ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 32 din 17 ianuarie 2025, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 257 alin. (1) și (4) cu referire la art. 32 C. pen., raportat la art. 188 și art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. și art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., la 15 (cincisprezece) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj sub forma tentativei la omor calificat (faptă săvârșită în data de 10.03.2024).

În temeiul art. 67 C. pen. și art. 65 C. pen.: s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe perioada de 5 (cinci) ani, drepturi a cărui exercitare îi va fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul 335 alin. (2) C. pen. și art. 396 alin. (2) C. proc. pen..: a fost condamnat inculpatul A. la 6 (șase) luni închisoare pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (faptă săvârșită în data de 10.03.2024).

În temeiul art. 336 alin. (2) C. pen. și art. 396 alin. (2) C. proc. pen..: a fost condamnat inculpatul A. la 1 (unu) an închisoare pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe (faptă săvârșită în data de 10.03.2024).

În temeiul art. 38 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.: s-au contopit pedepsele cu închisoarea, s-a constatat că cea mai grea este aceea de 15 ani la care s-a adăugat un spor de 6 luni reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse și s-a stabilit pentru inculpatul A. pedeapsa principală rezultantă de 15 (cincisprezece) ani și 6 (șase) luni închisoare.

S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa în penitenciar, conform art. 60 C. pen.

În temeiul art. 72 alin. (1) teza I C. pen.: s-a dedus din durata pedepsei principale stabilită pentru inculpat, perioada reținerii, a arestării preventive și a arestului la domiciliu, respectiv de la 10.03.2024 la zi.

În temeiul art. 45 alin. (1) și alin. (5) C. pen.: s-a stabilit pentru pluralitatea de infracțiuni săvârșită de inculpat pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. (pe perioada de 5 (cinci) ani, drepturi a căror exercitare îi va fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen..: s-a menținut măsura arestului la domiciliu dispusă prin încheierea pronunțată la data de 04.12.2024 în dosarul nr. x/2024 față de inculpatul A. dispunându-se ca, în continuare, inculpatul să respecte următoarele obligații:

- să nu părăsească imobilul situat în com. Mioarele, sat Mățău, nr. 51, jud. Argeș, fără permisiunea instanței de judecată;

- să se prezinte în fața instanței de judecată ori de câte ori este chemat;

- să nu comunice direct sau indirect cu martorii B. și C.

S-a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care le revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea 76/2008: s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul National de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., art. 19 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 1349, 1357 și 1382 C. civ. și art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006: s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Municipal Câmpulung.

A fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile Spitalul Municipal Câmpulung suma de 390,35 RON reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate persoanei vătămate B..

S-a luat act că persoana B. a indicat că nu formulează pretenții civile față de inculpat.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 910/A din 08 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 32 din 17 ianuarie 2025, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală în dosarul nr. x/2024.

S-a desființat, în parte, sentința și, rejudecând, s-a dispus reducerea pedepsei aplicate inculpatului A. de la 15 ani închisoare, la 11 ani și 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 alin. (1) și (4) rap. la art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 și art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de 11 ani și 3 luni închisoare, 1 an închisoare și 6 luni închisoare, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 11 ani și 3 luni închisoare, care a fost sporită cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă de 11 ani și 9 luni închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin deciziei și s-a dedus la zi prevenția.

Împotriva deciziei penale nr. 910/A din 08 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs în casație inculpatul A. la data de 04.08.2025 prin avocat D..

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul A. a arătat, în esență, că raportat la argumentele reținute în motivare de către instanța de apel, se evidențiază două probleme din perspectiva legalității soluției. Prima dintre acestea are ca punct central soluția de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât mijloacele de probă care au fost administrate în cauză nu au fost apte să dovedească îndeplinirea condițiilor de tipicitate, respectiv caracterul ilicit al acțiunii atașate elementului material al laturii obiective, din perspectiva standardului obiectiv impus prin Decizia 25/2025 pronunțată de Curtea Constituțională a României respectiv condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii prev. de 336 alin. (2) C. pen. este consecința unei eronate interpretări a considerentelor deciziei invocate, prin aceea că instanța de apel a dat eficiență în cauză doar unui extras din considerentele hotărârii, fără a avea în vedere dispozitivul acesteia, care stabilește fără echivoc necesitatea determinării concrete a stării de influența sub care s-ar afla autorul.

A doua ipoteză care trebuie analizată este cea a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului pentru comiterea infracțiunii de ultraj în forma tentativei de omor calificat, infracțiune a cărei existență este condiționată, în mod direct și indisolubil, de infracțiune de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor. Astfel, în măsura în care se va constata că această faptă nu este prevăzută de legea penală, nu se va putea reține în sarcina inculpatului forma calificată a tentativei de omor, întrucât acțiunea inculpatului de a se sustrage de la urmărire penală ori de la tragerea la răspundere penală nu poate fi reținută în sarcina acestuia, în lipsa caracterului penal al faptei cu privire la care se desfășoară procedura.

În raport de aceste critici, se impune ca instanța de recurs să examineze fapta de conducere sub influența substanțelor prin prisma elementelor de tipicitate și să se constate, în urma analizei conduitei inculpatului prin filtrul celor statuate prin Decizia nr. 25/2025 a ICCJ, că acțiunea imputată acestuia nu este prevăzută de legea penală. Subsecvent acestei soluții, se impune a se constata că instanța de apel s-a raportat la limitele eronate la momentul la care a stabilit sancțiunea, întrucât în mod greșit a avut în vedere o pedeapsă augmentată ca efect al reținerii ipotezei prev. de art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen., în condițiile în care nu se poate concepe (și nu poate fi sancționată) sustragerea de la răspunderea penală pentru o faptă care nu este pedepsită de legea penală, nefiind tipică. În urma acestei constatări, instanța de control trebuie să înlăture greșita aplicare a legii penale și să stabilească o pedeapsă în limitele legale, fără a lua în considerare majorarea închisorii prevăzută pentru infracțiunea de omor calificat.

În susținerea cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor, instanța a reținut că elementul material constă în fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice (DN 73 și DC 83 A) pe raza comunei Stâlpeni și Țițești, jud. Argeș, autoturismul, aflându-se sub influența unor substanțe cu efect psihoactiv.

În opinia instanței de apel, similară cu cea exprimată de Tribunalul Pitești sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, este irelevantă cantitatea de substanță consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârșirii acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii analizate, iar persoana care a consumat astfel de substanțe s-ar afla sub influența lor chiar și atunci când modificările aduse funcțiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt ușor vizibile sau ușor identificabile. În susținerea acestei viziuni, Curtea de Apel Pitești invocă un extras din considerentele Deciziei nr. 25/2025, din care s-ar extrage concluzia că atât timp cât substanța psihoactivă se găsește în sânge, atunci aceasta, în mod evident, se află și în creier, astfel că simpla constatare a prezenței substanței în organism conduce direct la o stare de influență a autorului faptei, nemaifiind astfel nevoie de probe suplimentare pentru a stabili dacă substanțele descoperite în sângele inculpatului au provocat, în mod real, o afectare/diminuare a abilităților de a conduce autoturismul.

O asemenea optică nu poate fi primită, întrucât aceasta se înscrie în același registru pe care instanța supremă l-a criticat chiar prin decizia de dezlegare a chestiunii de drept, iar pasajul redat nu reprezintă analiza instanței supreme, cum în mod eronat este prezentat, ci opinia redată trunchiat a Institutului Național de Medicină Legală (parag. 153), scoasă din context de către instanța de apel pentru a justifica soluția de condamnare.

Analizând atât considerentele, cât și dispozitivul deciziei ICCJ, se observă că motivarea soluției de condamnare se bazează pe argumente false, respectiv pe o interpretare evident eronată a celor statuate de instanța supremă, a cărei viziune este diametral opusă față de cea a instanțelor care au judecat prezenta cauză, respectiv:

"In cazul infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., pentru realizarea condiției esențiale atașată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influenta unor substanțe psihoactive, este necesar să se constate atât prezența în probele biologice a substanței psihoactive, cât și aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacității de a conduce a autorului faptei".

Pe parcursul cercetării judecătorești a solicitat instanței, în probațiune, efectuarea unei expertize având ca obiectiv determinarea de către un specialist a nivelului de concentrație în sânge a presupuselor substanțe administrate de inculpat, precum și a aptitudinii acestora de a afecta capacitatea inculpatului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, considerentele pentru această solicitare fiind întemeiate pe cele hotărâte prin Decizia arătată. Solicitarea a fost respinsă ca neutilă, întrucât s-a apreciat, în mod nelegal, contrar unei decizii obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, că simpla prezența în sânge a substanțelor interzise este suficientă pentru a sta la baza unei hotărâri de condamnare.

Inculpatul a apreciat că decizia atacată este nelegală întrucât, în lipsa unui raport de expertiză prin care să se stabilească nivelul de concentrație a substanței în sânge și efectele acesteia, nu se poate dispune condamnarea inculpatului, singura soluție care poate fi adoptată de instanța de judecată fiind cea de achitare, întrucât în paradigma descrisă în rechizitoriu, fapta nu este prevăzută de legea penală, nefiind determinat elementul material al laturii obiective, respectiv nefiind probată starea de influență pe care ar fi generat-o presupusul consum anterior de substanțe.

Fată de aceste argumente, inculpatul a solicitat să se constate că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și casarea hotărârii atacate și achitarea sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. în raport cu constatarea nelegalității soluției de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C. proc. pen. se evidențiază reținerea eronată a circumstanței de calificare prev. de art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv sustragerea inculpatului de la tragerea la răspundere penală. Astfel, omorul calificat în această formă este pedepsit cu detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 ani la 25 de ani, limitele de pedeapsă în cazul tentativei fiind de la 5 ani la 12,5 ani.

Instanța de apel a statuat că inculpatul a săvârșit infracțiunea de ultraj ca urmare a unei conduite pretins necorespunzătoare a agentului de poliție, ci pentru că urmărea să nu fie testat cu aparatul DrugTest și să nu fie constatată infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența altor substanțe, prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., comițând astfel infracțiunea de ultraj în forma agravată a tentativei de omor calificat.

În situația în discuție, inculpatul nu poate răspunde penal pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanțe, dat fiind că fapta nu este prevăzută de legea penală, consecința fiind că nu se va putea reține nici omorul calificat, neputându-se susține că acesta s-ar fi sustras de la tragerea la răspundere penală pentru o faptă care nu constituie infracțiune.

În acest condiții, la stabilirea pedepsei, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere limitele pedeapsă prev. de art. 188 C. pen., respectiv închisoare de la 10 la 20 de ani, care în cazul tentativei se înjumătățesc, sancțiunea fiind de la 5 la 10 ani. Aplicând dispozițiile art. 257 alin. (4) C. pen., limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de ultraj sub forma tentativei de omor simplu urmând să fie de la 7,5 ani la 15 ani închisoare.

Prin urmare, inculpatul a apreciat că se impune admiterea recursului și cu privire la acest motiv, cu consecința înlăturării greșitei aplicări a dispozițiilor legale de către instanța de apel și stabilirea unei pedepse în interiorul limitelor legale.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., se constată că, în cuprinsul cererilor este menționat numele și prenumele recurentului, semnătura apărătorului ales al acestuia, iar decizia penală nr. 910/A din 08 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, se constată că, formal, criticile invocate de inculpatul A. nu se circumscriu în conținutul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Se reține în acest sens că, potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În atare condiții, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor sale constă în aceea că instanțele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, considerat insuficient pentru a susține condamnarea, cu referire la lipsa unui raport de expertiză medico-legală, reținând o situație de fapt care nu corespunde realității. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanțe pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanțe pentru care a fost condamnat, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În plus, în cadrul recursului în casație pot fi invocate și analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar insuficiența probatoriului administrat în cauză, care să susțină o soluție de condamnare, critici circumscrise eminamente temeiniciei hotărârii recurate, împrejurare care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speță, nu este incident cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

În realitate, raportat la motivele recursului în casație, se constată că aspectele menționate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casație nu presupune doar îndeplinirea unei condiții formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită și condiția ca dezvoltarea motivului de recurs în casație să susțină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiții din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casație dintre cele prevăzute de lege și susținerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casație, nu permit instanței examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Totodată, se constată că, nici criticile invocate în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu se circumscriu în conținutul acestuia, câtă vreme inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate a pedepselor aplicate, ci solicită o reconfigurare a tratamentului sancționator urmare a unei eventuale achitări a acestuia pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanțe.

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a stabilit că el este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită de instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator reglementat de legea penală pentru infracțiunile reținute în mod definitiv prin decizia recurată.

În acest context, evaluând criticile formulate de inculpatul A. în recurs în casație, se constată că ele nu aduc în discuție, nici măcar formal, legalitatea regimului sancționator aplicat recurentului prin hotărârea definitivă recurată, ci antamează elemente circumscrise, în mod esențial, temeiniciei acesteia din perspectiva reținerii unei condamnări pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având drept consecință achitarea acestuia și, ca efect imediat următor, modificarea pedepsei aplicate inculpatului.

Or, prin intermediul cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. pot fi cenzurate exclusiv erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie ca urmare a aplicării unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie ca urmare a nerespectării limitelor legale ori a tratamentului sancționator legal.

Dispozițiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare și vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută și menținută prin hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel.

Așa cum rezultă din motivele de recurs în casație, recurentul A. este nemulțumit de soluția de condamnare pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanțe, urmărind, în realitate, o modificare artificală a pedepsei aplicate, însă această critică nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare invocat.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casație, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât motivele invocate în cuprinsul cererii nu se circumscriu în conținut cazurilor de recurs în casație invocate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., acestea fiind invocate în mod formal, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 910/A din data de 08 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul- inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 910/A din data de 08 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2025.