ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 2548 din 18.11.2024 pronunțată de Judecătoria Iași, în dosarul nr. x/2019, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen., cu raportare la art. 193 alin. (2) C. pen., la pedeapsa amenzii de 20.000 de RON, compusă din 250 de zile - amendă, a câte 80 RON ziua.

În fapt, s-a reținut că inculpatul A., în data de 10 martie 2017, în jurul orei 13:30, în timp ce se afla pe holul secției E 9 a Penitenciarului Iași în exercitarea atribuțiilor de serviciu în calitate de agent de penitenciare, a aplicat persoanei vătămate B. o lovitură cu pumnul drept în plină figură prin vizeta camerei de detenție nr. 5, provocându-i astfel leziuni în regiunea ochiului stâng care au necesitat 1-2 de zile de îngrijiri medicale

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 266 din data de 31.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 2548 din 18.11.2024, pronunțată de Judecătoria Iași, în dosarul nr. x/2019, sentință care a fost menținută.

III. Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, inculpatul A., prin avocat, prin care a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen., solicitând ca, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., desființarea sentinței penale și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), iar într-o terță apărare să se dispună încetarea procesului penal ca efect al prescripției răspunderii penale potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

A arătat că cererea formulată vizează, atât latura penală, cât și latura civilă.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul, în esență, a arătat că probatoriul administrat în cauză nu confirmă acuzația, motiv pentru care a solicitat aplicarea principiului in dubio pro reo, neexistând o situație de fapt clară, stabilită dincolo de orice dubiu, iar în lipsa unei situații clare a apreciat că nu se poate dispune condamnarea, întrucât prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. pen. impun existența unei situații de fapt clare, lipsite de orice dubiu, ori o astfel de situație nu se regăsește în cauză.

Cu privire la incidența cazului de casare prevăzută de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în interpretarea dată prin Decizia nr. 50/18.02.2025 a Curții Constituționale, a susținut că termenul de prescripție de 8 ani s-a împlinit la 10.03.2025, apreciind necesar ca instanța să pună în discuție intervenirea prescripției și posibila solicitare a inculpatului de a se continua procesul în baza art. 18 C. proc. pen.

S-a considerat că la modalitatea de calcul a prescripției nu poate fi avută în vedere perioada în care pe teritoriul României a fost declarată stare de urgență, raportat la Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că "deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale", stabilind astfel natura restrictivă a deciziei și, prin urmare, creându-se un gol legislativ în perioada dintre cele două decizii, chiar dacă de această dată legiuitorul a modificat conținutul art. 155 alin. (1) al C. pen., prin O.U.G. nr. 71 din 30 mai 2022.

Acest lucru a dus la prescrierea răspunderii penale în numeroase dosare, din simplul fapt că actualul C. pen. a rămas fără o reglementare concretă a vreunei cauze de întrerupere a prescripției.

În continuare, a apreciat că se impune a se analiza incidența prescripției penale raportat la Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea ordonanței de urgență a guvernului prin care s-a instituit starea de urgență.

IV. Prin încheierea din 04.06.2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019, fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 266 din data de 31 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., însă numai sub aspectul motivelor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

V. Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 04.06.2025, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel.

Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.

Motivul de casare invocat de inculpatul A. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în interpretarea conferită de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 50/18.02.2025 și a vizat faptul că în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Critica inculpatului este întemeiată.

În acest sens, Înalta Curte reține că potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Tototdată, trebuie observat că prin Decizia nr. 50 din 18.02.2025 a Curții Constituționale, publicată în în Monitorul Oficial, Partea I nr. 328 din 11 aprilie 2025, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se că soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională.

În considerentele acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut faptul că soluția legislativă regăsită în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este contrară prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcând principiul egalității armelor, în condițiile în care nu permite inculpatului să formuleze recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă în ceea ce îl privește încetarea procesului penal.

Situându-se în această din urmă ipoteză, inculpatul A. a invocat în esență faptul că la momentul pronunțării deciziei instanței de apel era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă pentru care a fost condamnat de instanțele fondului, întrucât dispozițiile privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, fiind declarate neconstituționale, nu aveau aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripție. Prin urmare, se impunea ca prin decizia instanței de apel să se dispună încetarea procesului penal.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că la momentul judecării cauzei, instanța de apel a apreciat că nu se poate considera ca fiind împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, acesta urmând a se împlini la data de 09.05.2025, iar nu la 10.03.2025, astfel cum a susținut apărarea.

Raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea dedusă judecății, cuprinse între 6 luni și 6 ani și 8 luni, curtea de apel a considerat că termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

De asemenea, a constatat că față de legea penală mai favorabilă, reținută ca fiind cea în vigoare în intervalul 09.08.2018-29.05.2022, când fondul legislației penale nu a mai prevăzut un caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, în cauză este aplicabil doar termenul general de prescripție a răspunderii penale.

În considerarea acestui raționament, instanța de apel a apreciat că acest termen de 8 ani a început să curgă la data de 10.03.2017, însă a fost suspendat pentru un interval de 60 de zile, respectiv în intervalul 16 martie 2020-14 mai 2020, timp în care, în baza unor dispoziții legale obligatorii pentru instanțe (Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgență, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, Decretul Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României), judecata cauzei, potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., a fost suspendată, după cum rezultă chiar din rezoluția primei instanțe de la dosar.

Revenind la motivul de casare invocat de inculpat, în analiza acestuia, Înalta Curte va porni de la situația de fapt și încadrarea juridică stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel, respectiv că în data de 10 martie 2017, în jurul orei 13:30, în timp ce se afla pe holul secției E 9 a Penitenciarului Iași în exercitarea atribuțiilor de serviciu în calitate de agent de penitenciare, inculpatul A. a aplicat persoanei vătămate B. o lovitură cu pumnul drept în plină figură prin vizeta camerei de detenție nr. 5, provocându-i astfel leziuni în regiunea ochiului stâng care au necesitat 1-2 de zile de îngrijiri medicale, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

Raportat la aspectele factuale, încadrarea juridică și legea penală mai favorabilă definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, respectiv purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen. ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 8 luni și 6 ani și 8 luni, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani și a început să curgă de la data săvârșirii faptei, respectiv 10 martie 2017.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată de instanța de apel (respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, termenul de general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit la data de 9 martie 2025, anterior soluționării definitive a cauzei prin pronunțarea hotărârii de către instanța de apel.

Prin urmare, la data soluționării cauzei de către instanța de apel prin pronunțarea deciziei penale nr. 266 din data de 31 martie 2025, răspunderea penală a inculpatului a fost înlăturată ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, motiv pentru care instanța de apel era obligată să dispună încetarea procesului penal, potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

Nu se poate aprecia, astfel cum a susținut curtea de apel, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 156 alin. (1) C. pen. privind suspendarea cursului prescripției răspunderii penale pentru un interval de 60 de zile, respectiv în intervalul 16 martie 2020-14 mai 2020, ca urmare a adoptării de către Președintele României a Decretului nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgență, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, și a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României.

Prealabil, este de precizat faptul că în cauză inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, reținându-se că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu în calitate de agent de penitenciare, a aplicat unui deținut o lovitură cu pumnul drept în plină figură prin vizeta camerei de detenție nr. 5, de față fiind un agent supraveghetor (martorul C.) care, sesizând infracțiunea, a raportat-o de îndată șefului de tură.

Prin urmare, astfel cum au statuat inclusiv instanțele fondului, infracțiunea ce formează obiectul cauzei, fiind descoperită imediat după săvârșirea ei, constituie infracțiune flagrantă în sensul dispozițiilor art. 293 C. proc. pen.

Într-adevăr, Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență, prevede la art. 41 faptul că prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret. De asemenea, este de netăgăduit, astfel cum prevede art. 43 alin. (2) din același decret, că pe durata stării de urgență procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept.

Cu toate acestea, analizând aceste decrete, instanța de casare constată că regula evocată nu este una absolută, fiind instituite și excepții. Astfel, atât art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, cât și art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, prevăd în mod explicit că infracțiunile flagrante sunt exceptate de la suspendarea procesului, fără a distinge între infracțiunea flagrantă săvârșită înainte sau după decretarea stării de urgență.

În cauză, fiind vorba despre o infracțiune flagrantă, descoperită imediat după săvârșire, deci o cauză exceptată de la suspendare, nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 și cele ale Decretului Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență, pe întreg teritoriul României, motiv pentru care sunt inaplicabile inclusiv dispozițiile art. 156 alin. (1) C. pen. referitoare la suspendarea cursului prescripției răspunderii penale.

Față de aceste argumente și având în vedere că dispoziția instanței de fond, de suspendare a cauzei ca urmare a decretelor de instituire a stării de urgență, stabilită prin rezoluție, a fost luată cu încălcarea dispozițiilor decretelor Președintelui României, deci în mod nelegal, nu se poate considera că în cauză a operat întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pe durata stării de urgență cuprinsă în perioada de 60 de zile, cuprinsă între 16 martie 2020-14 mai 2020

Prin urmare, în condițiile în care dispoziția instanței de fond de suspendare a cauzei, care a vizat o infracțiune flagrantă, a fost luată cu nerespectarea condițiilor legale și chiar dacă judecarea cauzei a fost suspendată în fapt, cursul prescripției răspunderii penale nu a fost întrerupt.

Concluzionând, cum fapta a fost săvârșită la data de 10 martie 2017, termenul general de prescripție fiind de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., și neoperând prescripția specială (legea penală mai favorabilă fiind C. pen. cuprins între datele publicării în Monitorul Oficial ale deciziilor Curții Constituționale privind prescripția), termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit la data de 9 martie 2025, anterior pronunțării deciziei nr. 266 din data de 31 martie 2025 a instanței de apel, deci înainte de soluționarea definitivă a cauzei.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză a fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casație declarat de inculpat, va casa în parte decizia penală recurată și, rejudecând, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu raportare la art. 193 alin. (2) C. pen., menținând celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., vor fi înlăturate dispozițiile privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în fond și în apel, cheltuielile judiciare din recurs în casație rămânând în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 266 din data de 31 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, decizia penală nr. 266 din data de 31 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, și, în parte, sentința penală nr. 2548 din 18.11.2024 pronunțată de Judecătoria Iași, secția Penală, și, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. , sub aspectul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu raportare la art. 193 alin. (2) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Înlătură dispozițiile privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în fond și în apel.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2025.