ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 05.01.2026

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 9/2026

HOTĂRÂRE

05.01.2026

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2026
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 9/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)

Ședința publică din data de 05 ianuarie 2026

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19 decembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 250

din C. proc. pen. rap. la art. 249 din C. proc. pen. s-au constatat legale și temeinice măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr. 422/P/2012 din data de 29.10.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și prin ordonanța nr. 47/P/2014 din data de 13.01.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asupra următoarelor bunuri:

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, constituit din teren arabil în suprafață de 11.353 mp, având referință Grădină în Valea Potocului, deținut de inculpatul A. împreună cu fosta soție B., având un preț de referință de aproximativ 10 euro/mp;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, constituit din teren arabil în suprafață de 825 mp, având referință Grădină în Valea Potocului, deținut de inculpatul A. împreună cu fosta soție B., având un preț de referință de aproximativ 10 euro/mp;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x (provenit din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. x) a localității Caransebeș, constituit dintr-un apartament cu 4 camere situat în Caransebeș, str. x, deținut de inculpatul A. împreună cu fosta soție B., în valoare de 29.000 euro la data achiziției (27.08.2010);

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, constituit din teren fâneață în suprafață de 1.324 mp, intravilan, având referință drum în Grădină în Valea Potocului, deținut de inculpatul A. împreună cu fosta soție B.;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, constituit din teren arabil în suprafață de 676 mp și 564 mp cu destinație curți sau construcții, totalizând 1240 mp intravilan, deținut de inculpatul A. împreună cu fosta soție B., în valoare de 208.000 CHF la data achiziției (21.10.2008);

- imobil înscris în cartea funciară nr. x (provenit din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. x) a localității Caransebeș, constituit din pădure în suprafața de 11.729 mp, deținut de inculpatul A. împreună cu fosta soție B., având ca punct de referință Pădurea Teiuș, în valoare de aproximativ 30.000 euro;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x A;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x A, reprezentând sala sport și teren de fotbal, urmând ca verificarea temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asiguratorii să fie realizată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege, de un an de zile.

S-a respins cererea formulată de inculpat de ridicare a măsurii asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr. 422/P/2012 din data de 29.10.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și prin ordonanța nr. 47/P/2014 din data de 13.01.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, evocate anterior.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că prin rechizitoriul din 04.03.2016, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2014, și înregistrat pe rolul Tribunalului Caraș - Severin la data de 24.03.2016, sub nr. dosar x/2016, a fost trimis în judecată, printre alții, și inculpatul:

- A., pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 (actual art. 35 alin. (1) din Noul C. pen., 125 de acte material - în calitate de administrator al S.C. C. SRL), evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 (actual art. 35 alin. (1) din noul C. pen., 99 de acte materiale - în calitate de administrator de fapt la S.C. D. SRL), complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev de art. 26 din C. pen. din 1968 (actual art. 48 din C. pen.) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (actual art. 35 alin. (1) din Noul C. pen.) (49 acte materiale, în calitate de administrator de fapt la S.C. C. S.R.L. în relația cu S.C. D. SRL), două infracțiuni de spălarea banilor, faptă prev. și ped. de art. 29 lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 (actual art. 35 alin. (1) din Noul C. pen., în calitate de administrator de drept la S.C. C. S.R.L. dar și în calitate de administrator de fapt la S.C. D. SRL), o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1968 (actual art. 322 din noul C. pen.) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 (actual art. 35 alin. (1) din Noul C. pen., 9 acte materiale în calitate de administrator la S.C. C. SRL) și o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1968 (actual art. 322 din Noul C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968 (actual art. 35 alin. (1) din Noul C. pen., 6 acte materiale în calitate de reprezentant la S.C. D. SRL), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. (actual art. 38 alin. (1) din Noul C. pen.) și totul cu aplic. art. 5 din Noul C. pen.

În cursul urmăririi penale, prin ordonanța nr. 422/P/2012 din data de 29.10.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și prin ordonanța nr. 47/P/2014 din data de 13.01.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, față de inculpatul A. s-a dispus luarea măsurii asigurătorii asupra următoarelor bunuri:

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x A;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x A, reprezentând sala sport și teren de fotbal.

Prin încheierea penală nr. 29/15 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017, definitivă prin necontestare, în baza art. 250

din C. proc. pen., s-au menținut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța nr. 422/P/2012 din data de 29.10.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și prin ordonanța nr. 47/P/2014 din data de 13.01.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin încheierea penală nr. 17/27.04.2023 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 113/CO/07.06.2023 a Curții de Apel Timișoara, s-au menținut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța nr. 422/P/2012 din data de 29.10.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și prin ordonanța nr. 47/P/2014 din data de 13.01.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința penală nr. 6/23.01.2025 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017, atacată cu apel, în baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menținut sechestrul asigurător.

Procedând, în raport, cu dispozițiile art. 250

din C. proc. pen., la verificarea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză față de inculpatul A., curtea de apel a reținut că măsura sechestrului asigurător a fost luată în mod legal și temeinic, că au fost respectate prevederile legale prevăzute pentru luarea acestei măsuri, atât din punct de vedere al aspectelor care au justificat-o, cât și în ceea ce privește modalitatea practică de efectuare a actelor procedurale.

În acest sens s-a reținut că la luarea măsurii asiguratorii a fost avută în vedere valoarea bunurilor imobile aparținând inculpatului, conform valorii de impozitare a acestora, măsura dovedindu-se a fi proporțională cu valoarea prejudiciului avut în vedere.

Instanța de fond a mai reținut c,ă deși prima instanță a pronunțat hotărârea de achitare, necesitatea menținerii măsurilor asiguratorii există și în prezent, raportat la calea de atac exercitată de către Ministerul Public și prin prisma faptului că nu au intervenit elemente de noutate care să justifice necesitatea ridicării măsurilor.

În acest context s-a apreciat că având în vedere complexitatea mare a cauzei, nu se poate vorbi de o durată excesivă a măsurilor asiguratorii, acestea fiind în continuare proporționale și necesare.

În fine, instanța de fond a reținut ca nefondată opinia formulată de apărătorul ales al inculpatului A., potrivit căreia s-ar impune ridicarea măsurii, apreciind că, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, măsura apare ca fiind necesară și oportună.

Concluzionând, prima instanță, în baza art. 250

din C. proc. pen., rap. la art. 250 din C. proc. pen., Curtea a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale față de inculpatul A. prin ordonanța nr. 422/P/2012 din data de 29.10.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și prin ordonanța nr. 47/P/2014 din data de 13.01.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

****

Împotriva încheierii din data de 19 decembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2017, la data de 22 decembrie 2023, în termen legal, a formulat contestație inculpatul A., prin apărător ales, fără a motiva în scris calea de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 31 decembrie 2023, sub nr. x/2017**/a2, având termen de judecată fixat la data de 5 ianuarie 2026.

La termenul fixat, apărătorul ales al contestatorului inculpat a susținut oral motivele contestației, concluziile sale în acest sens, ca și cele ale reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri.

Examinând contestația formulată de inculpatul A. pe baza actelor dosarului, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:

Preliminar, Înalta Curte constată că fără a o invoca în mod expres, apărarea, prin intermediul concluziilor orale, a antamat și nelegalitatea încheierii atacate derivată dintr-o pretinsa omisiune a instanței de fond de a motiva, complet și convingător, soluția dispusă, în cauză, urmând această critică să fie respinsă, ca neîntemeiată, în raport cu următoarele considerente.

În acest sens, Înalta Curte reține că în cuprinsul încheierii atacate au fost expuse, într-o formă sintetică, dar elocventă, argumentele faptice și juridice pe care instanța de fond și-a fundamentat soluția menținerii măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, în cursul urmăririi penale, față de contestator și, respectiv, a celei corelative de ridicare a acestora.

Deși, aparent, argumentația primei instanțe are un caracter succint, ea reflectă cu suficientă concizie considerentele esențiale pentru care acesta a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asiguratorii subzistă și în faza cercetării judecătorești în calea ordinară a apelului, aceste motive vizând, pe de o parte, constatarea persistenței obligativității legale a instituirii/menținerii măsurilor procesuale analizate raportat la natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, iar pe de altă parte, subzistența caracterului proporțional al acestora, atât din perspectiva scopului pentru care au fost dispuse, cât și a duratei lor.

Împrejurarea că, în mod firesc, contestatorul nu achiesează argumentelor instanței de fond, nu afectează substanța motivării încheierii atacate, care este suficientă pentru a permite instanței de control judiciar, într-o cale de atac devolutivă ca cea de față, să examineze cauza sub toate aspectele și să cenzureze toate statuările în fapt și în drept ale primei instanțe.

Or, în baza propriului examen, Înalta Curte constată, concordant instanței de fond, că măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigențele de necesitate (decurgând din lege) și proporționalitate care au stat la baza dispunerii lor, criticile de netemeinicie invocate de contestator fiind, deopotrivă, neîntemeiate.

Astfel, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Totodată, se reține că, potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

De asemenea, instanța de control judiciar reține că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului instituirea sechestrului nu reprezintă o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece, atât stabilirea unor drepturi de creanță ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).

Mai mult decât atât, se reține că, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituțională a reținut că "Sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă."

În continuare, Înalta Curte, arată că, potrivit art. 250

din C. proc. pen. "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

aplicându-se în mod corespunzător."

În conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., "Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune."

Nu în ultimul rând, se reține că potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., "Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora."

În raport cu normele legale anterior menționate, se constată că acesta reglementează scopul instituirii de măsuri asigurătorii într-o anumită cauză penală, respectiv evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

De asemenea, din analiza modului de redactare al art. 249 din C. proc. pen., instanța supremă constată, ca regulă generală, că luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Prin excepție, legiuitorul a înțeles să reglementeze și situații derogatorii, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O situație în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie este prevăzută în Legea nr. 241/2005 precum și cea prevăzută de art. 32 din Legea nr. 656/2002 republicată, prin care se instituie obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cazul infracțiunii de spălare a banilor.

Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 78/2000 și art. 32 din Legea nr. 656/2002 stabilesc obligativitatea dispunerii acestei categorii de măsuri procesuale în cazul în care s-a săvârșit una dintre infracțiunile expres și limitativ prevăzute de aceste speciale.

Indiferent de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, prin noile dispoziții procesual penale legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport, cu particularitățile fiecărei cauze, menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse. În cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze, atât la dispozițiile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și justiției (Decizia nr. 19/2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii), cât și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 250

din C. proc. pen. îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului (decurgând din lege ori fiind lăsată la aprecierea organului judiciar), având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Raportând aceste norme legale la cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că acestea își găsesc aplicabilitate în prezentul dosar, întrucât inculpatul A. a fost trimis în judecată, printre altele, și pentru infracțiuniile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c), (2) și (3) din Legea nr. 241/2005 și spălarea banilor prevăzute și pedepsite de art. 29 lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, constând în esență, în aceea că în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L., dar și de administrator de fapt la S.C. D. S.R.L., a înregistrat sau a dispus înregistrarea în documentele financiar contabile și în documentele justificative fiscale a mai multor facturi fiscale, respectiv un număr de 125 de facturi fiscale pentru S.C. C. S.R.L., și de 99 de facturi fiscale pentru S.C. D. S.R.L., reprezentând operațiuni nereale de achiziții de bunuri și de prestări servicii, emise în perioada 2007-2013 de societăți comerciale, unele și cu comportament de "tip fantomă", respectiv S.C. E. S.R.L., din Alexandria, jud. Teleorman, S.C. F. S.R.L., din Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinți, S.C. G. S.R.L., din Strehaia, jud. Mehedinți, S.C. H. S.R.L., din Alexandria, jud. Teleorman, S.C. I. S.R.L., din Strehaia, jud. Mehedinți, S.C. C. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., cu scopul diminuării bazei de calcul pentru impozitul pe profit și TVA, sustrăgându-se de la plata obligațiilor fiscale, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind de 2.436.689.50 RON (564.545,09 euro) în cazul S.C. C. S.R.L. și de 956.697,34 RON (221.652,69 euro), în cazul S.C. D. S.R.L..

În condițiile în care dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, respectiv art. 32 din Legea nr. 656/2002 au caracter special și derogă, în raport, cu regula generală consacrată de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., se constată că, în materia faptelor de evaziune fiscală și de spălarea banilor, organele judiciare nu pot aprecia asupra condiției referitoare la necesitatea dispunerii de măsuri asigurătorii prin raportare la scopul pentru care acestea au fost reglementate de legea penală, ci aceasta decurge, în mod automat, din lege, fiind justificată de natura infracțiunilor economice.

În legătură cu acest aspect, prin Decizia nr. 548/2019, Curtea Constituțională a stabilit că:

"Reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate."

În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanța de judecată din perspectiva dispozițiilor art. 250

din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporționalități între restrângerea dreptului de proprietate și scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.

În aceste sens, prin Decizia nr. 19/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge, atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)."

În plus, se reține că analiza existenței justului echilibru între cerințele interesului general al comunității și cerința de a proteja drepturile fundamentale ale persoanei, se realizează și din perspectiva criteriilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției proprietății și a dreptului la un proces echitabil, prin raportare la durata procedurii, complexitatea ridicată a cauzei, la conduita acuzaților și a autorităților judiciare, dar și a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării, precum și a intervalului de timp în care acestea s-au aflat sub puterea sechestrului.

Așadar, în ceea ce privește proporționalitatea măsurii față de scopul urmărit, instanța trebuie să examineze dacă întinderea măsurii (atât cu privire la valoarea sechestrată, cât și cu privire la durata acesteia) este proporțională cu scopul urmărit (care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune).

Referitor la contestatorul A., se constată că prin ordonanța nr. 422/P/2012 din data de 29.10.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și prin ordonanța nr. 47/P/2014 din data de 13.01.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus luarea măsurii asigurătorii asupra următoarelor bunuri:

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x A;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a localității Caransebeș, respectiv imobilul situat în Caransebeș, str. x A, reprezentând sala sport și teren de fotbal.

Prin urmare, având în vedere bunurile supuse măsurilor asiguratorii, precum și valoarea prejudiciului presupus produs prin activitatea infracțională a inculpatului (aprox. 800.000 euro), Înalta Curte apreciază că exigențele referitoare la proporționalitatea măsurilor asigurătorii sunt respectate, astfel încât nu se poate discuta despre o sarcină excesivă față de inculpatul A. sau despre o încălcare a dispozițiilor de nivel convențional, constituțional și legal care protejează dreptul de proprietate și care să justifice soluția modificării obiectului măsurii asigurătorii dispuse în cauză, respectiv ridicarea sechestrului asigurător instituit.

În cauză, similar celor reținute de Curtea de Apel Timișoara în cuprinsul încheierii contestate se constată că măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului A., astfel cum a fost instituită în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, este în continuare necesară, pentru a garanta repararea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina acestuia și plata cheltuielilor judiciare, nefiind oportună ridicarea acestora, astfel cum a solicitat apărarea, chiar și în situația în care prin sentință pronunțată s-a dispus achitarea inculpatului.

În continuare, Înalta Curte constată că, deși, într-adevăr, în cauză, măsurile asigurătorii contestate sunt instituite de aproximativ 11 ani, timpul scurs de la dispunerea acestora nu este singurul element de analiză ce se impune a fi avut avut în vedere în evaluarea proporționalității lor, un astfel de examen raportându-se în mod obligatoriu și la elementele specifice privind complexitatea cauzei și etapa procesuală în care se află aceasta.

Neîndoielnic că, raportat la amploarea activității infracționale investigate, numărul mare de inculpați ce au fost trimiși în judecată, cauza are o complexitate deosebită, care s-a repercutat în mod corespunzător asupra duratei procesului penal, nefiind însă singurul element care a condus la prelungirea ei pe durata a peste 9 ani.

De altfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune decât existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (cauzele P. împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că, în accepțiunea convențională, trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură a pune în discuție, doar prin ea însăși, principiul rezonabilității, subsiztența acestuia urmând a fi apreciată, în concret, în raport, cu atitudinea procesuală a părților, complexitatea cauzei și durata procedurilor în fața instanței.

Or, în speță, așa cum s-a arătat, durata măsurilor instituite prin ordonanțele procurorului este justificată, la acest moment procesual, de complexitatea cauzei și natura acuzațiilor aduse inculpatului, iar consecințele pe care acestea le produc asupra acestuia nu depășesc efectele normale ale unor astfel de măsuri procesuale, date fiind sumele mari de bani reținute cu titlu de presupus prejudiciu cauzat prin infracțiunea de evaziune fiscală, fapte ce fac obiectul cercetărilor în cauză.

De altfel, măsura are un caracter temporar de împiedicare a înstrăinării bunurilor, astfel încât să poată fi asigurat scopul pentru care măsura a fost dispusă, prin luarea acesteia fiind restricționat doar dreptul de dispoziție asupra bunurilor mobile și imobile (jus abutendi), iar nu și celelalte prerogative ale dreptului de proprietate, inculpatul fiind pe mai departe titular al acestor prerogative.

În ceea ce privește susținerile apărării privind existența unei hotărâri civile privind anularea deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, se constată că, găsindu-și fundament în chiar contestarea elementelor factuale privind existența sau cuantumul prejudiciului pretins comis de aceasta prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și suma totală ce a făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor, susținerile inculpatului aduc în discuție chestiuni eminamente de fond, care nu pot fi analizate și valorificate în această procedură.

Înalta Curte reamintește că în procedura prevăzută de art. 250

din C. proc. pen., rolul său în cenzurarea unor eventuale imprecizii ale acuzațiilor penale este extrem de limitat, ceea ce determină, în contextul exigențelor principiului separării funcțiilor judiciare, o analiză a cauzei doar în limitele prezentului cadru procesual, fără a putea antama decât tangențial și aspecte ce țin de vinovăția și faptele pentru care este judecat inculpatul.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte constată că, raportat la cuantumul prejudiciului reținut în cauză, la complexitatea ridicată a cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar și la stadiul procedurii judiciare în calea ordinară de atac se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privința măsurilor asigurătorii menținute prin încheierea penală contestată se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, și interesul personal al acuzatului de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva Romaniei, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Prin urmare, în raport cu argumentația ce precede, Înalta Curte, în temeiul art. 425

alin. (7) lit. b) din C. proc. pen. va respinge, ca nefondată contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 19 decembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 19 decembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2017.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 ianuarie 2026.

§ Cauze similare