ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 286/2009 privind C. pen. și Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu referire la intervalul cuprins între publicarea în Monitorul Oficial al Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 și momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022 (perioada 25.06.2018-30.05.2022).

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. și art. 5 din C. pen., în formă continuată (25 de acte materiale).

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 265.019 RON (147.999 RON TVA și 117.020 RON impozit pe profit), precum și a obligațiilor fiscale accesorii aferente, datorate potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, de la data scadenței debitelor principale și până la achitarea efectivă.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva sentinței penale nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunțate de Tribunalul Bihor.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunțate de Tribunalul Bihor.

A fost desființată în parte hotărârea atacată și rejudecând cauza:

S-au reținut ca temei de drept pentru forma continuată a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prevederile art. 35 alin. (1) din C. pen., în loc de art. 41 alin. (1) din C. pen. din 1968.

S-au înlăturat din conținutul infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (25 acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen., 4 acte materiale reținute în sarcina inculpatului A., constând în înregistrarea în contabilitatea societății B. S.R.L. a facturilor nr. x/15.11.2011, y/21.01.2010, z/25.01.2010 și 326/02.02.2010.

Au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligată apelanta parte civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor la plata către stat a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

Decizia instanței de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT-Serviciul Teritorial Oradea la data de 18 iulie 2025, inculpatului A., la domiciliul procesual ales, la data de 18 iulie 2025, respectiv la domiciliu la data de 22 iulie 2025, părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală-DGFP Bihor la data de 18 iulie 2025.

În raport cu data comunicării hotărârii din apel, termenul legal de declarare a recursului în casație s-a împlinit pentru inculpatul C. la data de 15 august 2025.

Împotriva deciziei penale nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 14 iulie 2025, așa cum reiese din corespondența purtată între grefa instanței și apărătorul ales al inculpatului, prin care i se solicita acestuia înaintarea de exemplare de pe cererea de recurs în casație pentru comunicare.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT-Serviciul Teritorial Oradea și părții civile, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

În cauză nu au fost depuse concluzii scrise.

După efectuarea comunicării prev. de art. 439 din C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției Penale, la data de 15 septembrie 2025, sub nr. x/2020, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeași dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) din C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 440 din C. proc. pen. admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

Stabilind sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casație, art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. enumeră limitativ procurorul, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, în aceste din urmă cazuri exercitarea dreptului putându-se realiza, fie personal, fie prin reprezentant legal sau reprezentant convențional cu împuternicire specială (avocat).

Totodată, referitor la conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. a stabilit că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c) și semnătura persoanei care exercită recursul în casație (lit. d), rezultând, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac sau are calitatea de reprezentant legal ori convențional al titularului, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație este formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, conform dispozițiilor art. 435 din C. proc. pen., de către inculpatul A. potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., împotriva unei hotărâri care poate fi atacată cu recurs în casație conform art. 434 din C. proc. pen.

Totodată, cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele, prenumele și domiciliul procesual al inculpatului, precum și hotărârea atacată, cererea fiind semnată de apărătorul ales al recurentului inculpat.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) din C. proc. pen., se constată că recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de lega penală", respectiv "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

În cuprinsul motivelor de recurs în casație a făcut un scurt istoric al cauzei, arătând soluțiile dispuse de instanța de fond și de cea de apel.

În continuare, a susținut că, prin hotărârea recurată instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală însă, raportat la împlinirea termenului de prescripție s-a dispus încetarea procesului penal. Factual, s-a reținut că societățile furnizoare nu au avut pe stoc materialele livrate, că ar fi existat o conivență frauduloasă între inculpat și reprezentanți acelor societăți, că plățile au fost făcute prin bancă pentru a se da o aparență de realitate operațiunilor, însă în realitate sumele i-ar fi fost restituite, și că nu a beneficiat de servicii de consultanță și închiriere pentru aparatul de detecție a gazelor (în condițiile în care acesta a depus la dosar, atât dovada că pe parcursul executării lucrării au existat scurgeri de gaze care au dus inclusiv la o explozie care a avut ca urmare decesul unui muncitor de pe șantier cât și dovada convorbirilor cu antreprenorul general D. privitor la identificarea unei soluții pentru preîntâmpinarea problemelor cauzate de scurgerile de gaze).

Un alt aspect pe care inculpatul l-a apreciat ca fiind esențial este acela că a avut o poziție constantă pe tot parcursul procesului, arătând că, în situația în care maiștrii de foraj îi solicitau materiale de completare (ciment, tuburi, fier etc), a căutat întotdeauna cea mai bună ofertă de pe piață, respectiv prețul și termenul de livrare cel mai mic verificând de fiecare dată starea societăților comerciale cocontractante, iar în cazul de față toate societățile comerciale emitente ale celor 25 de facturi erau pe de-o parte active fiscal și plătitoare de TVA, aspect necontestat de acuzare.

Totodată, a susținut că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu a cunoscut împrejurarea că societățile contractante care au livrat materiale și închiriat aparatul de detecție gaze, nu și-au înregistrat în contabilitate operațiunile sau că nu aveau angajați, recurentul făcând toate verificările pe care putea să le facă.

În acest sens, a opinat că era în sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, C-285/11, EU:C:2012:774, punctul 45, și Hotărârea LVK- 56, C-643/11, EU:C:2013:55, punctul 64).

În continuarea raționamentului a arătat că, prin decizia pronunțată de instanța de apel s-a reținut, la fila x, că, din probatoriul administrat rezultă fără putere de tăgadă că societățile partenere și indicate pot fi catalogate ca fiind de tip fantomă, facturile eliberate de către acestea nevând la bază operațiuni reale, fiind inactive, neavând sedii secundare sau puncte de lucru, bunuri imobile, nu au depus deloc declarații fiscale nedeținând personal angajat și nu au prestat activități lucrative, pentru ca la fila x să se arate că societățile de tip fantomă au desfășurat o activitate comercială de amploare.

În privința martorului E. s-a arătat că declarația acestuia (în care relatează că nu îl cunoaște pe inculpat, care nu a venit niciodată pe vreun șantier și nu are anjagați pe șantier), însușită de instanța de apel vine în contradicție cu declarația martorului F. (care a relatat că l-a văzut pe inculpat pe șantier, dar nu cunoaște cine făcea recepția mărfurilor).

În continuare, a făcut referire la facturile stornate și la aspectele reținute cu privire la acestea de către instanța de apel, opinând că, din punct de vedere fiscal și implicit penal stornarea unor facturi nu produce niciun fel de efect juridic cu atât mai mult cu cât societatea administrată de inculpat nu a achitat nici măcar avans, iar stornarea s-a făcut înainte de inițierea anchetei penale.

În acest sens, a solicitat să se observe că inițial, raportul de inspecție fiscală a reținut că prejudiciul cauzat bugetului de stat, constând în TVA și impozit pe profit, a fost în sumă de 150.697 RON, iar ulterior, ANAF s-a constituit parte civilă cu aproximativ 265.019 RON, întrucât a luat în considerare inclusiv valoarea facturilor stornate.

Totodată, a susținut că instanța de apel a motivat soluția în baza unor prezumții, deoarece martorii nu au mai putut fi audiați, datorită perioadei mari de timp ce a trecut, în care unii au decedat, iar unii nu au mai putut oferi declarații verosimile.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, a susținut că aceasta constă în aceea că au fost evidențiate în contabilitate cheltuieli și facturi fictive, consecințele fiscale constând în denaturarea cheltuielilor și a TVA deductibilă, și pe cale de consecință, a obligațiilor fiscale către bugetul de stat, diminuând baza impozabilă. Deși parchetul a strâns un număr extrem de ridicat de înscrisuri care impuneau o evaluare științifică complexă pentru stabilirea circuitului financiar și a relațiilor patrimoniale dintre societăți, a optat pentru procedeul probatoriu al constatării tehnico-științifice cu încălcarea dispozițiilor art. 172 alin. (9) din C. proc. pen. în condițiile în care nu exista risc actual de dispariție sau de schimbare a acestor situații de fapt, mijloc de probă asupra căruia planează dubii semnificative relative la legalitatea și loialitatea cu care a fost dispus și obținut în cauză.

În acest sens a avut în vedere Decizia Curții Constituționale a României nr. 835/2017 prin care s-a reținut că ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgența, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal, înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acțiunea timpului sau prin acțiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabilește dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită o faptă penală. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a constatat că regula este aceea că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepția, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din C. proc. pen.

În același registru a menționat și rapoartele de control ale Direcției Generale Antifraudă Fiscală, invocate de parchet în susținerea acuzației și a propunerii de arestare preventivă, având în vedere perspectiva Curții Constituționale a României asupra acestora, expusă în Deciziile nr. 72/29 ianuarie 2019 și nr. 80/14.02.2024, Curtea constatând că niciun act întocmit în activitatea de control desfășurată de inspecția antifraudă fiscală în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013, anterior începerii urmăririi penale ["proces-verbal", "act de control", "explicații scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f)", la care fac referire dispozițiile art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013], nu poate fi calificat, sub imperiul actualului C. proc. pen., drept mijloc de probă, ci numai act de sesizare.

A susținut, de asemenea, că o condamnare pentru acesta faptă nu se poate limita la constatarea unei neconcordanțe între realitatea scriptică și cea faptică sau la înregistrarea ca deductibilă a unei cheltuieli nedeductibile. Totodată, a apreciat că fictivitatea unei operațiuni din perspectiva art. 2 lit. f) și a) art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 trebuie raportată la aspectele economice ale operațiunii și trebuie verificat în ce măsură prestațiile rezultate din documentele legale își au corespondent în realitatea faptică.

În acest sens a susținut că este și jurisprudența instanței supreme, care a apreciat că "prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale se înțelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează și în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecința diminuării venitului net și, implicit, a obligației fiscale către stat" (I.C.C.J., secția penală, decizia penală nr. 1113/2005). Tot astfel, activitățile indicate prin decizia penală constând în emiterea facturilor menționate, însă cu prestarea concretă a serviciilor contractate, respectiv de edificare a lucrării de foraj, nu indică un comportament de tip evazionist, ceea ce rezultă din verificarea punctuală a realității economice a operațiunilor efectuate.

În aceste condiții astfel de cheltuieli permit contribuabilului să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale fără a intra sub incidența dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c). Fapta intră însă, sub incidența dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) doar în cazul în care organul fiscal dovedește caracterul fictiv al cheltuielii.

A opinat că nu se poate considera că dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile ori de câte ori se constată că s-a efectuat o cheltuială care nu este în interesul societății, deoarece echivalează cu încălcarea principiului legalității incriminării a pune semnul egalității între noțiunea de "cheltuială care nu este în interesul societății" cu noțiunea de "fictiv", în aceste situații organele fiscale având posibilitatea de a considera o astfel de cheltuială ca fiind una nedeductibilă, din moment ce nu a fost efectuată în interesul societății, mecanism suficient pentru a garanta colectarea corectă a sumelor datorate bugetului.

În cazul acestei infracțiuni, a susținut că trebuie făcută delimitarea între inexistența materială a operațiunii și inexistența juridică a acesteia. Inexistența materială a operațiunii juridice se poate reține în ipoteza în care operațiunea este complet inexistentă ca negotium, în realitate neexistând niciun corespondent, sub nicio formă, a operațiunii înscrise în documentele contabile, doar în acest caz putându-se reține tipicitatea faptei.

Or, lesne se poate observa că operațiunea economică este reală, a avut loc, și s-a finalizat cu ridicarea lucrării de foraj de la G..

Sintetizând, a susținut că elementele probatorii de la dosar nu sunt în măsură să facă dovada activității materiale a fiecăreia dintre operațiunile evaluate și nici a amplorii activității infracționale pretins săvârșite de inculpat și de societatea acestuia, astfel încât să justifice dispunerea unei soluții de condamnare; procurorul nu a verificat dacă au existat sau nu servicii de intermediere cu privire la fiecare dintre bunurile/serviciile care au făcut obiectul contractual prin decizia penală reținându-se în același sens; parchetul nu a avut în vedere standardele rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cu au fost descrise mai sus, prin decizia penală reținându-se în același sens; parchetul a considerat în mod eronat că reprezintă operațiuni fictive, operațiuni care au fost apreciate ca având natura unor acte care nu au fost încheiate în interesul societății, prin decizia penală reținându-se în același sens; procurorul a apreciat în mod subiectiv ca fiind fictive, pe baza unor elemente probatorii insuficiente emiterea facturilor fiscale prin raportare doar la lipsa unor angajați de profil care să presteze astfel de servicii. Or, atâta timp cât plata a fost realizată prin intermediul unor operațiuni bancare între societăți, lipsa angajaților nu constituie o probă suficientă pentru întrunirea probatoriului necesar condamnării privind activitatea operațiunii economice.

A apreciat că, inclusiv operațiunea de stornare a celor patru facturi constituie o dovadă de bună-credință a inculpatului și nu o dovadă a conivenței frauduloase cu reprezentanții societăților cocontractante avându-se în vedere împrejurarea că plata materialelor și serviciilor s-a făcut întotdeauna ulterior primirii mărfii sau prestării serviciilor, iar stornarea s-a făcut înainte cu un an ca acesta să cunoască împrejurarea că se derulează un dosar penal împotriva sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.

Referitor la întemeierea recursului în casație pe pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen., a arătăt că, în pofida faptului că nu a fost dispusă o soluție de condamnare a considerat că acest temei al recursului este incident întrucât, respingerea soluției de achitare și constatarea intervenției prescripției răspunderii penale echivalează cu o soluție de condamnare la nivelul constatării existenței faptei și a vinovăției recurentului care, însă nu mai poate fi tras la răspundere penală, întrucât fapta s-a prescris.

Referitor la întemeierea recursului în casație, în subsidiar, pe pct. 8 al art. 438 din C. proc. pen. a arătat că, în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal prin intervenirea prescripției, întrucât a solicitat continuarea procesului penal, iar fapta de evaziune fiscală nu întrunește cerințele tipicității obiective, fiind incidentă o soluție de achitare prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Înalta Curte reține că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii, apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

Recurentul inculpat a invocat în cuprinsul cererii cazurile de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"și "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte reține că, deși la fond nu s-a dispus o soluție de condamnare, recurentul inculpat, acesta a solicitat continuarea procesului penal, iar în cuprinsul motivelor de apel a solicitat achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există, iar în subsidiar, achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. achitarea sa, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că acesta vizează exclusiv situațiile în care fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau cele în care instanța a ignorat o normă de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente constitutive, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între activitatea factuală și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare invocat, nu pot fi analizate aspecte în legătură cu latura subiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, cu încadrarea juridică reținută faptei stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel, nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reținută de instanța de apel.

Raportat la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte constată că aspectele invocate de inculpatul A., din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează reanalizarea probatoriilor administrate. Or, o asemenea verificare excede limitelor recursului în casație, cale extraordinară ce nu permite repunerea în discuție a evaluării probelor și nici modificarea situației de fapt.

Analiza probatoriului, cu accent pe forța probantă a mijloacelor de probă, pentru a susține vinovăția sau lipsa acesteia și netemeinicia deciziei instanței de apel, nu se poate realiza în procedura pendinte. Jurisprudența instanței supreme în această materie evocă imposibilitatea analizei aptitudinii probelor de a dovedi vinovăția în cadrul recursului în casație (e.g. ICCJ, SP, înch. 295/RC din 26 septembrie 2018, dosar nr. x/2016; ICCJ, SP, înch. 2/RC din data de 09 ianuarie 2019, dosar nr. x/2015).

Totodată, cu referire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat, Înalta Curte amintește că acesta vizează acele situații în care, față de actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Or, aspectele invocate de recurentul inculpat A., care vizează, în esență, incidența impedimentului la exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casație invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 Curtea Constituțională a apreciat că soluția legislativă prevăzută la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. încalcă principiul legalității armelor, fiind contrară prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 67 din Convenție, în măsura în care nu permite inculpatului să formuleze recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă, în ceea ce îl privește încetarea procesului penal.

În cauză, prin sentința penală nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunțată de Tribunalul Bihor, menținută prin decizia instanței de apel, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. și art. 5 din C. pen., în formă continuată (25 de acte materiale).

Așadar, întrucât motivele prezentate de recurent nu pot fi examinate prin prisma cazurilor de casare indicate expres, prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. pen. și nici a altui caz de casare dintre cele reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., nu este îndeplinită.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2025.