurenta a invocat nemotivarea hotărârii de fond și motivarea cu argumente străine de natura cauzei, susținând că instanța nu a analizat în mod corespunzător criticile de nelegalitate privind competența materială a organului fiscal, durata inspecției fiscale, momentul calculării impozitului pe profit și modalitatea de motivare a deciziei de impunere. Înalta Curte constată că motivarea hotărârii de fond respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța a expus considerentele esențiale de fapt și de drept care au stat la baza soluției. Dispozițiile legale nu impun o motivare exhaustivă, ci una suficientă pentru a permite părților să înțeleagă rațiunea soluției și pentru a face posibil controlul judiciar în calea de atac. În speță, instanța de fond a arătat în mod explicit că anumite critici - precum cele privind depășirea duratei maxime a inspecției fiscale, nerespectarea termenului dintre comunicarea avizului și începerea controlului, precum și nemotivarea deciziei de impunere sau modalitatea de calcul al impozitului - implică verificări complexe ce țin de fondul cauzei și nu pot fi analizate în cadrul procedurii sumare de suspendare. Această motivare nu este străină de natura cauzei, ci se circumscrie exact cadrului legal al art. 14 din Legea nr. 554/2004, care limitează analiza instanței la existența unei aparențe de nelegalitate și la verificarea condiției pagubei iminente. Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat punctual critica referitoare la competența materială a organului fiscal emitent, raportându-se la dispozițiile art. 35 Codul de procedură fiscală și art. 6 din Ordinul președintelui ANAF nr. 3775/2015, reținând că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare este competentă să administreze obligațiile fiscale ale contribuabililor nerezidenți. Înalta Curte constată că interpretarea instanței de fond este corectă, întrucât dispozițiile 6 din Ordinul nr. 3775/2015 acoperă situația contribuabililor nerezidenți care desfășoară activitate economică în România și generează obligații fiscale, indiferent de modalitatea de impunere. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile existenței unui caz bine justificat și ale prevenirii unei pagube iminente. În ceea ce privește cazul bine justificat, acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări de fapt și de drept apte să producă instanței o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Înalta Curte reține că instanța de fond a apreciat corect că majoritatea criticilor recurentei implică verificări de fond, neputând fi analizate în procedura sumară a suspendării. Singura împrejurare aptă să ridice un dubiu - emiterea deciziei de impunere ulterior suspendării deciziei de modificare a vectorului fiscal - nu este suficientă pentru a justifica suspendarea, în lipsa altor elemente clare și evidente. Înalta Curte constată că aprecierea instanței de fond este corectă și conformă jurisprudenței constante, potrivit căreia suspendarea executării actului administrativ nu poate anticipa soluția asupra fondului, ci se limitează la împrejurări vădite de fapt sau de drept. În ceea ce privește paguba iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 o definește ca un prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat. Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu a probat existența unui prejudiciu material viitor, greu sau imposibil de reparat, ci doar consecințele inerente executării actului administrativ. Înalta Curte constată că această concluzie este întemeiată, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că o parte din creanța fiscală suplimentară a fost compensată cu sumele de rambursare TVA, iar diferența supusă executării silite, de 1.605.997 RON, nu este de natură să afecteze grav patrimoniul societății, aceasta deținând stocuri și active suficiente pentru a acoperi obligația. Simplul caracter vătămător al actului administrativ nu este suficient pentru a justifica suspendarea, întrucât legiuitorul a impus o condiție suplimentară, aceea a existenței unui prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat. Or, în lipsa unor consecințe patrimoniale ireparabile sau dificil de reparat, condiția pagubei iminente nu este îndeplinită. Înalta Curte subliniază că cele două condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea cererii de suspendare. Prin urmare, chiar dacă s-ar admite existența unui dubiu asupra legalității actului administrativ, lipsa dovezii unei pagube iminente face imposibilă suspendarea executării deciziei de impunere. Această interpretare este conformă cu caracterul excepțional al suspendării, care derogă de la regula executării din oficiu a actelor administrative, consacrată de principiul prezumției de legalitate. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, instanța de fond analizând corect condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. ca nefondat și va menține sentința civilă nr. 65/CA/20.03.2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.