ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1417/18.11.2024, Tribunalul București, secția I Penală, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 22 (douăzeci și doi) ani, pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a alege, drepturile părintești, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme), conform art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a alege, drepturile părintești, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme), pe o durată de 5 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 335 alin. (1) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele principale aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa închisorii cea mai grea de 22 ani închisoare la care se adaugă un spor obligatoriu de 6 luni, inculpatul A. urmând a executa în final o pedeapsă principală a închisorii de 22 (douăzeci și doi) ani și 6 (șase) luni.

În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a alege, drepturile părintești, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme), pe o durată de 5 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., după executarea pedepsei rezultante a închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 45 alin. (1) și (5) rap. la art. 65 alin. (1) și (3) și art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen., a interzis inculpatului aceleași drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, conform art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1443 C. civ., a admis acțiunea civilă formulată de B. și a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a echivalentului în ron la cursul BNR din ziua plății a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, de la data de 17.10.2022 și până la achitarea integrală a debitului principal.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1443 C. civ., a admis în parte acțiunea civilă formulată de C. și a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plății a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, de la data de 17.10.2022 și până la achitarea integrală a debitului principal.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1443 C. civ., a admis în parte acțiunea civilă formulată de D. și a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a echivalentului în ron la cursul BNR din ziua plății a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., a instituit sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile identificabile, prezente și viitoare, ale inculpatului A., până la concurența sumei de 320.000 euro cu titlu de despăgubiri civile.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 12.000 RON (4.000 RON aferente fazei de urmărire penală și 8.000 RON aferente fazei de judecată) cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel, printre alții, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 1417/18.11.2024 pronunțate de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul penal nr. x/2023

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat apelantul inculpat la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 14 august 2025, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat A. a solicitat în principal, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și achitarea recurentului-inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de violență în familie, prevăzute de art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) coroborată cu art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație și dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel București.

S-a precizat că recursul în casație vizează atât latura penală, iar critica principală adusă hotărârii recurate fiind aceea că fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, cât și latura civilă a cauzei și este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cât privește aria de analiză care ar urma să fie efectuată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la elementele de tipicitate, deși orientarea jurisprudențială majoritară este în sensul că art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează exclusiv situațiile în care fapta concretă pentru care a fost pronunțată soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, jurisprudența recentă tinde să extindă această analiză și asupra elementelor de tipicitate subiectivă, precum și asupra corectitudinii corespondenței dintre încadrarea juridică stabilită de instanța de apel și norma de incriminare.

În concluzie, recurentul inculpat a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., pentru a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., pentru a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație.

De asemenea, recurentul inculpat a considerat că, la momentul la care instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului, existau motive de drept care justificau pronunțarea unor soluții de achitare deoarece fapta pentru care s-a dispus condamnarea nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, aspecte care au fost invocate în fața instanței de apel, dar instanța de apel le-a respins.

Astfel, s-a invocat lipsa elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de violență în familie, prevăzute de art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) coroborat cu art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen.

Din considerentele sentinței apelate, însușite de instanța de control judiciar, s-a reținut că, în data de 13.10.2022, între inculpatul A. și victima E. o izbucnit un conflict verbal și fizic. Pe fondul acestui conflict, inculpatul a lovit victima, în repetate rânduri, cu palmele și pumnul în zona feței. Ca urmare a leziunilor suferite în acest incident, deși nu s-a menționat în concret data decesului, s-a reținut că victima ar fi decedat cu 48-72 de ore înainte de data constatării decesului de către echipajul medical de specialitate chemat de către inculpat în data de 18.10.2022.

În reținerea elementelor de tipicitate obiectivă și subiectivă, Curtea a recurs, preponderent, la analiza mijloacelor de probă constând în: raport de expertiză medico-legală din 15.04.2024, declarațiile inculpatului date pe parcursul întregului proces penal și declarația martorului F., expert specialist desemnat de INML din 13.03.2025, instanța de control judiciar reținând o situație de fapt pe deplin corespondentă cu cea reținută de către instanța de fond, singura excepție constând în data decesului.

În acest sens, s-a reținut că, potrivit raportului de expertiză medico-legală din 15.04.2024 ("Raport de nouă expertiză medico-legală"), moartea victimei s-a produs din cauza insuficienței organice multiple (neurologic, respirator) survenită în evoluția unor traumatisme cranio-faciale, complicat final cu bronhopneumonie, în condițiile unui consum de cocaină, amfetamină și alcool. Leziunile cerebrale s-au putut produce cu câteva zile anterior decesului (posibil până la două săptămâni), iar leziunile mucoasei vestibulare și jugale par a fi produse postmortem. Edemul cerebral a putut contribui la cauza decesului, fără a putea cuantifica contribuția procentuală a fiecăreia dintre aceste componente.

Așadar, din concluziile raportului medico-legal, coroborat cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, Curtea a reținut că decesul victimei a survenit ca urmare a unui complex cauzal.

S-a apreciat că ruperea lanțului cauzal rezultă, în mod evident, chiar din faptul că leziunile traumatice prezentau semne de vindecare excluzând, astfel, legătura leziunilor traumatice de intensitate medie cu decesul victimei. De altfel, expertul specialist desemnat de INML a confirmat faptul că leziunile de la nivel cerebral s-ar fi putut produce și în condiții netraumatice.

Recurentul a considerat că din motivarea deciziei recurate nu se poate desprinde concluzia existenței elementului material al laturii obiective specifice infracțiunii de omor și nici a legăturii de cauzalitate dintre loviturile aplicate de către inculpat și moartea victimei, atâta timp cât Curtea nu a efectuat o analiză concretă, însușindu-și situația de fapt reținută de către Tribunal și nu a putut stabili care dintre toți acești factori prezentați au fost decisivi în producerea decesului.

Așadar, rezultă cu claritate faptul că nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă specifice infracțiunii de omor, Tribunalul și Curtea, admițând chiar faptul că "prezenta cauză nu este situația tipică de omor, neputând fi identificată o vătămare, o leziune și lovitura aferentă acesteia care să fi fost decisivă care să constituie, ut singuli, cauza decesului". Din cuprinsul evaluărilor medicale întocmite, Curtea a reținut faptul că, în lanțul cauzal ce a condus la decesul victimei se suprapun o serie de evenimente, fără a se putea aprecia că există o rupere a lanțului cauzal între faptele inculpatului și urmarea imediată a infracțiunii de omor.

În concluzie, starea de fapt reținută nu clarifică în ce măsură leziunile de intensitate moderată suferite de către victimă ar fi putut conduce la decesul acesteia, în detrimentul patologiilor preexistente în contextul consumului de droguri (cocaină, amfetamină) și a consumului de alcool, motiv pentru care recurentul a apreciat că nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de omor.

Cu atât mai puțin, a considerat recurentul că nu rezultă săvârșirea formei calificate a omorului, din starea de fapt reținută de către Curte neputând fi decelate acele mijloace care presupun, pe de o parte, ferocitatea acțiunii de ucidere, prin procedee cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate, iar, pe de altă parte, provocarea unui sentiment de oroare persoanelor care au cunoștință de fapta de omor și de procedeele folosite.

În niciun caz nu se poate considera îndeplinită condiția "ferocității" având în vedere că, din toate mijloacele de probă administrate, precum și din situația de fapt reținută atât de către instanța de fond și cea de control judiciar, loviturile inculpatului au fost de intensitate medie, motiv pentru care nu pot avea, așadar, aptitudinea, prin ele însele, să producă suferințe de maximă intensitate.

Recurentul inculpat a apreciat lipsa elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de violență în familie, prev. de art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) coroborat cu art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen.

În stabilirea elementelor de tipicitate subiectivă, Curtea a reținut că, probele administrate în cauză confirmă o implicare activă a inculpatului în executarea actelor de agresiune asupra victimei, în mod repetat și gradual, cu intenție.

S-a apreciat că starea de fapt reținută în prezenta cauză nu poate conduce la concluzia că inculpatul a acționat cu intenția de a suprima viața, neputându-se stabili nici intenția directă, nici indirectă, criteriul legal care servește la caracterizarea actului de conștiință și la stabilirea vinovăției în forma intenției.

În aceste împrejurări, inculpatul nu a urmărit și nici nu a acceptat că prin lovirea victimei în această manieră se va produce moartea acesteia, nu a prevăzut acest rezultat, deși trebuia și putea să-l prevadă. S-a apreciat că această atitudine subiectivă a inculpatului față de fapta comisă și urmările sale este caracteristică intenției depășite, ca formă de vinovăție, prevăzută de art. 19 din C. pen., ceea ce face ca infracțiunea comisă de acesta să fie încadrată juridic în prevederile art. 195 din C. pen.

Pentru toate aceste aspecte, recurentul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate subiectivă specifice infracțiunii de omor, cu atât mai puțin a celei de omor în variantă calificată, iar elementele de fapt reținute relevă situația tipică a unei infracțiuni de lovire sau alte violențe, care a avut drept rezultat, alături de alți factori externi, moartea victimei.

În acest context, recurentul a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei recurate cu privire la lipsa de corespondență între situația de fapt și norma de incriminare, nelegalitate ce nu ar putea fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanța de recurs în casație, deoarece implică schimbarea încadrării juridice în raport de situația de fapt, dar și individualizarea pedepsei și a modului de executare a acesteia, în funcție de norma de incriminare ce ar urma să fie stabilită ca fiind incidentă în cauză.

Verificând exclusiv condițiile de admisibilitate, în conformitate cu dispozițiile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434-art. 438 din C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Recursul în casație constituie o cale extraordinară de atac, de anulare, ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a fi admisibilă în principiu, cererea de recurs în casație trebuie să îndeplinească cumulativ cerințele privind natura hotărârii atacate, termenul de declarare a căii extraordinare de atac, calitatea părții care o exercită, precum și condițiile legate de formă și fond. Această concluzie rezultă din prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora cererea de recurs în casație va fi respinsă, prin încheiere definitivă, dacă nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 din același cod.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 434 din C. proc. pen., acesta a atacat cu recurs în casație decizia penală nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, ce face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casație, fiind pronunțată de curtea de apel ca instanță de apel.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, de către A., persoană care, având calitatea de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, care a fost respins de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

De asemenea, cererea de recurs în casație întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului, hotărârea care se atacă, iar cererea poartă semnătura apărătorului ales, fiind atașată la dosar și împuternicirea avocațială.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație, în ceea ce privește condiția cumulativă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că recurentul-inculpat a invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu prioritate, se notează că, sintagma "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune, putând deveni incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se prevede că hotărârile sunt supuse casării în situația în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii. Nu se poate realiza o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii, făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reținută de instanța de apel (Decizia Î.C.C.J. nr. 220/RC/2019, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 și nr. 332/RC din 28 iunie 2022 și altele).

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege" (minuta deciziei ședinței judecătorilor secției penale din 24 mai 2023 fiind în sensul inadmisibilității verificării condițiilor referitoare la latură subiectivă a infracțiunii în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.).

În concret, se reține că motivele invocate în cererea de recurs în casație vizează temeinicia soluției de condamnare a cărei analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat, precum și analiza elementului subiectiv al infracțiunii de referință, recurentul susținând că probele administrate în cauză nu au relevat, în mod cert, că acesta a săvârșit infracțiunea de violență în familie, fapta constituind o altă infracțiune, respectiv lovirea sau alte violențe.

În acest context, se impune a se sublinia că invocarea formală a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, situație care nu se regăsește în speță.

Prin urmare, la nivel teoretic se precizează că, invocarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Se mai impune precizarea că recursul în casație nu se poate transforma într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Acesta își menține caracteristica de exercitare numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv a legalității hotărârii anterior pronunțate.

Prin urmare, recurentul face referire în mod formal la lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii de violență în familie, fiindcă în realitate prin motivele de recurs critică interpretarea probatoriului de către instanțele de fond și apel, solicitând o reinterpretare a probatoriului administrat și reevaluarea laturii subiective, cu consecința schimbării situației de fapt reținută de instanța de apel, care să conducă la concluzia inexistenței faptei și implicit la modificarea situației de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanțele de fond.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casație coroborat cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată.

În plus, Înalta Curte subliniază că toate constatările făcute cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat un inculpat se realizează prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, stabilită în mod definitiv de instanța de apel, care constituie chestiuni de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii, pentru a putea fi încadrate într-un caz de casare.

Așadar, întrucât motivele prezentate de recurent nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare indicat pur formal, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că cererea nu are aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat și nici a altui caz de casare dintre cele reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., nu este îndeplinită.

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2025.