ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 februarie 2025

Deliberând asupra plângerii formulate de petentul A., constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de numitul A., sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. I din C. pen.

Pentru a dispune această soluție procurorul a reținut, în esență, că, la data de 11.12.2023, pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, s-a înregistrat plângerea numitului A., prin intermediul căreia a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților procurori B. și C. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, magistratului judecător D. de la Tribunalul Cluj și magistraților judecători E. și F. de la Curtea de Apel Cluj

În esență, s-a reținut că acesta a depus o plângere penală înregistrată sub nr. x/2022, în care a reclamat firma S.C. G. S.R.L. București, întregul demers judiciar al petentului având la bază conflictul de muncă pe care acesta îl are cu societatea mai sus menționată, astfel că, nemulțumit fiind de soluționarea petițiilor sale, a depus plângeri împotriva magistraților procurori și judecători, considerând că aceștia ar fi săvârșit diferite infracțiuni prin modul în care i-au soluționat cererile.

A reținut procurorul că faptele reclamate nu au fost, însă, descrise suficient pentru a fi calificate din punct de vedere penal, petentul mărginindu-se să își exprime propriile păreri sau nemulțumiri.

Procurorul a susținut că, în ceea ce privește activitatea magistraților procurori și judecători, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

A susținut că eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor.

Analizând actul de sesizare, a constatat că aceasta nu îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, în sensul că nu sunt descrise situații de fapt concrete, de natură să definească prin conținut anumite infracțiuni, cuprinde incoerențe, fapt pentru care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem.

Procurorul a arătat că nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desființarea unei soluții. Petenții trebuie să își exercite nemulțumirile în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, întrucât determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale este de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, numai în condițiile respectării autonomiei și independenței magistraților.

Împotriva soluției de clasare nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală a formulat plângere petentul A..

Prin ordonanța nr. 237/II/2/2024 din 17.12.2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă plângerea formulată de petentul A. împotriva soluției de clasare, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, procurorul șef, examinând ordonanța de clasare și actele dosarului, a reținut, în esență, că procurorul de caz, în raport de datele speței, a dispus în mod just soluția de clasare.

S-a arătat că, în cauză, procurorul de caz a reținut în mod corect, din probele administrate, că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., potrivit căruia fapta nu există.

S-a susținut că nu există indicii privind comiterea unei fapte de natură penală și că soluțiile pronunțate de magistrați nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.

S-a arătat că răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Nemulțumit de soluția adoptată, petentul A. a formulat plângere împotriva soluției de clasare, în condițiile prevăzute de art. 340 C. proc. pen., plângere care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Pentru motivele expuse pe larg în plângerea formulată, în care a reluat aspectele învederate în plângerea inițială, petentul a solicitat admiterea plângerii, desființarea soluției de clasare dispuse de procuror și trimiterea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale.

Analizând actele și lucrările din dosarul de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că plângerea formulată de petent este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Verificând întregul material de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară constată că soluția de clasare dispusă prin ordonanța ce face obiectul verificărilor în speță este legală și temeinică.

Astfel, fundamentul acuzațiilor aduse intimaților E., B., F., D. și C. este reprezentat, în esență, de modalitatea și împrejurările în care aceștia au soluționat dosarele având ca obiect conflictul de muncă pe care acesta îl are cu societatea S.C. G. S.R.L..

Analiza ansamblului actelor de urmărire penală determină judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte să constate că acuzațiile expuse în plângerea petentului dau expresie, în mod fundamental, nemulțumirii subiective a acestuia față de modul de instrumentare și de soluționare, de către intimați, a dosarelor înregistrate în baza plângerilor formulate de acesta, având ca obiect conflictul de muncă pe care acesta îl are cu societatea anterior menționată.

Judecătorul de cameră preliminară reține că petentul a criticat, în mod esențial, activitatea desfășurată de procurori și judecători în instrumentarea cauzelor penale cu a căror soluționare au fost învestiți, fără a invoca, însă, un minimum de elemente obiective care să releve, distinct de actele propriu-zise, în ce a constat acțiunea sau inacțiunea pretins ilicită, concret imputată magistraților.

Analizând materialul probator aflat la dosar prin raportare la dispozițiile legale incidente și la aspectele de fapt învederate de petent, judecătorul de cameră preliminară constată că soluția de clasare emisă de procurorul de caz este corectă, probele administrate în cauză nerelevând existența vreunor indicii din care să rezulte că intimații procurori și judecători, cu prilejul soluționării dosarelor în care petentul a avut calitatea de parte, ar fi săvârșit acțiuni sau inacțiuni care să se încadreze în elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu.

Criticile petentului privesc așadar, în esență, conduita pe care organele de urmărire penală și judecătorii ar trebui să o adopte în soluționarea respectivei cauze, probele ce ar trebui, în aprecierea petentului, administrate în cauză, legalitatea soluțiilor dispuse, precum și pretinsa încălcare abuzivă a legii de către magistrați, dar fără a se preciza în mod concret care dispoziții legale ar fi fost încălcate de către aceștia.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, pentru a se reține în sarcina intimaților reclamați săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen., trebuie să se dovedească încălcarea cu intenție a unor atribuții de serviciu complementare unei legislații primare.

Împrejurarea că soluțiile dispuse de procurori sau hotărârile pronunțate de intimații judecători sunt nefavorabile petentului sau că soluționarea cauzelor nu s-a realizat în modalitatea în care acesta din urmă considera că ar fi trebuit să aibă loc, nu poate conduce, de plano, la prezumția existenței unor fapte de natură penală, având în vedere că activitatea magistraților poate fi cenzurată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

În acest context, se impune a se sublinia că, în actuala procedură, judecătorul de cameră preliminară examinează cauza în limitele prescrise de art. 341 C. proc. pen., fiind îndrituit să verifice doar soluția de clasare atacată în speță, iar nu și soluțiile dispuse de procurori prin ordonanțe sau hotărârile date de judecătorii împotriva cărora s-au formulat acuzațiile, invocate ca reprezentând expresia unei conduite potențial infracționale a persoanelor reclamate, prin intermediul plângerii formulate în temeiul art. 340 C. proc. pen. neputându-se institui o cale paralelă de atac.

Așadar, faptul că soluțiile date de magistrații împotriva cărora a formulat plângere nu concordă cu opinia petentului, nu poate fi asimilată vreuneia dintre acțiunile care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii reclamate.

Se reține că modalitatea de administrare a probelor, aprecierile cu privire la relevanța anumitor mijloace de probă, dar și modul în care magistrații interpretează și aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancțiune penală decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material și procesual, urmărind sau acceptând vătămarea gravă a unei persoane.

Intervenția organului de urmărire penală și anchetarea magistratului pentru eventuale infracțiuni trebuie să se rezume la investigarea actelor de conduită cu aparente conotații ilicite, pe care magistratul le-a adoptat distinct și suplimentar măsurilor și soluțiilor dispuse în cauzele instrumentate. În plus, pentru a justifica începerea urmăririi penale, astfel de acte de conduită trebuie să rezulte din date ori informații independente și obiective, neputând fi deduse doar pe baza nemulțumirii subiective a unei părți față de soluția dispusă într-o cauză aflată în urmărire penală sau dedusă judecății.

Prin urmare, chiar dacă o parte consideră incorecte sau insuficient detaliate argumentele faptice ori legale care au stat la baza actelor emise de procuror sau a hotărârilor pronunțate de judecător în litigiile în care aceasta a fost implicată, o atare împrejurare nu legitimează, eo ipso și în absența oricăror altor elemente obiective, demersul său ulterior la organul de urmărire penală

Independența judecătorului - garanție fundamentală a înfăptuirii justiției - la fel ca și independența procurorului în soluțiile dispuse, presupune, printre altele, ca ei să nu fie supuși unor acțiuni de tragere la răspundere penală întemeiate exclusiv pe hotărârile pronunțate, respectiv pe soluțiile date. Aceasta deoarece, prin specificul raporturilor asupra cărora statuează, hotărârile organelor judiciare sunt permanent susceptibile de a provoca nemulțumirea ori suspiciunea uneia dintre părți, iar declanșarea unei anchete penale ca urmare exclusivă a simplei cereri a părților ar lipsi de conținut prevederile constituționale și legale referitoare la statutul judecătorului și procurorului ori independența lor.

În cauza de față, conduita imputată procurorilor și judecătorilor se înscrie, în mod incontestabil, în exercițiul normal al atribuțiilor specifice funcțiilor judiciare deținute, de a căror esență este evaluarea mijloacelor de probă administrate sau care sunt necesar a fi administrate, identificarea și interpretarea normelor de drept pertinente și, în final, aplicarea acestora. În lipsa oricăror indicii din care să rezulte că, distinct de raționamentul juridic pe care s-au grefat soluțiile, magistrații ar fi adoptat conduite contrare legii, de natura a cauza un rezultat prejudiciabil, simpla nemulțumire, inerent subiectivă, a petenților, față de soluțiile dispuse, nu poate constitui temeiul cercetării penale a magistraților.

În consecință, având în vedere că în conținutul plângerii formulate, petentul nu a învederat date, fapte și împrejurări care să realizeze conținutul constitutiv al infracțiunii reclamate, iar judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție nu a identificat indicii în sensul săvârșirii acestei infracțiuni și nici probe suplimentare ce se impun a fi administrate, se constată că în mod corect s-a dispus clasarea cauzei.

Față de considerentele expuse mai sus, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) și (5) C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală, va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința din camera de consiliu, astăzi, 12 februarie 2025.