ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpata A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 60 din 21 martie 2025 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr. x/2021, printre altele, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu referire la art. 16 lit. f), teza a II-a C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) și d) C. pen. și art. 5 C. pen., precum și cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A., pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 republicată, și evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 republicată, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1), art. 84 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 1357 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată în cauză și a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 324.744,28 RON (reprezentând T.V.A de plată, impozit pe profit) și inculpatul B. la plata sumei de 27.457,28 RON (reprezentând impozit pe profit), plus accesoriile calculate de la data scadenței obligațiilor fiscale si pana la achitarea integrala a acestora, către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații la plata sumei de cate 4.500 RON fiecare, în total suma de 9.000 RON (din care suma de 5000 RON de la faza de urmarire penala), cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

S-a luat act ca asistența juridică a inculpaților a fost asigurată de apărători/avocați aleși.

Pentru a pronunța această hotărâre, în urma analizării probatoriului administrat în cauză în cursul urmăririi penale și al judecății, Tribunalul a apreciat că ambii inculpati trimiși în judecată se fac vinovați de comiterea faptelor de evaziune fiscală, fiind demonstrat că nu au evidențiat în evidența contabilă a societații S.C. C. S.R.L. operațiunile derulate și veniturile realizate din activitatea de comerț cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte, dar și neevidențierea în actele contabile ale societății a unor cheltuieli care nu au avut la bază documente fiscale legale, ori operațiuni fictive, din activitatea de comerț cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte și accesorii. S-a subliniat că, în concluziile sale, Raportul de expertiză fiscală judiciară întocmit de expertul D. (expertiză încuviințată de instanța la propunerea inculpaților) a punctat următoarele: materialul documentar pus la dispoziție a evidențiat existenta multor situații în care S.C. C. S.R.L. nu și-a înregistrat corect și complet în contabilitate toate documentele privind veniturile și nici obligațiile fiscale nu au fost calculate și declarate în mod corect și complet, iar această proba științifică se coroborează cu toate probele cauzei, depozițiile de martori si înscrisurile de la dosar.

Ca urmare, constatând că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită fără dubiu de tăgadă de către cei doi inculpați, instanța de fond nu a putut dispune achitarea acestora, astfel cum au solicitat.

Astfel, s-a constatat, printre altele, că, fapta inculpatei A. care, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., în perioada anilor 2014-2016, nu a evidențiat în evidența contabilă a S.C. C. S.R.L. operațiunile derulate și veniturile realizate din activitatea de comerț cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte și accesorii creând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 228.131,83 RON (impozit pe profit 21.360,55 RON +tva de 206.771,27 RON), prejudiciu nerecuperat, și, totodată, a evidențiat în actele contabile ale S.C. C. S.R.L. unele cheltuieli care nu au la bază documente fiscale legale, ori operațiuni fictive, din activitatea de comerț cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte și accesorii, creând un prejudiciu bugetului de stat de 84.433,32 RON (impozit pe profit) și diferențe de impozit pe profit în sumă de 12.179,13 RON, nedeclarat și neachitat, datorită calculării eronate a profitului impozabil și a impozitului pe profit, când a întocmit declarația 101 privind impozitul pe profit în perioada supusă expertizei activității de comerț cu amănuntul cu articole de îmbrăcăminte și accesorii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 rep., și evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

S-a precizat că probele administrate în dosar conduc la concluzia că infracțiunea a fost săvârșită cu forma de vinovăție a intenției directe a subiecților activi de a nu înregistra în totalitate veniturile reale obținute și de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În continuare, s-a constatat că pentru infracțiunile de evaziune fiscală deduse judecații, fapte prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 rep., este incidentă o cauză care înlătură răspunderea penală, respectiv prescripția răspunderii penale, având în vedere dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost reconfigurate prin deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, care constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, ceea ce atrage incidența exclusivă a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154 C. pen.

În acest sens, s-a arătat că, întrucât infracțiunile au fost comise în perioada septembrie 2014 - aprilie 2016, conform prevederilor art. 43 alin. (8) și art. 64 alin. (13) din Decretele nr. 195/16.03.2020 și 240/14.04.2020, termenul de 8 ani al prescripției generale, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a împlinit, conform art. 186 C. pen., în luna aprilie 2024, astfel încât răspunderea penală a inculpaților nu a putut fi angajată pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, intervenind prescripția răspunderii penale.

Sub aspectul laturii civile, s-a reținut că, prin cererile depuse la dosar, partea civilă ANAF - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea s-a constituit parte civilă față de cei doi inculpati cu suma totala de 352.201.56 RON (din care suma de 324.744,28 RON față de inculpata A.), reprezentând impozit pe profit, precum și accesoriile fiscale conform codului de procedură fiscală până la achitarea integrală a debitului.

Raportându-se la dispozițiile art. 19 alin. (1) și art. 25 C. proc. pen., instanța de fond a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a inculpaților pentru propria faptă, întrucât s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, a legăturii de cauzalitate, precum și a vinovăției celor care au comis-o, condiții în care a apreciat că se impune ca aceștia să fie obligati să repare prejudiciul material cauzat persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpata A..

Prin decizia nr. 781 din 09 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 60 din 21 martie 2025 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 272 C. proc. pen., onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 250 RON, s-a dispus a fi virat către Baroul Galați din fondurile Ministerului Justiției (av. Bâlu Dana).

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată apelanta-inculpată A. la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, în urma efectuării propriei analize a materialului probator existent în cauză (rapoarte de expertiză, înscrisuri, declarații de martori), Curtea a constatat că situația de fapt și vinovăția inculpatei pentru săvârșirea infracțiunilor deduse judecății au fost corect stabilite de prima instanță, prin probele administrate, dând încadrarea juridică corespunzătoare faptei comise de acesta.

Astfel, a reținut că din actele de la dosarul cauzei rezultă că inculpata nu a evidențiat în contabilitatea S.C. C. S.R.L. operațiunile derulate și veniturile realizate din activitatea cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte și accesorii, creând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 228.131,83 RON, prejudiciu nerecuperat, și, totodată, a evidențiat în actele contabile ale S.C. C. S.R.L. unele cheltuieli care nu au la bază documente fiscale legale, ori operațiuni fictive, din activitatea de comerț cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte și accesorii, creând un prejudiciu bugetului de stat de 84.433,32 RON (impozit pe profit) și diferențe de impozit pe profit în sumă de 12.179,13 RON, nedeclarat și neachitat, datorită calculării eronate a profitului impozabil și a impozitului pe profit, când a întocmit declarația 101 privind impozitul pe profit în perioada supusă expertizei activității de comerț cu amănuntul cu articole de îmbrăcăminte și accesorii.

Similar judecătorului primei instanțe, Curtea de apel a respins apărările inculpatei A., apreciind că faptele au fost săvârșite cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția) și sunt prevăzute de legea penală, reținând că inclusiv raportul de expertiză efectuat în faza de cercetare judecătorească, la ale cărei concluzii s-a raportat inculpata prin motivele de apel, întărește concluzia vinovăției acesteia în săvârșirea infracțiunilor imputate.

În acest sens, Curtea a reținut că, deși raportul de expertiză contabilă efectuată în faza de cercetare judecătorească este părtinitor în concluziile sale, stabilind că societatea S.C. C. S.R.L. avea TVA de recuperat (arătând că suma datorată este inferioară celei care trebuie recuperată de la stat, în condițiile în care la calculul acestor sume expertul a avut în vedere costul de achiziție al stocului de marfă existent în gestiunea societății - stoc obținut, însă, în mod artificial, prin înregistrarea unor facturi care atestă operațiuni nereale), în cuprinsul său expertul a fost nevoit să constate că societatea C. S.R.L. nu și-a înregistrat complet și corect toate veniturile și cheltuielile în contabilitate, fapt pentru care nici obligațiile fiscale nu au fost calculate în mod corect și complet. S-a arătat că, și în ceea ce privește documentele fiscale pe baza cărora s-au efectuat deduceri, expertul a fost nevoit să accepte că o serie de facturi înregistrate în contabilitatea societății (anexa 2) nu atestă operațiuni comerciale reale întrucât, în urma controlului încrucișat efectuat de ANAF, s-a stabilit că respectivele tranzacții nu au avut loc. Drept urmare, expertul a menționat că respectivele documente nu întrunesc condițiile pentru a fi considerate document justificativ în baza căruia societatea să poată beneficia de deduceri fiscale.

Instanța de control judiciar a constatat că expertul desemnat în faza de urmărire penală a explicat într-un mod clar ceea ce expertul desemnat la judecata în fond nu a reușit, respectiv că S.C. C. S.R.L. nu avea dreptul la deducerea de TVA, deoarece stocul de marfă înregistrat în decembrie 2014, respectiv 2015, în baza căruia se solicita decontul, nu avea la bază documente justificative reale. Astfel, TVA-ul deductibil a fost majorat nelegal. Cât privește TVA-ul colectat suplimentar, acesta a fost avut în vedere și a fost scăzut din calculul anului 2016.

Astfel, a reținut că expertiza efectuată în faza de urmărire penală a stabilit (corect, în opinia instanței) că societatea a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 369.350,19 RON (reprezentând impozit pe profit - 162.578,92 RON și TVA - 206.771,27 RON), sumă care a suferit o modificare efectuată prin îndreptarea de eroare materială, suma reprezentând impozit pe profit fiind diminuată cu 15.148,64 RON.

S-a avut în vedere, totodată, că, la judecata în fond, partea civilă și-a modificat cuantumul pretențiilor, arătând că solicită obligarea inculpatei A. la plata sumei de 324.744,28 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale.

S-a concluzionat că probatoriile administrate în cauză confirmă, mai presus de orice îndoială rezonabilă, că faptele deduse judecății există în materialitatea lor, sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală și au fost comise cu vinovăție de inculpată în sensul art. 396 alin. (2) și art. 103 alin. (2) teza II C. proc. pen., instanța de control judiciar însușindu-și în totalitate concluziile judecătorului fondului în urma analizării laturii obiective și subiective pentru infracțiunile deduse judecății.

S-a arătat că judecătorul fondului a realizat o amplă analiză a probatoriului, verificând și expunând în mod detaliat aspectele relevate prin coroborarea acestora, a înlăturat motivat probele apreciate ca nefiind relevante, contrare situației de fapt reținute și a argumentat pe larg soluția de condamnare adoptată. Totodată, a expus în mod detaliat raționamentul juridic avut în vedere, cu indicarea temeiurilor pe baza cărora și-a fundamentat soluția, dar și a argumentelor ce au determinat conturarea vinovăției inculpatei A..

Curtea a reținut, similar primei instanțe, că prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpata a fost răsturnată de întregul material probator acesta fiind, dincolo de orice dubiu, autoarea faptelor deduse judecății, fapte pe care le-a săvârșit cu forma de vinovăție a intenției (cel puțin indirecte).

De asemenea, s-a apreciat că și latura civilă a fost soluționată în mod judicios.

Hotărârea din apel a fost comunicată la data de 14 iulie 2025 inculpatei A., la 10 iulie 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați și părții civile Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea.

Termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 14 august 2025.

Împotriva deciziei din apel, la 14 august 2025 (data fax), a declarat recurs în casație inculpata A. (prin avocat E., care a atașat împuternicirea avocațială seria x nr. x din 13 august 2025, dosar nr. x/2021), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și solicitând achitarea sa pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) și înlăturarea soluției nelegale de admitere a acțiunii civile formulată de partea civilă și de plată a sumei de 324.744,28 RON (reprezentând TVA de plată, impozit pe profit).

În acest sens, făcând trimitere la probele administrate în cauză (raportul de expertiză), a susținut, în esență, că faptele ce i-au fost reținute în sarcină nu sunt prevăzute de legea penală, neexistând un prejudiciu creat bugetului de stat și nici intenția calificată prin scop de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât marfa identificată în facturi a existat, a fost înregistrată în gestiunea societății și a fost valorificată, chiar dacă furnizorii nu au recunoscut relațiile comerciale. A subliniat că, în cauză, nu s-a făcut dovada și nici în raportul de expertiză nu s-a menționat că inculpata a omis sau că intenționat nu a înregistrat ori a înregistrat facturi care nu evidențiau realitatea, raportul referindu-se la întocmirea greșită, la evidențierea eronată a unor facturi și inclusiv neînregistrarea unor cheltuieli deductibile ale societății, erori care dovedesc că nu s-a urmărit sustragerea de la plata obligațiilor fiscale. A opinat că simpla omisiune (fără a exista un scop de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale) de înregistrare, înregistrarea eronată, incompletă atât a veniturilor, cât și a cheltuielilor nu poate conduce la existența infracțiunilor de evaziune fiscală în condițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce privește latura civilă a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care stabilesc că, în caz de achitare, se impune lăsarea nesoluționată a acțiunii civile, și nici nu a verificat dacă în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul existenței prejudiciului, a intenției, a faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, reglementate de art. 1357 C. civ.

În subsidiar, a solicitat casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată la 19 august 2025 părții civile Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea și la 20 august 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. în care se puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 01 septembrie 2025. La data de 27 august 2025 a depus concluzii scrise partea civilă.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 05 septembrie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 06 octombrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectată condiția de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpata A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte, și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., deciziei penale nr. 781 din 09 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, de către A. (prin avocat E., care a atașat împuternicirea avocațială seria x nr. x din 13 august 2025, dosar nr. x/2021), persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpata A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel Galați.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele, domiciliul și domiciliul procesual ales al recurentei, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenta susținând, în esență, că faptele pentru care a fost trimisă în judecată nu sunt prevăzute de legea penală, respectiv de art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, lipsind prejudiciul și intenția calificată prin scop, sens în care a făcut trimitere la conținutul raportului de expertiză administrat în cauză, care a concluzionat că au existat greșeli privind înregistrarea incompletă în contabilitate a unor facturi, dar și greșeli privind neînregistrarea unor cheltuieli deductibile ale societății. Mai mult decât atât, a arătat că marfa identificată în facturi a existat, a fost înregistrată în gestiunea societății și a fost valorificată, chiar dacă furnizorii nu au recunoscut relațiile comerciale.

Referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurenți să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurentă, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023, nr. 200/RC din 08 aprilie 2025 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc.).

În plus, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022, nr. 332/RC din 28 iunie 2022 și altele).

Se observă că, în cauza dedusă judecății, recurenta a arătat, în susținerea motivului de casare, că din probatoriul administrat (raportul de expertiză) nu rezultă existența prejudiciului ori a intenției calificate prin scopul urmăririi sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, erorile constatate de expert vizând atât înregistrarea în contabilitate a unor facturi, cât și neînregistrarea unor cheltuieli deductibile ale societății, și că, deși furnizorii nu au recunoscut relațiile comerciale, marfa identificată în facturi a existat, a fost înregistrată în gestiunea societății și a fost valorificată.

Așadar, ceea ce invocă recurenta A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, ci stabilirea eronată a situației de fapt de către instanța de fond și însușită de Curtea de Apel Galați, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reținerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa.

Cu alte cuvinte, prin susținerile formulate, recurenta contestă situația de fapt și forma de vinovăție reținută în cauză, cu consecința modificării acesteia, și tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, în scopul constatării neîndeplinirii laturii subiective, aspecte care, așa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare invocat.

Așa cum s-a arătat anterior, situația de fapt ce a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanțele de fond și apel nu mai poate fi repusă în discuție în acest cadru procesual. Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalității hotărârilor judecătorești definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanțele de fond și/sau apel ori reconfigurarea elementelor reținute, prin hotărârea criticată, în circumstanțierea activității calificată ca infracțiune.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, în privința inculpatei A., prin hotărârea instanței de fond, menținută prin decizia penală atacată, nu s-a dispus o soluție de condamnare, așa cum impune textul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce a fost invocat în cauză, ci încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției.

Or, greșita încetare a procesului penal, indiferent că se urmărește pronunțarea unei soluții de condamnare ori de achitare, poate fi invocată doar prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care, însă, nu a fost indicat și în cererea de recurs în casație. De altfel, recurenta nici nu a formulat vreo critică cu privire la nelegalitatea soluției de încetare a procesului penal dată în privința sa.

Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, fapt ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situația în speță.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, o va obliga pe recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 781 din 09 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2025.