ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 iunie 2025

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea nr. 3/CP din data de 12 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 345 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse cererile și excepțiile invocate de inculpatul A., ca nefondate.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x din 11.11.2024 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, privind pe inculpatul A., a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecății.

În adoptarea acestei soluții, judecătorul de cameră preliminară a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x din 11.11.2024 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 188 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) C. pen.

În esență, s-a reținut că în data de 17.09.2024, în jurul orei 24:00, în timp ce se afla într-o cameră a B. din municipiul Iași, împreună cu persoana vătămată C., pe fondul unui conflict spontan, inculpatul i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu palmele și pumnii în zona feței, a strâns-o cu mâinile de gât și i-a introdus degetele în gură pentru a o împiedica pe aceasta să strige după ajutor, după care a lovit-o cu capul de pereții camerei, iar apoi, profitând de faptul că victima se afla căzută cu fața la podea, s-a urcat pe aceasta și a lovit-o de mai multe ori cu fața de podea, agresiunea încetând abia atunci când victima a reușit să scape din mâinile agresorului.

Copia certificată a rechizitoriului a fost comunicată părților în condițiile art. 344 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul, prin apărător, formulând cereri și excepții.

Examinând cererile și excepțiile formulate în cauză, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a reținut faptul că actul de sesizare a instanței îndeplinește condițiile de formă și fond cerute de lege.

Astfel, fapta a fost descrisă suficient, încât să se poată stabili obiectul judecății și să se realizeze corespondența cu norma penală.

De asemenea, s-a avut în vedere faptul că au fost parcurse etapele obligatorii în urmărirea penală și există concordanță între actele propriu-zise și dispozițiile legale incidente.

Referitor la faptul că aducerea la cunoștință a calității de suspect s-a realizat cu o întârziere de 6 zile, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că acest aspect nu conduce la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, în condițiile în care de la data de 24.09.2024, când s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de A., până la data de 30.09.2024, când i s-a adus la cunoștință această calitate, nu au fost administrate probe, cu excepția încheierii unui proces-verbal de vizionare fotografii și a depunerii raportului de expertiză medico-legală.

Aducerea la cunoștință a acuzării și a drepturilor după câteva zile de la începerea urmăririi penale, nu conduce la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, în condițiile în care în intervalul 19-30.09.2024, organul de urmărire penală a acționat în vederea strângerii probelor, pe baza cărora să aprecieze dacă se conturează sau nu vinovăția persoanei vizate, inculpatul având posibilitatea reală de a combate probatoriul administrat în intervalul precizat fiind audiați doar un martor și persoana vătămată.

S-a reținut faptul că împrejurarea, conform căreia organele de urmărire penală nu au luat măsuri pentru conservarea locului comiterii infracțiunii sau că nu au identificat persoanele pe care inculpatul le-a văzut în înregistrări alături de martorul D., nu poate fi examinată în acest cadru procesual.

De asemenea, respingerea motivată de către procuror a probelor solicitate de inculpat nu echivalează cu nesocotirea dreptului la apărare, ci reprezintă aprecierea organului de urmărire penală asupra necesității și relevanței probelor.

În ceea ce privește actele efectuate de către organele de urmărire penală imediat după sesizare, în lipsa delegării procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, judecătorul a constatat că acestea sunt legale.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că plângerea persoanei vătămate C. a fost formulată la data de 19.09.2024, aceasta fiind audiată în aceeași zi de către lucrătorii de poliție, în conformitate cu dispozițiile art. 111 alin. (9) și (10) C. proc. pen.. La aceeași dată, organele de poliție au emis ordonanța privind efectuarea unei expertizei de către I.M.L. Iași, pentru a se constatat dacă persoana vătămată C. prezintă semne de violență pe corp, ordonanță ce a fost comunicată Institutului de Medicină Legală.

În procesul-verbal din 19.09.2024 au fost consemnate concluziile preliminare formulate de medicul legist, iar printr-un alt proces-verbal de la aceeași dată, agentul de polițe care s-a deplasat la B. din Iași, a constatat imposibilitatea efectuării cercetării la fața locului.

Totodată, organele de cercetare penală au solicitat Baroului Iași să comunice dacă numitul A. avea la data de 18.09.2024 calitatea de avocat definitiv, baroul răspunzând afirmativ.

În aceste condiții, prin ordonanța nr. 9571/261/P/2024 din 20.09.2024, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei unități de parchet la data de 23.09.2024.

Față de aceste împrejurări, judecătorul de la prima instanță a apreciat că toate actele efectuate de organele de cercetare penală anterior declinării la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași se circumscriu noțiunii de urgență (inclusiv audierea persoanei vătămate și efectuarea expertizei) și au fost îndeplinite înainte de notificarea oficială din partea Baroului Iași a calității de avocat a inculpatului A..

Ulterior, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași a audiat la data de 24.09.2024 persoana vătămată și a emis ordonanța de delegare a lucrătorilor de poliție pentru audierea martorului D. și ridicarea imaginilor video din ziua de 17.09.2024, înregistrate de camerele de supraveghere ale B., precum și pentru întocmirea proceselor-verbale de redare a imaginilor video.

Susținerea inculpatului că procurorul trebuia să emită o ordonanță prin care să dispună și predarea de către hotel a înregistrărilor video a fost apreciată nefondată, în condițiile în care, indiferent de termenii folosiți, această activitate a fost încredințată de către procuror organelor de poliție.

Referitor la declarațiile persoanei vătămate și ale martorului, s-a avut în vedere că lipsa mențiunilor privind înregistrarea acestora nu atrage nelegalitatea probelor, potrivit art. 111 alin. (4) C. proc. pen.. Pe de altă parte, s-a reținut că legea procesuală penală nu impune consemnarea locului unde a fost dată declarația.

În ceea ce privește procesul-verbal de vizionare fotografii din 25.09.2024, judecătorul a constatat că acesta a vizat fotografiile postate pe site-ul de presă www.x.ro care surprind persoana vătămată C. și interiorul camerei în care a avut loc agresiunea din incinta B., criticile invocate de inculpat referitoare la proveniența acestor fotografii ținând de temeinicia probei, iar nu de legalitatea acesteia.

Pe de altă parte, s-a apreciat că procedura de cameră preliminară nu poate urmări dezvăluirea identității persoanelor care furnizează informații organelor de cercetare penală.

Referitor la conținutul declarațiilor persoanei vătămate și ale martorului D. și interpretarea oferită de procuror acestora, s-a considerat că acestea reprezintă apărări de fond.

În altă ordine de idei, declarația dată de inculpat în fața judecătorului de drepturi și libertăți nu a fost indicată de procuror între probele care susțin acuzarea.

Cu privire la raportul de expertiză medico-legală, s-a apreciat că acesta cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 178 și art. 189 alin. (4) C. proc. pen., fiind dispus și efectuat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, prin examinarea fizică a victimei în incinta Spitalului "Prof. Dr. Nicolae Oblu" Iași

Față de acestea, mențiunile procesului-verbal din 19.09.2024, în care s-au notat concluziile preliminare formulate de medicul legist, mențiuni ce par a contrazice aspectele consemnate în raportul de expertiză, nu au niciun impact asupra legalității administrării probelor, în condițiile în care procesul-verbal sus-indicat reprezintă un formular tipizat, care a fost completat olograf de către lucrătorii de poliție, cu denumirea infracțiunii pentru care se efectuau cercetări, numele victimei, al medicului legist și cu cele constatate de medic în urma examinării victimei C., iar în acest formular, în partea tipărită, există mențiunea "ne-am deplasat la sediul Institutului de Medicină Legală Iași, unde în urma efectuării examinării, medicul legist ...", secțiune standard care nu a fost barată sau înlăturată de lucrătorii de poliție.

II. Împotriva încheierii penale nr. 3/CP din data de 12 februarie 2025 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024 a formulat contestație în termen legal inculpatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13.03.2025, fiind repartizată aleatoriu completului C8 - 2Jud. A.

Prin motivele de contestația formulate în scris și depuse la data de 04.04.2025, inculpatul A. a solicitat:

a) în principal, admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de nelegala compunere a completului de judecată, în condițiile incompatibilității judecătorului de cameră preliminară, aspect sancționat cu nulitate absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Cu privire la acest aspect, în esență, inculpatul a arătat că, deși o cerere de recuzare a fost respinsă, judecătorul de la prima instanță s-a antepronunțat cu privire la fondul cauzei în momentul în care a soluționat cererile inculpatului A. la 30.12.2024, respectiv 03.01.2025, aceasta în condițiile în care în încheierile de ședință de la acele date, judecătorul de cameră preliminară a făcut aprecieri subiective și părtinitoare, stabilind inclusiv vinovăția inculpatului pe fondul cauzei.

Dezvoltând acest motiv de contestație, a susținut faptul că potrivit rezoluției judecătorului de camera preliminară, termenul limită până la care se puteau formula cereri și excepții a fost acela de 27.12.2024. Cu toate acestea, deși nu erau formulate cereri și excepții, în ziua de 23.12.2024 sau 24.12.2024, judecătorul de camera preliminară a stabilit un termen de judecată pentru data de 30.12.2024. În aceste condiții, cererile și excepțiile au fost depuse la 26.12.2024.

La termenul de judecată din data de 30.12.2024, inculpatul A. a depus o serie de completări privind cererile și excepțiile, formulând și o cerere de probe.

Ulterior, pentru ca apărătorul inculpatului să ia legătura cu acesta, respectiv să-i prezinte pe larg cererile și excepțiile invocate și pentru a-i acorda o asistență juridică efectivă, cauza a fost amânată pentru 03.01.2025, fiind stabilit, totodată, și un termen de grefă la 31.12.2024, deși s-au solicitat termene mai lungi.

Față de aceste aspecte, inculpatul a apreciat că celeritatea manifestată de judecător a fost una nejustificată, fapt ce a creat aparența unei imparțialități.

La termenul de judecată din 03.01.2025, pe lângă persoanele interesate în cauză, în sala de judecată s-a aflat și o persoană de sex feminin, fără calitate în dosar, însă aceasta nu a fost identificată sau legitimată și nici nu a răspuns la apelul părților.

După apelul părților, la interpelarea judecătorului, aceasta a predat spre a fi atașate la dosar, mai multe înscrisuri, însă fără ca această chestiune să fie pusă în discuție.

Deși s-a solicitat identificarea persoanei de sex feminin, stabilirea calității în cauză, discutarea tezei probatorii și admisibilitatea probei cu înscrisuri, judecătorul de cameră preliminară a respins solicitările apărării, acordând cuvântul asupra fondului cauzei, situație în care s-a formulat cerere de recuzare, întemeiată pe dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 67 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., ulterior, respinsă, ca neîntemeiată.

Astfel, a solicitat instanței de control judiciar să se constate că în mod netemeinic s-a respins cererea de recuzare, considerentele încheierilor din 30.12.2024 și 03.01.2025 circumscriindu-se unor motive obiective care justificau suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea judecătorului de cameră preliminară este afectată.

b) O altă critică de nelegalitate invocată de inculpat a vizat lipsa de motivare a hotărârii atacate, în condițiile în care aceasta, deși însumează 22 de pagini, doar 6 dintre ele reprezintă motivarea hotărârii, hotărâre care nu conține în concret o analiză a cererilor și excepțiilor invocate, precum și a apărărilor formulate.

S-a apreciat că prin modalitatea în care s-a desfășurat faza camerei preliminare în fața Curții de Apel Iași, au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului penal, respectiv dreptul la apărare și la motivarea hotărârilor, iar în ansamblu, dreptul la un proces echitabil.

Față de acest motiv, s-a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

c) În subsidiar, s-a solicitat reexaminarea următoarelor cereri și excepții:

c.1) excepția neloialității activității de urmărire penală, toate mijloacele de probă fiind administrate în faza in rem a urmăririi penale, în lipsa avocatului, în condițiile în care exista un suspect în cauză; în acest caz a apreciat că intervine sancțiunea excluderii probelor obținute în perioada 18-30.09.2024;

c.2) constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil prin refuzul nejustificat al organelor de urmărire penală de a dispune administrarea/readministrarea unor mijloace de probă propuse de către inculpat; astfel, inculpatul nu a avut posibilitatea să se opună utilizării unor probe și nici posibilitatea de a examina cea mai mare parte a martorilor, fiind plasat într-un evident dezavantaj;

c.3) excepția neregularității actului de sesizare prin insuficienta descriere a faptei, sub sancțiunea refacerii acestuia în conformitate cu dispozițiile legale; de asemenea, s-a invocat faptul că situația de fapt nu este în concordanță cu acuzația adusă la cunoștință cu ocazia dobândirii calității de suspect și inculpat, fapt pentru care inculpatul nu poate identifica care este fapta pentru care a fost trimis în judecată; în aceeași ordine de idei, s-a arătat că nu a fost indicat niciunul dintre elementele esențiale din conținutul constitutiv al infracțiunii de tentativă de omor, respectiv data și locul comiterii presupusei infracțiuni, elementul material și urmarea imediată; o altă critică a vizat faptul că procurorul nu a examinat efectiv probatoriul administrat în cauză și nu a prezentat care sunt probele care au fundamentat concluziile asumate.

c.4) excepția nelegalității activității de urmărire penală și a probelor administrate, fiind efectuate acte de urmărire penală și administrate mijloace de proba de către un organ de cercetare penală necompetent, cu referire la cele efectuate de către organele de cercetare penală, în lipsa delegării din partea unui procuror competent, în condițiile în care se cunoștea faptul că inculpatul avea calitatea de avocat;

c.5) nulitatea unor activități de urmărire penală (audierile de persoană vătămată și a martorilor), deoarece s-au desfășurat cu încălcarea principiului loialității și legalității administrării probelor, în condițiile în care nu s-au consemnat locul audierii, dacă declarațiile au fost sau nu înregistrate, precum și motivul neînregistrării acestora; în aceeași ordine de idei, s-a invocat faptul că numitului A. nu i s-a adus la cunoștință de îndată calitatea de suspect, ci la 6 zile după efectuarea în continuare a urmăririi penale;

c.6) existența unor nelămuriri cu privire la întocmirea procesului-verbal de constatare a concluziilor preliminare, respectiv cu privire la data examinării fizice a persoanei vătămate, locul și prezența acesteia la sediul I.M.L.;

c.7) nulitatea activității de vizionare din data de 25.09.2024, respectiv nulitatea procesului-verbal de vizionare fotografii întocmit la data de 25.09.2024, ce au avut drept rezultat obținerea în mod nelegal a unor mijloace de probă constând în fotografii și planșe foto; în acest sens, s-a arătat că aspectele surprinse la fața locului nu au fost fixate de ofițeri criminaliști, constatându-se imposibilitatea efectuării cercetării la fața locului, ci de o sursă necunoscută;

c.8) nulitatea ordonanței din data de 24.09.2024 întocmită de organul de cercetare penală E., a activității de predare a înregistrărilor video de către B., precum și a activităților subsecvente, în condițiile în care nu există o ordonanță de delegare prealabilă emisă de procurorul de caz;

c.9) existența unor incertitudini cu privire la suportul optic obținut de la reprezentantul B., în condițiile în care acesta nu este individualizat.

Astfel, a solicitat admiterea cererilor și excepțiilor și restituirea cauzei la parchet în vederea completării materialului de urmărire penală

III. Examinând legalitatea și temeinicia încheierii contestate, prin prisma motivelor invocate, în limitele prevăzute de dispozițiile art. 347 alin. (1) și (4), Înalta Curte apreciază contestația nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În limitele prevăzute de acest cadru procesual, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voința legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialității), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzația cu privire la faptele respective este reală și nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăției. De asemenea, acesta nu evaluează pertinența, utilitatea sau concludența probelor, această chestiune fiind în sarcina instanței la momentul cercetării judecătorești.

Analizând criticile invocate de inculpat prin raportare la aceste considerațiuni de natură teoretică, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că aspectele invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate, actul de sesizare fiind apt să învestească în mod legal instanța de judecată, asigurând posibilitatea efectuării unei apărări concrete și efective, fiind stabilit obiectul și limitele judecății, astfel cum prevăd normele procesuale penale.

În ceea ce privește motivele contestației formulate de inculpat, punctual, reține următoarele:

a) Este nefondat motivul de contestație vizând nelegala compunere a completului de judecată raportat la presupusa incompatibilitate a judecătorului de cameră preliminară.

În acest sens, Completul de 2 judecători de cameră preliminară constată faptul că motivele invocate de inculpat în ceea ce privește eventuala incompatibilitate a judecătorului de cameră preliminară au format obiectul unui cereri de recuzare, aceasta fiind examinată și respinsă, ca neîntemeiată, de către un alt complet de judecată.

Astfel, motivele invocate au fost analizate, constatându-se, fără cale de atac, potrivit art. 68 alin. (7) C. proc. pen., că judecătorul de cameră preliminară nu se află în situația de incompatibilitate invocată.

Prin urmare, o nouă reexaminare în această fază procesuală apare ca fiind inadmisibilă.

Este adevărat, astfel cum susține apărarea, că, potrivit celor statuate prin Decizia nr. 462/2020 a Curții Constituționale, împotriva hotărârii ce urmează a se pronunța după judecarea cauzei penale, părțile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condițiile prevăzute de art. 408-425 din C. proc. pen., ipoteză în care instanța de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept (art. 417 alin. (2) din C. proc. pen.), astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existența cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanței de apel.

Însă, această statuare a instanței de control constituțional nu poate fi extinsă și asupra procedurii de cameră preliminară. Aceasta, deoarece caracterul devolutiv al apelului declanșează o nouă judecată asupra fondului cauzei, permițând instanței de apel să reexamineze toate aspectele de fapt și de drept dezbătute la prima instanță.

Or, în cauza de față, controlul Completului de 2 judecători de cameră preliminară se raportează exclusiv la obiectul procedurii de cameră preliminară, astfel cum acesta este reglementat în art. 342 C. proc. pen., respectiv asupra verificării, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificării legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin celeritatea excesivă cu care a fost soluționată cauza, este nefondată, având în vedere că termenele stabilite de judecător în cauză au respectat exigențele impuse de dispozițiile art. 343, art. 344 alin. (2) și art. 355 C. proc. pen.

Astfel, art. 343 prevede durata procedurii în cameră preliminară, reglementând un termen de recomandare de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, ceea ce nu determină vreo sancțiune procesuală, însă atenționează asupra caracterului urgent al procedurii.

Prezentul dosar a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași la data de 11.11.2024, instanța fiind sesizată prin rechizitoriu, cu inculpatul aflat în stare de arest preventiv, iar cauza a fost soluționată la data de 12.02.2025, deci după împlinirea celor 60 de zile.

Prin urmare, nu se poate aprecia că termenul de soluționare a fost unul manifestat printr-o celeritate excesivă care să nu-i permită inculpatului să-și exercite dreptul la apărare.

Pe de altă parte, a fost respectat și termenul impus de art. 344 alin. (2) C. proc. pen., respectiv termenul în care inculpatul poate formula cereri și excepții și care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Or, în cauză, judecătorul de cameră preliminară a stabilit un termen de 30 de zile în care puteau fi formulate cereri și excepții, mult mai mare decât termenul limită de 20 de zile.

Faptul că a judecătorul de cameră preliminară a acordat termene scurte în cauză a fost justificat pe de o parte, de caracterul de neîntârziat al procedurii, iar pe de altă parte, de faptul că inculpatul se afla arestat în cauză, situație ce impunea judecarea acestuia în procedură de urgență.

Cât privește faptul că judecătorul de la prima instanță a stabilit termenul pentru dezbaterea cererilor și excepțiilor anterior împlinirii celor 30 de zile în care inculpatul putea formula cereri și excepții nu este de natură a conduce la concluzia încălcării dreptului acestuia la un proces echitabil. Aceasta, deoarece a fost respectat termenul de 30 de zile în care inculpatul avea dreptul să formuleze cereri și excepții. Astfel, inculpatul a primit copia rechizitoriului la data de 13.11.2024, iar termenul de dezbateri a fost stabilit la 30.12.2024, deci la aproximativ 45 de zile de la comunicarea actului de sesizare, timp suficient în care inculpatul avea posibilitatea de a-și pregăti și formula apărarea, respectiv de a depune cereri și excepții.

Referitor la nerespectarea dispozițiilor privind desfășurarea procesului în cameră de consiliu, în condițiile prezenței unei persoane străine de cauză la ședința de judecată din 03.01.2025, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că această încălcare a dispozițiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen. nu este de natură să conducă la nulitatea procedurii de cameră preliminară sau la trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, potrivit art. 281 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., doar încălcarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, nu și când se încalcă caracterul nepublic al ședinței de judecată.

O astfel de încălcare poate determina constatarea nulității, însă doar în cazul în care s-ar fi produs o vătămare a drepturilor inculpatului, care nu ar fi putut fi înlăturată decât prin desființarea actului, respectiv a încheierii contestate.

Or, inculpatul nu a invocat vreo vătămare prin prezența mamei persoanei vătămate la ședința de judecată din data de 03.01.2025.

De asemenea, depunerea unor înscrisuri de către mama părții civile nu este de natură a conduce la sancțiunea nulității, respectiv la trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile în care inculpatul nu a suferit vreo vătămare, având posibilitatea de a studia acele înscrisuri și de a-și formula apărări în funcție de acestea.

b) Este nefondată și critica vizând lipsa motivării hotărârii atacate.

Procedând la analiza acestui motiv de contestație, Înalta Curte pornește de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Cu alte cuvinte, îi revine instanței obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora (Cauza Albina c. României, Cauza Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Chiar în aceste condiții, dacă art. 6 paragraful 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, el nu poate fi înțeles în sensul că impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument (Cauza Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

În aceste coordonate, nu poate fi primită critica inculpatului, care pe de o parte, a invocat faptul că hotărârea atacată, deși însumează 22 de pagini, nu conține în concret o analiză a cererilor și excepțiilor invocate, precum și a apărărilor formulate, iar pe de altă parte, că doar 6 dintre aceste pagini constituie în concret motivarea hotărârii.

Examinând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a răspuns punctual cererilor și excepțiilor invocate.

Faptul că nu au fost dezvoltate doctrinar sau jurisprudențial criticile invocate de inculpat nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în condițiile în care au fost indicate cu suficientă precizie și claritate motivele care au fundamentat soluția pronunțată. Acest fapt permite pe de o parte, inculpatului să înțeleagă raționamentul logico-judiciar care a stat la baza hotărârii primei instanțe, iar pe de altă parte, realizarea de către instanța superioară a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

În altă ordine de idei, calitatea unei hotărâri judecătorești nu este conferită de întinderea sau dimensiunea acesteia, o motivare expusă pe foarte multe pagini neechivalând de plano cu o motivare corespunzătoare din punct de vedere al normelor procesuale.

Prin urmare, faptul că din 20 de pagini, doar 6 dintre acestea reprezintă răspunsul judecătorului de cameră preliminară la criticile invocate, nu constituie un criteriu obiectiv de apreciere asupra obligației de motivare și, în consecință, a respectării dreptului la un proces echitabil.

c) Pe fond, cererile și excepțiile invocate de inculpat sunt neîntemeiate.

c.1) Nu poate fi primită critica inculpatului referitoare la neloialitatea administrării probelor, motivat de faptul că acestea ar fi fost administrate în faza in rem a urmăririi penale, în condițiile existenței unui suspect, în persoana inculpatului.

Pentru a examina această critică, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, apreciază că trebuie avut în vedere contextul săvârșirii faptei, natura acesteia, circumstanțele în care s-a produs, modul în care a fost sesizată, precum și activitățile ce se impuneau a fi desfășurate într-o astfel de situație de către organele de urmărire penală.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere, astfel cum rezultă din actele de urmărire penală, că prezentul dosar a fost format urmare a sesizării victimei C. cu privire la faptul că în noaptea de 17/18.09.2024 a fost lovită cu pumnii în zona feței și a corpului de către un amic de-ai ei, respectiv de A., acțiuni ce i-au provocat răni și suferințe.

Sesizarea a fost consemnată în procesul-verbal din 18.09.2024, întocmit de Poliția Municipiului Iași, secția 3 Poliție Urban . În același proces-verbal s-a consemnat și faptul că victima se află în imposibilitate de a formula plângere prealabilă cu privire la fapta săvârșită.

Ulterior, la 19.09.2025, organele de poliție au fost sesizate de persoana vătămată prin plângere.

Pornind de la acest context factual, coroborând dispozițiilor art. 7 și 8 C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că organele de urmărire penală erau obligate, la momentul sesizării cu privire la săvârșirea acestei fapte, să efectueze urmărirea penală, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, iar persoana care a săvârșit aceste infracțiuni să fie pedepsită în condițiile legii.

În aceste circumstanțe, organele de urmărire penală aveau obligația să cerceteze fapta săvârșită cu violență, eventual dacă a fost de natură să pună în primejdie viața victimei, procedând, conform art. 305 alin. (1) C. proc. pen., la începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită (in rem).

De asemenea, era imperios necesar, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. pen., ca organele de urmărire penală să efectueze actele de cercetare care nu sufereau amânare, chiar dacă priveau o cauză care nu era de competența acestora.

Practic, în astfel de cazuri, autoritățile erau obligate să ia măsurile, apreciate drept rezonabile și accesibile, pentru a fi colectate dovezile (declarațiile martorilor oculari, ridicarea unor probe, concluziile tehnice și științifice, expertize medico-legale) care să permită descrierea exactă a leziunilor suportate și stabilirea încadrării juridice a faptei.

Pe de altă parte, pentru a se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale (in personam), ar fi fost necesar să există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și să nu existe vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, față de prevederile anterior menționate și raportat la fapta sesizată, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond, reține că organele de urmărire penală erau obligate să dispună începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită și, în funcție de aprecierile preliminare, să stabilească măsurile ce urmau a fi dispuse și dacă acestea reclamau urgență.

În cauză, urmărirea penală a fost începută la data de 19.09.2024 sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., apreciindu-se că plângerea formulată de persoana vătămată C., ca act de sesizare, îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

Contrar celor susținute de către inculpat, în cauză nu se putea dispune direct efectuarea în continuare a urmăririi penale, doar pe baza sesizării persoanei vătămate, chiar dacă în aceasta era indicat un posibil făptuitor, în persoana numitului A., întrucât nu era îndeplinită condiția probei, prevăzută de art. 305 alin. (3) C. proc. pen., măsura putând fi ulterior considerată abuzivă.

Prin urmare, în lipsa unor probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că numitul A. ar fi săvârșit infracțiunea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, nu se putea atribui calitatea de suspect persoanei indicate ca fiind autorul infracțiunii, probele administrate în faza de urmărire penală având în vedere conturarea sau nu a indiciilor rezonabile la care face referire art. 305 alin. (3) C. proc. pen. și nu tragerea la răspundere penală a numitului A.. În aceste circumstanțe, nu poate fi imputat procurorului alegerea momentului dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, reține faptul că după momentul începerii urmăririi penale și până la momentul dobândirii calității de suspect, au fost audiați persoana vătămată și martorul D. (de altfel, singurul martor), a fost efectuată o expertiză medico-legală, au fost ridicate și vizionate imaginile surprinse de camerele de luat vedere ale B., respectiv cele publicate de site-ul www.x.ro.

Ulterior, dobândirii calității de suspect, în cauză au fost administrate și alte mijloace de probă, respectiv au fost înaintate transcriptele convorbirilor telefonice înregistrate prin SNUAU 112, în care martorul D. reclama săvârșirea unor acte de violență săvârșite în incinta B..

De asemenea, a fost audiat numitul A. în calitate de suspect și inculpat și au fost atașate, ca probă în favoarea inculpatului, extrasele convorbirilor purtate ulterior de inculpat cu persoana vătămată prin intermediul aplicației F..

Totodată, au fost soluționate și cererile de probe formulate de inculpat.

Prin urmare, având în vedere că în cauză au fost administrate probe atât după începerea urmăririi penale in rem, cât și după data la care inculpatului i s-a adus la cunoștință formularea unei acuzații împotriva sa, nu se poate susține că toate probele au fost administrate în faza in rem de urmărire penală, iar pe de altă parte, se poate observa că probele administrate anterior dobândirii calității de suspect au fost probe care reclamau urgență, fiind necesare pentru stabilirea împrejurărilor comiterii faptei și încadrarea juridică a acesteia.

Referitor la posibilitatea avocatului ales al inculpatului de a participa la efectuarea acestor acte, instanța de control judiciar constată că singura probă la care inculpatul, prin apărător, s-ar fi putut opune este reprezentată de declarația martorului D., administrarea celorlalte probe, respectiv audierea victimei și examinarea acesteia constituind, potrivit normelor legale, obligații pozitive imediate ale organului de urmărire penală.

Cu toate acestea, lipsa acestei depoziții a martorului D. ar fi făcut improbabilă/incertă îndeplinirea condiției probei din cuprinsul art. 305 alin. (3) C. proc. pen.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că elementele invocate de apărare nu pot fi apreciate drept suficiente pentru a considera în ansamblu că dreptul la un proces echitabil al inculpatului a fost viciat.

c.2) Este nefondată critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil prin refuzul nejustificat al organelor de urmărire penală de a dispune administrarea/readministrarea unor mijloace de probă propuse de către inculpat.

În acest sens, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, apreciază că excede obiectului cauzei o analiză în această procedură a temeiniciei soluției procurorului cu privire la o cerere de probatorii a inculpatului, procurorul având deplină libertate să aprecieze asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor.

Astfel, inculpatul s-a limitat să invoce încălcarea dreptului la apărare prin respingerea probelor de către procurorul de caz (soluții confirmate de procurorul ierarhic superior), fără a preciza în concret în ce a constat conduita neloială a procurorului sau dispozițiile legale presupus a fi încălcate de către acesta.

În altă ordine de idei, respingerea unei cereri de probe poate fi sancționată numai atunci când sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) teza finală C. proc. pen. care prevăd că respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului ori inculpatului se sancționează conform dispozițiilor C. proc. pen., însă aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, buna-credință a procurorului fiind prezumată până la proba contrară.

Pe de altă parte, inculpatul nu a prezentat și nici nu a adus argumente care să releve un comportament părtinitor al procurorului sau existența unei intenții frauduloase a acestuia.

Prin urmare, susținerile sale nu au acoperire legală, fiind simple speculații, fără suport probator în realitatea obiectivă, iar simpla enunțare a unor pretinse nelegalități sau a unor potențiale vătămări nu poate atrage nulitatea relativă a ordonanțelor de probă invocate.

Simpla formulare a unor cereri de probe nu înseamnă neapărat și admiterea acestora, iar soluția de respingere nu conduce de plano la nulitatea actului, procurorul motivând de fiecare dată soluția de respingere a cererilor de probe.

Este adevărat, astfel cum susține inculpatul, că procurorul este obligat să administreze probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului pentru a fi respectat principiul egalității de arme, respectiv cel al loialității, însă această obligație nu trebuie înțeleasă ca abolind posibilitatea procurorului de a examina utilitatea, concludența sau relevanța probelor, acesta fiind singurul în măsură să evalueze consistența probelor necesare pentru efectuarea în continuare a urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterii în judecată.

În concluzie, simpla respingere a probelor solicitate, nu conduce la concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil al inculpatului și plasarea acestuia într-o situație dezavantajoasă.

c.3) Este nefondată excepția neregularității actului de sesizare prin insuficienta descriere a faptei.

Pentru a satisface exigențele dispozițiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., descrierea faptelor din actul de sesizare trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp și de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanță penală sub aspectul conținutului unei infracțiuni.

Importanța acestei descrieri rezultă din dispozițiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecății la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare. Totodată, descrierea faptei este și o condiție a asigurării posibilității de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă și completă asupra acuzațiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum și asupra încadrării juridice.

Astfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 parag. 3 lit. a) CEDO recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat în mod amănunțit asupra naturii și acuzației aduse împotriva sa. Garanția prevăzută de art. 6 parag. 3 lit. a) din convenție are ca scop asigurarea posibilității persoanei împotriva căreia se formulează o acuzație în materie penală de a-și pregăti o apărare efectivă și eficientă (Cauza Pelissier și Sassi c. Franței). De asemenea, s-a mai reținut că parag. 3 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care este fondată acuzația, dar și cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (Cauza Dallos c. Ungariei).

În acest sens este și jurisprudența instanței supreme care, prin încheierea din data de 25.03.2015, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, a reținut că acuzațiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înțeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialiști ai dreptului (avocați, consilieri juridici) ce anume i se reproșează de către autorități și care este semnificația penală a conduitei sale (încadrare juridică și implicit tratament sancționator).

În schimb, verificarea rechizitoriului nu poate fi realizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 327 lit. a) C. proc. pen.. Astfel, nu se poate verifica dacă urmărirea penală este completă și există probe necesare trimiterii în judecată, aceste chestiuni vizând temeinicia acuzației, aspect care excedează competenței judecătorului de cameră preliminară.

Verificând actul de sesizare în aceste coordonate, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, reține următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, arătându-se, în esență, la secțiunea "Încadrarea juridică a faptei", că în data de 17.09.2024, în jurul orei 24:00, în timp ce se afla într-o cameră a B. din municipiul Iași, împreună cu persoana vătămată C., pe fondul unui conflict spontan, inculpatul i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu palmele și pumnii în zona feței, a strâns-o cu mâinile de gât și i-a introdus degetele în gură pentru a o împiedica pe aceasta să strige după ajutor, după care a lovit-o cu capul de pereții camerei, iar apoi, profitând de faptul că victima se afla căzută cu fața la podea, s-a urcat pe aceasta și a lovit-o de mai multe ori cu fața de podea, agresiunea încetând abia atunci când victima a reușit să scape din mâinile agresorului.

Examinând această situație de fapt, instanța de control judiciar constată că rechizitoriul conține o expunere detaliată a acuzației, fiind precizate împrejurările în care fapta a fost comisă, respectiv reperele spațiale și temporale, modalitatea de săvârșire, precum și circumstanțele în care activitatea infracțională a fost stopată, fără a exista contradicții care să afecteze regularitatea acestuia.

De altfel, fapta presupus săvârșită și circumstanțele de comitere sunt pe larg expuse în Secțiunea I a rechizitoriului, "Situația de fapt", unde se precizează detaliat modalitatea în care a debutat activitatea infracțională, motivele care au stat la baza acesteia, circumstanțele în care s-a produs, elementul material al infracțiunii, atitudinea subiectivă a inculpatului, urmările produse, modul cum a fost stopată acțiunea violentă a inculpatului, sesizarea organelor de poliție și a ambulanței etc.

Față de reperele precizate anterior, instanța de control judiciar constată că descrierea faptei satisface exigențele prevăzute de art. 328 raportat la art. 371 C. proc. pen., în rechizitoriu fiind descrise toate elementele ce prezintă relevanță penală sub aspectul conținutului infracțiunii, permițând inculpatului să-și exercite dreptul la un proces echitabil, iar instanței să se pronunțe asupra acestora fapte.

Contrar celor susținute de inculpat, situația de fapt din rechizitoriu este în concordanță cu acuzația ce a fost adusă la cunoștință cu ocazia dobândirii calității de suspect și inculpat, acesta putând cu ușurință să înțeleagă fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Pe de altă parte, dispozițiile procesual penale nu impun ca acuzația adusă la cunoștință cu ocazia dobândirii calității de suspect sau inculpat să fie identică cu cea formulată prin actul de sesizare, aceasta putând prezenta anumite variațiuni sau diferențe. De altfel, o eventuală nuanțare a acuzației este firească, având în vedere că de la momentul dobândirii calității de suspect sau inculpat și până la momentul trimiterii în judecată pot fi administrate probe care să conducă la o astfel de situație. Esențial este ca inculpatul să aibă pe tot parcursul procesului penal cunoștință de acuzația care i se impută, condiție ce în cauză este îndeplinită.

Contrar celor susținute de apărare, în cazul de față, încă de la momentul efectuării în continuare a urmăririi penale și până în prezent, inculpatului i se impută aceeași acuzație, respectiv că a exercitat violențe asupra persoanei vătămate C., acțiune care prin natura ei, ar fi fost aptă să conducă la decesul acesteia.

Prin urmare, descrierea faptei respectă standardul de claritate și permite instanței să stabilească obiectul judecății și să analizeze elementele infracțiunii din perspectiva laturii obiective și subiective.

În antiteză cu cele susținute de inculpat, respectiv că procurorul nu a examinat efectiv probatoriul administrat în cauză și nu a prezentat care sunt probele care au fundamentat concluziile asumate, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că în rechizitoriu procurorul a analizat probele administrate, care au stat la baza trimiterii în judecată (declarațiile persoanei vătămate, ale martorului D., ale inculpatului, raportul de primă expertiză medico-legală, imaginile surprinse de camerele de supraveghere ale B. etc.), precizând inclusiv motivele pentru care nu au putut fi primite susținerile inculpatului.

De altfel, referitor la modalitatea în care procurorul a indicat și a dezvoltat probele pe care se sprijină acuzarea, instanța de control judiciar constată că dispozițiile procesual penale nu impun o anumită formă pentru redactarea actului de sesizare sau pentru prezentarea argumentelor ce susțin acuzarea, acestea fiind lăsate la latitudinea procurorului.

Prin urmare, se constată că procurorul a indicat probele care susțin săvârșirea faptei și vinovăția inculpatului, precum și raționamentul pentru care se impune soluția de trimitere în judecată, fiind respectate exigențele art. 328 C. proc. pen.

c.4) Se impune a fi respinsă și excepția nelegalității activității de urmărire penală și a probelor administrate.

Cu privire la acest aspect, inculpatul a invocat faptul că au fost efectuate acte de urmărire penală și administrate mijloace de proba de către un organ de cercetare penală necompetent, în condițiile în care a lipsit dispoziția de delegare din partea procurorului, fiind cunoscut faptul că inculpatul avea calitatea de avocat.

Cu alte cuvinte, inculpatul reclamă faptul că actele efectuate de organele de poliție sub supravegherea procurorului de pe lângă Judecătoria Iași până la momentul declinării competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, în considerarea calității de avocat a inculpatului, sunt lovite de nulitate absolută, fiind efectuate de un organ necompetent.

Procedând la examinarea acestei critici, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că, raportat la calitatea inculpatului de avocat și infracțiunea sesizată, este evident că procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași era singurul competent să efectueze actele de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (3) lit. a) raportat la art. 38 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Însă aceste prevederi nu sunt absolute, dispozițiile art. 60 C. proc. pen. fiind norme care derogă de la norma generală și care se aplică în mod corespunzător. Potrivit dispozițiilor acestui text de lege, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența acestuia (luarea măsurilor necesare pentru prinderea făptuitorului, păstrarea și conservarea urmelor infracțiunii, de descoperire a persoanelor care au perceput ceea ce s-a întâmplat etc.). În același sens sunt și dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. pen., în care se arată că organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.

Prin urmare, se impune a se analiza dacă actele efectuate de organele de poliție după momentul sesizării și până la data declinării competenței se circumscriu noțiunii de "cazuri urgente".

În acest sens, instanța de control judiciar, constată că organele de poliție au fost sesizate de persoana vătămată la data de 19.09.2024 cu privire la săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen., fără a se preciza calitatea de avocat a presupusului făptuitor.

La aceeași dată, organul de cercetare penală din cadrul Poliției Municipiului Iași a dispus începerea urmăririi penale in rem, cu privire la fapta săvârșită, apreciind că sesizarea formulată de persoana vătămată îndeplinește cerințele prevăzute de lege.

Or, după acest moment, în considerarea dispozițiilor art. 60, art. 172 cu raportare la art. 189, art. 192, respectiv a celor prevăzute de art. 111 alin. (9) C. proc. pen., organele de urmărire penală erau obligate să ia toate măsurile și să efectueze actele de urmărire penală care nu sufereau amânare, chiar dacă aveau cunoștință că astfel de acte sau măsuri privesc o cauză care nu este dată de lege în competența lor.

Acesta este și cazul speței de față, unde organele de urmărire penală, având date conform cărora persoana acuzată că ar fi săvârșit actele de violență împotriva persoanei vătămate deține calitatea de avocat, au emis, î