ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de recurenții A. și Instituția Prefectului Județului Constanța, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 11 din 12.01.2024 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos material, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege.

În baza art. 397 alin. (1) cu referire la art. 25 din C. proc. pen. a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă B. în contradictoriu cu inculpatul A. și partea responsabilă civilmente Instituția Prefectului Județului Constanța, ca nefondată.

În baza art. 397 alin. (2) cu referire la art. 2502 din C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurator dispusă prin ordonanța nr. 266/P/2016 din data de 13.02.2020 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța instituită cu privire la bunurile mobile și imobile ale inculpatului A., la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - S.T. Constanța și partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 512/P din data de 30 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - S.T. Constanța și de partea civilă B., s-a desființat sentința penală nr. 11 din data de 12.01.2024, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2020 și rejudecând:

În baza art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 din C. pen. și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos material, la pedeapsa de 4 ani închisoare în regim de detenție.

În baza art. 67 alin. (1) și (2) și art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani și ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen.: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția de prefect sau de membru al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor; dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

În baza art. 397 alin. (1) cu referire la art. 25 din C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă și a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Instituția Prefectului Județului Constanța la plata către partea civilă B. a sumei de 3.138.028,23 RON daune materiale și a sumei de 3000 RON daune morale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 266/P/2016 din data de 13.02.2020 a P.Î.C.C.J. - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța, instituită cu privire la bunurile mobile și imobile ale inculpatului A. până la concurența sumelor de 3.138.028,23 RON și 3000 euro.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în baza propriei analize, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de acesta, cu vinovăția prevăzută de lege.

Astfel, s-a arătat că fapta inculpatului A. care, în perioada martie 2016 - 6 iulie 2017, în calitate de Prefect al Județului Constanța și Președinte al Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a împiedicat eliberarea titlurilor de proprietate către persoana vătămată B., prin refuzul nejustificat de a valida propunerile Comisiei Locale Mihail Kogălniceanu și prin neluarea oricărei măsuri pentru remedierea eventualelor neconcordanțe sau lipsuri în cadrul documentației, privând-o pe persoana vătămată B. de posibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, recunoscut de instanță, și cauzându-i o pagubă constând în contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren în cuantum de 3.138.028,23 RON, asigurându-i, corelativ, numitului C. folosința terenului în suprafață de 19 hectare, amplasat în intravilanul municipiului Constanța, și încasarea unor sume de bani cu titlul de arendă, de la societatea D. S.R.L., încălcând astfel dispozițiile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 340/2004, art. 14 din Legea nr. 304/2004, art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Dreptului Omului, art. 12 din Legea nr. 18/1991, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen.

Instanța de apel a stabilit, din coroborarea probelor administrate, că prin inacțiunea sa, inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu a îndeplinit acte prevăzute de acte normative primare și chiar a încălcat dispoziții cuprinse în astfel de acte normative, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare drepturilor persoanei vătămate B. și obținând un folos necuvenit pentru C..

Curtea a constatat că inculpatul a încălcat următoarele dispoziții din actele normative primare:

• art. 1 alin. (3) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 340/2004, (în vigoare la data comiterii faptei, ulterior abrogată prin O..U.G. nr. 57/2019, privind Codul administrativ);

• art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991;

• art. 14 din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data comiterii faptei, în prezent preluate în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 304/2022);

• art. 44 alin. (2) teza I din Constituție;

• art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Dreptului Omului, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, dispoziții care fac parte din dreptul intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție.

Curtea a argumentat că în cazul în care emiterea titlurilor de proprietate este dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta nu mai presupune parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991 și de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005.

Curtea a constatat că nu poate reține drept pagubă materială produsă prin infracțiune valoarea terenurilor pentru care nu s-au eliberat titlurile de proprietate, estimată la 6.460.000 euro, persoana vătămată nefiind lipsită de dreptul de proprietate, ci de posibilitatea de a exercita prerogativele acestuia, temporar, și nici suma de 240.465 euro acordată cu titlul de justă despăgubire pentru terenurile expropriate din cele pentru care se dispusese emiterea titlurilor de proprietate, cu privire la care, prin sentința civilă nr. 5743/19.05.2021 pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 1992/7.12.2021 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă (dosar nr. x/2020), pârâtul Municipiul Constanța (și nu Instituția Prefectului sau Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Constanța) a fost cel obligat să își dea consimțământul în vederea eliberării sumei menționate de către E. - Sucursala Constanța, unde fusese consemnată, către persoana vătămată.

De asemenea, s-a reținut contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de teren rămasă după expropriere, care a avut loc anterior săvârșirii infracțiunii, față de împrejurarea că persoana vătămată nu putea folosi și suprafața de teren expropriată, pentru care se calculase o justă despăgubire și pierduse dreptul de proprietate independent de punerea în executare a hotărârii judecătorești prin care se dispusese reconstituirea acestuia potrivit Legii nr. 18/1991.

Având în vedere că activitatea infracțională a inculpatului s-a desfășurat în perioada martie 2016 - 6 iulie 2017, perioada de timp pentru care persoanei vătămate nu i s-au emis în continuare titlurile de proprietate fiind imputabilă Instituției Prefectului și Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Constanța, care nu au mai fost conduse de inculpat, Curtea a apreciat nerelevantă pentru stabilirea pagubei produse prin infracțiune data punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului, câtă vreme calitatea în care acesta putea comite fapta (respectiv, în exercitarea atribuțiilor de serviciu) încetase anterior.

Curtea a observat și că, în legătură cu hotărârile instanțelor judecătorești pronunțate ulterior, invocate de inculpat în apărare, acesta, în perioada semnificativă de timp în care trebuia să pună în executare hotărârea judecătorească definitivă nu avea element reale, semnificative, care să îi permită să considere că hotărârea judecătorească civilă este greșită și, oricum, chiar dacă ar fi putut avea unele suspiciuni în acest sens, ele au fost înlăturate în mod obiectiv prin numeroase alte hotărâri civile ulterioare și, în ultimă instanță, dacă ar fi avut o astfel de convingere în continuare, oricum nu putea să refuze pur și simplu executarea hotărârii, mai ales în calitatea sa de cel mai înalt și direct reprezentant al Guvernului României în teritoriu, ci să utilizeze exclusiv căile extraordinare de atac.

În condițiile în care instituția nu a invocat falsul unor înscrisuri în cursul procedurilor civile, care ar fi permis suspendarea judecății cauzelor civile în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., Curtea a apreciat că inculpatul nu putea să suspende de facto executarea hotărârii pentru acest motiv.

Totodată, a arătat și că potrivit art. 430 alin. (5) din C. proc. civ., hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre și prin urmare, inculpatul nu avea nicio justificare pentru a refuza executarea hotărârii judecătorești la momentul săvârșirii faptei, iar pretinse motive care ar părea confirmate după o lungă perioadă de timp, prin demersuri care nici nu au aparținut inculpatului, nu puteau oricum justifica neexecutarea hotărârii judecătorești, înlăturarea puterii lucrului judecat și forței executorii putând fi făcută, chiar în aceste cazuri, numai pe căile legale extraordinare de atac, mai ales că nu exista niciun risc de înstrăinare a terenurilor, de vreme ce fusese instituit în mai multe rânduri sechestrul în cauzele penale.

Cu referire la individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea a reținut pericolul social al infracțiunii, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor (majorate potrivit dispozițiilor art. 309 din C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000), precum și împrejurările comiterii faptei și urmările produse, circumstanțele personale ale inculpatului, în vârstă de 68 de ani, cu studii superioare juridice, care a negat comiterea infracțiunii, susținând în continuare că persoanei vătămate nu i se cuvine terenul cu privire la care instanța civilă a obligat Comisia Județeană al cărei președinte era la emiterea titlurilor de proprietate. Curtea nu a reținut circumstanțe atenuante în ceea ce îl privește pe inculpat, neregăsindu-se în speță niciuna dintre împrejurările enumerate la art. 75 din C. pen.

Circumstanțele personale ale inculpatului, constând în lipsa antecedentelor penale, formarea profesională și funcția ocupată sunt doar aparent favorabile acestuia, în opinia Curții, dat fiind că tocmai aceste circumstanțe i-au permis inculpatului să ocupe funcția pe care a exercitat-o în mod abuziv, cauzând vătămarea drepturilor precum și o pagubă materială însemnată persoanei vătămate B..

Curtea a dat eficiență însă, având în vedere vârsta înaintată a inculpatului, principiului umanismului dreptului penal orientând pedeapsa închisorii spre cuantumul minim prevăzut de lege.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile privind suspendarea sub supraveghere a acesteia.

Curtea a considerat că natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, motiv pentru care exercițiul acestora va fi interzis, fără a se impune interzicerea dreptului inculpatului de a alege, ci doar pe cel de a fi ales, având în vedere exigențele CEDO, reflectate în Hotărârea din 6 octombrie 2005 și în Hotărârea din 1 iulie 2008.

În ce privește latura civilă a cauzei, s-a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, cuantumul prejudiciului material cauzat persoanei vătămate B. fiind de 3.138.028,23 RON, constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru care i s-a refuzat eliberarea titlului de proprietate, mai puțin suprafața expropriată.

În ceea ce privește daunele interese moratorii pentru întârzierea obligației de a face constând în emiterea titlurilor de proprietate, estimate la valoarea de 515000 euro, s-a apreciat că acestea nu pot face obiectul acțiunii civile exercitate în procesul penal, fiind de competența exclusivă a instanței civile, în cadrul procedurii speciale prevăzute art. 906 din C. proc. civ.

Cu privire la despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, Curtea a reținut că se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 3.000 de euro, în compensarea traumelor psihice suferite de partea civilă B. ca urmare a faptei inculpatului, constând în profundul sentiment de injustiție și de incertitudine cauzat de faptul că autoritățile administrative au refuzat punerea în executare a hotărârilor definitive și executorii ale instanțelor judecătorești ce îi erau favorabile, negându-i în mod constant și punându-i sub semnul îndoielii dreptul de proprietate ce îi fusese recunoscut, prin mijloace ce au condus chiar la cercetarea sa în dosare penale.

Dincolo de prejudiciul moral incontestabil suferit de partea civilă și de faptul că la stabilirea cuantumului daunelor morale nu are nici o importanță starea materială a inculpatului sau a părții civile, cuantumul despăgubirilor solicitate de aceasta este însă unul exagerat. În acest sens, Curtea a avut în vedere și că scopul daunelor morale este în principiu acela de a oferi celor vătămați posibilitatea de a trece mai ușor peste suferința produsă, și nu îmbogățirea fără justă cauză a unor persoane, iar la stabilirea nivelului acestora nu se poate face abstracție de elemente precum nivelul general de trai al societății și condițiile concrete socio-economice de la momentul acordării.

S-a constatat a fi întrunite, de asemenea, condițiile răspunderii civile a comitentului (în calitate de parte responsabilă civilmente), în cauză - Instituția Prefectului Județului Constanța, pentru fapta prepusului - inculpatul A., precum și condițiile răspunderii civile solidare, fapta săvârșită de inculpatul A. având legătură cu atribuțiile sale de serviciu, în calitate de Prefect al Județului Constanța și Președinte al Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, fiind comisă chiar în exercitarea acestora.

În ceea ce privește măsurile asigurătorii, Curtea, având în vedere modalitatea de soluționare a acțiunii civile, a apreciat că se impune menținerea sechestrului asigurator dispus prin ordonanța nr. 266/P/2016 din data de 13.02.2020 a P.Î.C.C.J. - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța, instituită cu privire la bunurile mobile și imobile ale inculpatului până la concurența sumelor de 3.138.028,23 RON și 3000 euro.

Împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs în casație inculpatul A. și partea responsabilă civilmente Instituția Prefectului Județului Constanța, invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul A., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului, suspendarea executării deciziei penale recurate, casarea deciziei atacate și achitarea sa, invocând ca și caz de casare art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În susținerea cererii sale, recurentul a arătat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, instanța de apel nu a identificat conduita ilicită imputată acestuia și care s-ar circumscrie elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu, iar cu privire la dispozițiile din actele normative primare (în vigoare la data comiterii presupusei fapte) ce au fost reținute de instanța de apel ca neîndeplinite de recurent, acestea ar avea caracter general.

Recurentul a criticat faptul că prin decizia instanței de apel se încearcă conturarea ideii că acesta ar fi trebuit să pună în executare o sentință civilă obținută de partea civilă, ce a avut la bază înscrisuri constatate ulterior ca fiind false, hotărâre în privința căreia existau și alte impedimente pentru a fi pusă în aplicare, iar în practică aceasta nu putea fi pusă în executare din cauza unor neconcordanțe evidente privind terenurile în discuție.

Contrar celor reținute de instanța de apel, s-a opinat de către recurent că relevante sunt chiar declarațiile martorilor specialiști care au stat inclusiv la baza imposibilității executării hotărârii în forma dată de instanță, recurentul făcând trimitere în motivele scrise la declarațiile martorilor F., secretar al Comisiei Județene de Fond Funciar Constanța în perioada mai 2016- septembrie 2018, G., fost membru al Comisiei Locale de Fond Funciar Constanța până în 2020, H., membru al Comisiei Locale de Fond Funciar Mihail Kogălniceanu din 2012, I., fost subprefect al județului Constanța în perioada mai 2014- septembrie 2016 și secretar al Comisiei Județene de Fond Funciar Constanța până în iulie 2016, J., fost secretar al municipiului Constanța și al Comisiei Locale de Fond Funciar Constanța până la pensionare (01 martie 2020), K., secretar al Comunei Mihail Kogălniceanu din 1998 și al Comisiei Locale de Fond Funciar, L., fost director al OCPI Constanța și membru de drept al Comisiei Județene de Fond Funciar Constanța, M., șef al Biroului Fond Funciar OCPI Constanța în anul 2016, N., din anul 2002 activând în Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța și în colectivul tehnic al acesteia, reprezentând Consiliul Județean Constanța, fost consilier pe probleme de agricultură, O., fost inginer șef la OCPI Constanța până în iulie 2020, P., șef al Serviciului Juridic la Prefectura Constanța din aprilie 2016.

De asemenea, a precizat că hotărârea nu a putut fi pusă în executare nici până în prezent din cauza mai multor impedimente juridice, tehnice și administrative evidențiate chiar de martori, specialiști din cadrul OCPI și ai comisiilor locale și județene, din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezultând fără echivoc faptul că principalul obstacol a fost neconcordanța dintre suprafețele și amplasamentele menționate în hotărârea judecătorească și realitatea fizică a terenurilor.

A menționat că aceste neconcordanțe au rezultat din chiar înscrisurile false pe care numita B. le-a folosit în fața instanțelor civile, acestea din urmă neavând cunoștință de caracterul lor fals, ceea ce a condus la pronunțarea unor hotărâri în contradicție cu situația de pe teren (amplasamentul din sentință nu există fizic, iar schițele vechi și raportul de expertiză al lui Q., anulate, au generat confuzii suplimentare), iar la momentul prezent toate actele depuse de B. în fața instanțelor civile pentru a obține terenul din Constanța au fost declarate false, astfel cum ar rezulta și din recenta ordonanță de clasare nr. 10974/210/P/2023 din data de 09.04.2025, emisă de procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, care a dispus clasarea cauzei pe motivul intervenirii prescripției răspunderii penale, recunoscând totodată, în mod expres, că faptele care au făcut obiectul cauzei au fost comise și că procesele-verbale de punere în posesie analizate au caracter fals.

Din perspectiva faptelor reținute de procuror în cadrul dosarului penal nr. x/2023, recurentul a învederat că edificatoare ar fi declarațiile următoarelor persoane audiate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, menționate în cuprinsul ordonanței de clasare: inculpata R., martorii K., S., T., H., U., rezultând că, în concret, membrii Comisiei Locale Mihail Kogălniceanu, condusă de numita V., în calitate de primar, au semnat procesele-verbale nr. x și 779/25.01.2016, în absența unei documentații care să cuprindă schițe ale terenurilor, planuri parcelare și anexe validate, cu nesocotirea dispozițiilor legale, săvârșind faptele pentru care s-au efectuat cercetări în cauză, însă au beneficiat de prescripția răspunderii penale.

Recurentul a susținut că declarațiile martorilor din prezenta cauza, contrar celor reținute de instanța de apel, evidențiază elementele faptice care au împiedicat emiterea titlurilor de proprietate în favoarea părții civile B., neexistând vreo conduită a recurentului care să poată fi circumscrisă normei de incriminare în temeiul căreia a fost dispusă condamnarea, martorii ocupând funcții cheie, persoane direct implicate în procesul de analiză și validare a documentației, iar prefectul atunci când emite sau, după caz, nu emite un titlu de proprietate, are în vedere și referatele aparatului de specialitate.

S-a arătat că, din analiza dispozițiilor legale invocate de instanța de apel ca fiind încălcate, niciuna nu indică obligația recurentului de a emite titlul de proprietate atunci când există o hotărâre judecătorească care nu poate fi pusă în executare, acesta respectându-și obligațiile prevăzute de lege, solicitând în nenumărate rânduri găsirea unei soluții și folosindu-se de întreaga sa pricepere pentru a face tot ce legea permitea pentru ca hotărârea să fie pusă în aplicare.

A remarcat recurentul faptul că acesta nu a refuzat semnarea unui titlu de proprietate, fiind imposibilă emiterea lui, imposibilitate constatată chiar de funcționarii din aparatele de specialitate implicați direct în efectuarea demersurilor necesare, astfel încât nici măcar până la momentul formulării prezentului recurs în casație nu a putut fi eliberat titlul de proprietate din cauza discrepanțelor dintre hotărârea judecătorească și realitatea din teren.

În esență, prin cererea de recurs în casație, recurenta Instituția Prefectului Județului Constanța a arătat că hotărârea penală atacată reține în mod greșit existența unor fapte de abuz în serviciu, deși condițiile laturii obiective ale infracțiunii nu sunt îndeplinite.

La data presupusei fapte, punerea în executare a sentinței civile definitive era imposibilă din punct de vedere juridic, întrucât asupra terenului ce făcea obiectul titlurilor de proprietate existau alte litigii civile referitoare la dreptul de proprietate și delimitare, deci nu se putea emite un titlu de proprietate valabil fără o identificare topografică certă; într-un dosar penal distinct, instanța dispusese anularea raportului de expertiză topografică și a schiței topografice, aferente terenului pentru care trebuiau emise titlurile de proprietate, constatând neconcordanțe grave în identificarea amplasamentului și, deși expertul a fost achitat, instanța a înlăturat proba esențială în baza căreia trebuia să se pună în executare hotărârea civilă, pentru ca ulterior o instanță civilă să constate această imposibilitate de executare și să dispună suspendarea punerii în executare până soluționarea definitivă a acestor litigii, iar emiterea titlurilor în această situație ar fi fost nelegală, și nu un act de abuz în serviciu.

Partea responsabilă civilmente a menționat că toate dispozițiile legale reținute ca fiind încălcate de inculpat în exercitarea atribuțiilor de serviciu au un caracter general, impersonal și nu unul imperativ, prin care să se impună o anumită conduită de urmat și respectat, fiind obligatoriu să se identifice atribuțiile de serviciu stabilite prin norme primare, în exercitarea cărora inculpatul a comis fapta, nefiind suficiente indicarea unor prevederi cu caracter general și simpla stabilire a faptului că persoana avea calitatea de președinte al Comisiei Județene de Fond Funciar Constanța în perioada analizată.

S-a mai criticat că nu au fost identificate obligațiile legale concrete ale comisiilor de fond funciar (locale/județene), pe de o parte, iar, pe de altă parte, atribuțiile membrilor comisiei județene, precum și a președintelui comisiei, cu indicarea temeiurilor legale care le reglementează, pentru a se putea stabili că inculpatul nu a îndeplinit atribuțiile de serviciu prevăzute de legislația primară, care au condus la săvârșirea infracțiunii imputate.

S-a susținut că în decizia penală nu s-a reținut modalitatea legală de urmat pentru emiterea titlurilor de proprietate, respectiv dacă inculpatul avea posibilitatea de a emite aceste acte fără o documentație prealabilă, și, totodată, care sunt atribuțiile legale încălcate prin această omisiune, considerându-se că acțiunile întreprinse de inculpat în calitate de prefect, respectiv demararea unor proceduri judiciare, au reprezentat o tergiversare a punerii în executare a sentinței, ceea ce a fost interpretat ca element material al infracțiunii de abuz în serviciu.

De asemenea, partea responsabilă civilmente a arătat că instanța civilă a confirmat definitiv că executarea obligației de emitere a titlului de proprietate nu este posibilă, sens în care a dispus suspendarea hotărârii judecătorești prin care se obliga la emiterea titlului de proprietate, astfel că nu se poate imputa prefectului o presupusă inacțiune sau tergiversare abuzivă când însăși instanțele judecătorești au constatat imposibilitatea executării.

Prin urmare, inculpatul, în calitate de prefect, nu a împiedicat executarea hotărârii judecătorești, ci demersurile întreprinse de acesta au urmărit asigurarea unei puneri în executare corecte și conforme cu dispozițiile legale.

A învederat că însăși partea civilă a cunoscut că nu existau planuri parcelare avizate și nici documentație cadastrală completă pentru emiterea titlului de proprietate, atât la nivelul anilor 2016 - 2017, când inculpatul exercita mandatul de prefect, cât și ulterior, aceasta, la rândul său, efectuând demersuri judiciare în acest sens, astfel că partea civilă nu poate pretinde existența unui prejudiciu cauzat prin inacțiunea prefectului, atâta vreme cât imposibilitatea executării era obiectivă, cunoscută și nu poate fundamenta răspunderea penală a inculpatului pe o situație de fapt pe care chiar partea pretins vătămată a admis-o ca impediment legal real.

A solicitat admiterea recursului, suspendarea executării deciziei penale recurate, casarea deciziei atacate și în rejudecare achitarea inculpatului cu consecința înlăturării obligației la plata prejudiciului stabilit în cauză.

Recurenta parte responsabilă civilmente Instituția Prefectului Județului Constanța a formulat și concluzii scrise referitor la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., reluând prin acestea argumentele din propria cerere de recurs în casație formulată.

Intimata B. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului în casație, ca nefondat, motivat de faptul că argumentele recurenților vizează netemeinicia hotărârii recurate, și nu legalitatea acesteia.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de recurenții A. și Instituția Prefectului Județului Constanța împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020 și a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării.

Prin încheierea menționată s-au admis în principiu cererile de recurs în casație referitor la cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", raportat la susținerile recurenților care aduc în discuție absența elementului obiectiv propriu infracțiunii analizate, ce se circumscriu formal cazului de casare invocat.

Analizând recursurile în casație declarate de recurenții A. și Instituția Prefectului Județului Constanța în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că starea de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel, în ceea ce-l privește pe recurentul A., constă în aceea că în perioada martie 2016 - 6 iulie 2017, în calitate de Prefect al Județului Constanța și Președinte al Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a împiedicat eliberarea titlurilor de proprietate către persoana vătămată B., prin refuzul nejustificat de a valida propunerile Comisiei Locale Mihail Kogălniceanu și prin neluarea oricărei măsuri pentru remedierea eventualelor neconcordanțe sau lipsuri în cadrul documentației, privând-o pe persoana vătămată B. de posibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, recunoscut de instanță, și cauzându-i o pagubă constând în contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren în cuantum de 3.138.028,23 RON, asigurându-i, corelativ, numitului C. folosința terenului în suprafață de 19 hectare, amplasat în intravilanul municipiului Constanța, și încasarea unor sume de bani cu titlul de arendă, de la societatea D. S.R.L.

În cauză, Înalta Curte reține că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, astfel cum este incriminată de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen.

Astfel, potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen. infracțiunea de abuz în serviciu constă în "Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".

Art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 se referă la infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, iar art. 309 din C. pen. la faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 care au produs consecințe deosebit de grave.

Așadar, elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu se realizează fie printr-o inacțiune, fie printr-o acțiune, respectiv neîndeplinirea unui act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îndeplinirea actului cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege.

În sensul textului art. 297 din C. pen., prin "act" se înțelege acea operație care trebuie efectuată de funcționarul public în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Prin acțiuni, în modalitatea variantei tip, forma de bază, subiectul activ în cadrul atribuțiilor de serviciu îndeplinește un act cu încălcarea legii, iar prin inacțiuni, același subiect activ, nu îndeplinește un act cauzând o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Prin "interes legitim" în sensul normei de incriminare se înțelege acea dorință, preocupare a persoanei fizice sau juridice de a obține un anumit avantaj, profit, folos.

Prin termenul vătămare, în sensul folosit în dispoziția art. 297 din C. pen., se înțelege acea afectare, lezare fizică, psihică ori materială pentru persoana fizică și materială pentru persoana juridică.

Paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât și în raport de acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă sau nu un anumit grad de pericol social.

Prin expresia "nu îndeplinește un act" se înțelege acea activitate prin care funcționarul public omite, nu efectuează un act care trebuia să fie îndeplinit potrivit atribuțiilor de serviciu, adică un act ce cădea în sarcina sa de realizare, iar prin expresia "îndeplinește actul cu încălcarea legii" se înțelege că funcționarul public deși îndeplinește actul ce intră în atribuțiile sale de serviciu, acea îndeplinire contrară legii, cu nerespectarea legii.

Acțiunea sau inacțiunea funcționarului public se referă la un act ce nu este îndeplinit sau este îndeplinit cu încălcarea legii, în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Pentru existența infracțiunii nu prezintă importanță dacă funcționarul public și-a încălcat una sau mai multe îndatoriri de serviciu.

Acțiunile/inacțiunile examinate mai sus constituie elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu, potrivit dispoziției din art. 297 din C. pen., alături de îndeplinirea unei cerințe esențiale și anume, fapta să fie comisă de un funcționar public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Urmarea imediată a acțiunii/inacțiunii care constituie elementul material la modalitatea tip constă în crearea unei pagube sau vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Suprapunând aceste elemente peste starea de fapt reținută de către instanța de apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave corespund faptelor reținute în concret în sarcina recurentului. Astfel, verbum regens al infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave pentru care recurentul a fost condamnat este reprezentat de înacțiunea acestuia, în calitate de prefect al Județului Constanța, de a elibera persoanei vătămateă B. titlurile de proprietate asupra unor terenuri în suprafață de 19 ha amplasate pe malul lacului Siutghiol, dispusă prin sentința civilă nr. 8566/01.04.2010 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 274/22.02.2011 a Tribunalului Constanța.

Înalta Curte nu va reține afirmația recurentului potrivit căreia textele legale indicate de către instanța de apel ar fi generale, deci nu s-ar putea reține nerespectarea acestora de către inculpat ca cerință esențială a elementului material al abuzului în serviciu.

În esență, în sarcina inculpatului s-a reținut că nu a îndeplinit un act, deși era obligat prin lege să-l îndeplinească. În concret, potrivit art. 14 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, (în vigoare la data comiterii faptei, în prezent preluate în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 304/2022), Hotărârile judecătorești trebuie respectate și aduse la îndeplinire în condițiile legii.

Or, prin sentința civilă nr. 8566 din 01 aprilie 2010 Judecătoria Constanța s-a admis acțiunea reclamantei B., cu consecința constatării nulității absolute a titlurilor de proprietate 2682 și 2683 din 03 ianuarie 2006 emise pe numele reclamantei. Soluția a rămas irevocabilă conform deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanța, care a admis recursul reclamantei și a modificat în parte soluția fondului, în sensul că pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate.

Prin urmare, inculpatul în perioada în care a fost președintele comisie nu a îndeplinit actele care-i reveneau, tot potrivit legii, pentru respectarea și aducerea la îndeplinire a hotărârii judecătorești, obligație concretă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 302/2004, în vigoare la data faptei.

Urmarea imediată a constat în privarea persoanei vătămate B. de posibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, recunoscut de instanță și în cauzarea unei pagube constând în contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren în cuantum de 3.138.028,23 RON, asigurându-i, corelativ, numitului C. folosința terenului în suprafață de 19 hectare, amplasat în intravilanul municipiului Constanța și încasarea unor sume de bani cu titlul de arendă, de la societatea D. S.R.L.

Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată a rezultat din materialitatea faptei, starea de pericol fiind generată prin inacțiunea a recurentului.

Se observă că cerința specială cerută de norma de incriminare este îndeplinită îm speță, recurentul având calitatea de funcționar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din C. pen., respectiv prefect al Județului Constanța și în această calitate a comis fapta de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave.

De asemenea, se constată că prin inacțiunea sa, inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu a îndeplinit acte prevăzute de acte normative primare și chiar a încălcat dispoziții cuprinse în astfel de acte normative, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare drepturilor persoanei vătămate B. și obținând un folos necuvenit pentru C.. Inculpatul a încălcat următoarele dispoziții din actele normative primare: art. 1 alin. (3), art. 5 lit. a), art. 19 din Legea nr. 340/2004, (în vigoare la data comiterii faptei, ulterior abrogată prin O..U.G. nr. 57/2019, privind Codul administrativ); art. 12 alin. (2) și art. 51 din Legea nr. 18/1991; art. 4 alin. (1) lit. a), art. 6, art. 36 și art. 79 alin. (4) din H.G. nr. 890/2005, art. 16 din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data comiterii faptei, în prezent preluate în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 304/2022).

Prin urmare, Înalta Curte analizează incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent exclusiv în limitele lipsei prevederii în legea penală a faptei pentru care a fost condamnat recurentul, precum și tipicitatea obiectivă a acesteia, reamintind că statuarea asupra chestiunilor care implică reevaluarea materialului probator nu poate face obiectul acestei căi extraordinare de atac.

Prin raportare la aceste exigențe legale, Înalta Curte reține că recurentul A., prin criticile vizând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii deoarece, tinde la reinterpretarea probelor și la stabilirea unei situații de fapt diferită de cea care a fost valorificată cu titlu definitiv de către instanța de apel, aspect nepermis dată fiind natura juridică a recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept.

Astfel, recurentul A., deși afirmă că instanța de apel nu a identificat conduita ilicită imputată acestuia și care s-ar circumscrie elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu și nici dispozițiile din actele normative primare încălcate (în vigoare la data comiterii presupusei fapte), face trimitere la o serie de declarații de martori, membri în Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța, Comisia Locală de Fond Funciar Constanța și OCPI Constanța, care au constatat că hotărârea judecătorească ce obliga la emiterea titlurilor de proprietate nu putea fi pusă în executare din cauza mai multor impedimente juridice, tehnice și administrative.

Mai mult, Înalta Curte observă că recurentul A. efectuează o analiză a conduitei sale infracționale raportându-se la un moment ulterior perioadei infracționale martie 2016 - 6 iulie 2017 și la niște acte judiciare, ordonanțe și hotărâri judecătorești care au fost emise după consumarea infracțiunii care face obiectul judecății, or analiza conduitei infracționale a recurentului trebuie realizată strict la momentul la care acesta a ocupat funcția de prefect și în baza hotărârilor judecătorești existente atunci în ființă și pe care acesta avea obligația să le respecte.

Criticile recurentului A. cum că nu este îndeplinită nici condiția existenței formei de vinovăție, respectiv intenția în săvârșirea faptei, nu pot fi primite dat fiind specificul acestei căi de atac prin care elementul intențional în săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat recurentul sau existența unei cauze justificative nu pot fi supuse analizei în cadrul acestui demers judiciar.

În ceea ce privește recursul în casație declarat de recurenta Instituția Prefectului Județului Constanța, Înalta Curte constată că aceasta în mare parte a invocat aceleași argumente ca și recurentul A., la care instanța a răspuns mai sus, adăugând în plus că nu au fost identificate obligațiile legale concrete ale comisiilor de fond funciar (locale/județene), pe de o parte, iar, pe de altă parte, atribuțiile membrilor comisiei județene, precum și a președintelui comisiei, cu indicarea temeiurilor legale care le reglementează, pentru a se putea stabili că inculpatul nu a îndeplinit atribuțiile de serviciu prevăzute de legislația primară, care au condus la săvârșirea infracțiunii imputate.

Relativ la această critică, Înalta Curte constată că recurenta Instituția Prefectului Județului Constanța încearcă să mute activitatea infracțională în sarcina comisiilor de fond funciar (locale/județene), ignorând prevederile legale care îl obligau pe prefect, în calitatea sa de președinte al Comisiei Județene de Fond Funciar Constanța la respectarea hotărârii judecătorești care are putere de lege și la emiterea titlurilor de proprietate conform acestei hotărâri, după care se adresa justiției pentru anularea lor.

În concluzie, criticile recurenților A. și Instituția Prefectului Județului Constanța nu pot fi primite de instanță, fiindcă în realitate aceste critici urmăresc stabilirea unei alte situații de fapt, prin reinterpretarea probelor administrate în cauză, ceea ce este contrar scopului prevăzut de lege pentru recursul în casație, acela de a verifica legalitatea unei hotărâri definitive. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurentul A. și recurenta Instituția Prefectului Județului Constanța împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurentul A. și recurenta Instituția Prefectului Județului Constanța împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenții la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2025.