ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciara - Consiliul Superior al Magistraturii, a formulat contestație împotriva rezoluției nr. C21-1337/20.08.2021 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea reclamantului, precum și împotriva rezoluției nr. 1983 din 28.06.2021 întocmită de inspector judiciar, jud. B., prin care a fost clasată plângerea reclamantului adresată acestei instituții.

Prin sentința civilă nr. 221 din data de 11 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins contestația ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 221 din 11 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A..

Prima critică vizează nelegalitatea hotărârii pronunțate, în raport cu dispozițiile art. 99 lit. r), h), t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 14 din HCSM nr. 1027/2012, precum și art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. din 1865, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 219/2005. Recurentul susține că instanța de fond ignoră normele de drept material incidente, în special cele referitoare la revizuirea hotărârilor judecătorești pronunțate în temeiul unui înscris declarat fals, și nu analizează pe cale incidentală existența sau inexistența falsului, deși această obligație decurge din textul legal invocat.

A doua critică privește omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii de conexare cu dosarul nr. x/2021, aflat pe rolul aceleiași secții, cerere formulată expres de petent și reiterată în încheierea de dezbateri. Recurentul susține că instanța nu acordă termen pentru discutarea excepției conexității și nu dispune trimiterea dosarului la instanța mai întâi investită, cu încălcarea dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ.. Apreciază că această omisiune afectează grav calitatea actului de justiție, întrucât cele două dosare vizează aceleași persoane și aceeași situație juridică, iar soluționarea separată conduce la contradicții între motivările rezoluțiilor.

O a treia critică se referă la ignorarea probatoriului administrat în cauză, în special a înscrisurilor depuse de recurent, care demonstrează că completarea la plângerea inițială a fost semnată și transmisă anterior soluționării acesteia. Petentul susține că instanța de fond preia necritic motivările Inspecției Judiciare, fără a efectua un control judiciar real, și validează o conduită formală, lipsită de rigoare, prin care se respinge completarea pe motiv că nu ar fi fost semnată, deși acest aspect este infirmat de înscrisurile aflate la dosar.

A patra critică vizează omisiunea instanței de a analiza conduita judecătorilor implicați în pronunțarea hotărârii atacate, în raport cu dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, referitoare la exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Recurentul susține că judecătorii au ignorat dispozițiile legale aplicabile cererii de revizuire, pronunțând o soluție bazată pe o motivare succintă și formală, fără a analiza temeiurile reale ale cererii, respectiv existența unui înscris fals care a stat la baza hotărârii atacate. A invocat, în acest sens, adeverința nr. x/11.09.1991 emisă de Primăria Adunații Copăceni, care atestă în mod eronat calitatea de posesor a petentului asupra unei parcele cadastrale, aspect infirmat ulterior de OCPI Giurgiu prin copia din registrul cadastral.

A cincea critică privește interpretarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 303/2004, în sensul că petentul nu solicită interferența CSM în actul de justiție, ci verificarea conduitei judecătorilor care au aplicat greșit legea sau au ignorat dispoziții legale imperative. Recurentul susține că instanța de fond confundă rolul CSM cu cel al instanțelor de control judiciar, deși nu solicită modificarea soluției pronunțate în revizuire, ci analiza conduitei disciplinare a magistraților implicați.

A șasea critică se referă la omisiunea instanței de a analiza incidenta dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în raport cu conduita judecătorilor și cu obligația CSM de a verifica respectarea normelor deontologice și a principiului supremației legii. Recurentul susține că instanța de fond aduce în discuție în mod nepertinent drepturile și garanțiile conferite de Convenția europeană a drepturilor omului, fără a analiza dacă acestea au fost respectate în mod efectiv în cauză.

Ultima critică vizează caracterul formal și superficial al răspunsului oferit de Inspecția Judiciară, care, potrivit recurentului, este redactat în termeni generici, preluat din alte dosare, fără o analiză individualizată a situației de fapt și de drept. Recurentul susține că instanța de fond validează această conduită, fără a verifica veridicitatea concluziilor prezentate de inspector, în special în ceea ce privește activitatea judecătorului C., despre care recurentul afirmă că produce în mod culpabil întârzieri în redactarea hotărârilor.

În fine, recurentul susține că instanța de fond lipsește de conținut textele legale incidente, acordându-le un sens diferit de cel prevăzut de legiuitor, și că soluția de respingere a contestației este rezultatul unei analize incomplete, bazate pe motivări nereale și formale, fără a se verifica în mod efectiv existența înscrisului fals care a stat la baza hotărârii atacate.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Inspecția Judiciară solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată este legală și temeinică, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În cauză, recurentul invocă nelegalitatea hotărârii instanței de fond, susținând că aceasta ar fi ignorat dispozițiile art. 99 lit. r), h), t) din Legea nr. 303/2004, art. 14 din HCSM nr. 1027/2012, precum și art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. din 1865, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 219/2005.

Înalta Curte reține că instanța de fond a analizat în mod corect și complet legalitatea rezoluțiilor de clasare emise de Inspecția Judiciară, în limitele competenței sale de control asupra actelor administrative ale acestei autorități.

În mod judicios, Curtea de Apel București a constatat că activitatea Inspecției Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraților este guvernată de dispozițiile Legii nr. 317/2004 și se desfășoară cu respectarea principiului independenței justiției, fără a permite interferențe în activitatea de judecată sau în aprecierea probelor de către instanțele competente.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond nu a omis să se pronunțe asupra cererii de conexare, ci, așa cum rezultă din practicaua sentinței recurate, instanța a dispus verificări în sistemul Ecris cu privire la stadiul dosarului nr. x/2021, apreciind, conform dispozițiilor art. 238 C. proc. civ., că durata de cercetare a prezentei cauze este limitată la un singur termen de judecată, respectiv cel în care se formulează cererea de conexare.

În ceea ce privește susținerea recurentului referitoare la pretinsa ignorare a completării sesizării transmise la data de 15.07.2021, Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată.

Din actele dosarului rezultă că lucrarea de inspecție înregistrată sub nr. x-1212 a fost soluționată prin rezoluția din 28.06.2021, anterior primirii completării, iar aplicarea dispozițiilor art. 66 din Ordinul nr. 134/2018 a fost realizată în mod corect. În aceste condiții, nu se poate reține existența unei omisiuni de analiză sau a unei "fracturări" intenționate a sesizărilor, astfel cum susține recurentul.

Referitor la pretinsa abatere disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Inspectorul judiciar are competența de a încadra faptele sesizate, nefiind ținut de calificarea juridică indicată de petent.

În speță, nu s-au identificat indicii privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare de către magistrații vizați, iar nemulțumirile recurentului vizează, în realitate, soluțiile pronunțate de instanțele de judecată, care nu pot face obiectul controlului Inspecției Judiciare.

Înalta Curte reține că Legea nr. 303/2004 nu atribuie Inspecției Judiciare competența de a exercita un control asupra legalității și temeiniciei activității judiciare, similar celui realizat de instanțele de control judiciar.

Prin urmare, Inspecția Judiciară nu are prerogativa de a analiza modul în care instanța a interpretat și aplicat normele de drept procesual civil și de drept material în soluționarea cauzei nr. 2189/122/2016 aflată pe rolul Tribunalului Giurgiu.

Critica referitoare la pretinsa întârziere în redactarea hotărârii judecătorești este neîntemeiată.

Din verificările efectuate rezultă că decizia civilă nr. 10/23.06.2020 a fost redactată la data de 27.04.2021. Deși intervalul de timp dintre pronunțare și redactare este semnificativ, acesta se explică prin volumul ridicat de activitate al Tribunalului Giurgiu, aspect obiectiv și constant la nivelul acestei instanței.

Inspectorul judiciar a apreciat că întârzierea nu întrunește gradul de gravitate necesar pentru a atrage răspunderea disciplinară a magistratului, în sensul art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004. În consecință, s-a considerat că o eventuală sesizare a comisiei de evaluare profesională ar fi mai adecvată în raport cu natura faptei și circumstanțele concrete.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se confirmă existența vreunui indiciu de întrunire cumulativă a cerințelor specifice abaterilor disciplinare invocate, iar afirmațiile recurentului referitoare la superficialitatea verificărilor prealabile efectuate în condițiile art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 nu sunt susținute de probele administrate în cauză.

Așadar, în mod corect, instanța de fond a reținut că Inspecția Judiciară nu are atribuții de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești, această competență revenind exclusiv instanțelor de control judiciar. Solicitarea recurentului de a se reaprecia probele administrate într-un dosar judecat excede competențelor Inspecției Judiciare și echivalează cu o solicitare de interferare în actul de justiție.

În consecință, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, iar recursul declarat de reclamantul A. este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 221 din 11 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.