ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 182/PI din data de 18.09.2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2025, în baza art. 172 din Legea nr. 302/2004, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În temeiul dispozițiilor art. 172 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus recunoașterea sentinței penale nr. 9 NBs 54480/23 pronunțată la data de 16.08.2024, în dosarul nr. x NBs 961 Js 54480/23, al Tribunalului Dresda (prin care a fost modificată sentința pronunțată de Judecătoria Pirna la data de 24.04.2024, în dosarul nr. x/Ls 961 Js 54480/23), rămasă definitivă prin decizia penală pronunțată la data de 17.04.2025 în dosarul nr. x ORs 25 Ss 637/24 al Curții de Apel Dresda, prin care A. a fost condamnată la o pedeapsă de 851 zile (2 ani și 4 luni) închisoare pentru comiterea infracțiunilor de "complicitate la trafic de migranți" - (introducere ilegală de cetățeni străini în țară, în scop lucrativ, în mod repetat cu scopul de a-și asigura un venit continuu, în trei cazuri aflate în concurs real, între care în două cazuri, persoanele transportate ilegal au fost expuse riscului de vătămare gravă a sănătății - prevăzută de art. 14 alin. (1), art. 95 alin. (1) nr. 3, art. 96 alin. (1) nr. 1a și b, alin. (2) nr. 1 și 5, alin. (4) din Legea privind șederea -AufenthG) - faptă incriminată de legea penală română prin art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) și c) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - trei acte materiale; "deținere de droguri de risc pentru consum propriu" - (introducere intenționată, neautorizată de stupefiante într-un caz - prevăzută de art. 25 alin. (2), art. 52, art. 53 din C. pen. german, art. 3 alin. (1), art. 29 alin. (1) nr. 1 din Legea privind narcoticele) - faptă incriminată de legea penală română prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului ilicit de droguri și "nerespectarea regimului armelor și munițiilor" - (deținerea unei arme interzise - prevăzută de art. 52 alin. (3) nr. 1 din Legea armelor în coroborare cu Anexa II, Secțiunea 1, nr. 1.3.5 la WaffG) - faptă incriminată de legea penală română prin art. 342 din C. pen. și s-a dispus ca persoana condamnată A. să execute într-un penitenciar din România pedeapsa de 626 zile închisoare.

În baza art. 73 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa de 851 zile închisoare aplicată persoanei condamnate A., perioada executată de 225 zile.

S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., suma de 377 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timiș.

S-a făcut mențiunea căii de atac a apelului în termen de 10 zile de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru persoana condamnată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, ulterior prezentării sesizării formulate și a situației de fapt reținute prin hotărârea de condamnare, a constatat că sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 și decizia - cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 pentru recunoașterea și executarea în România a hotărârii de condamnare pronunțate de autoritățile judiciare din Germania.

A reținut că prin sentința penală din 24.04.2024, pronunțată în dosarul nr. x Ls 961 Js 54480/23 al Judecătoriei Pirna, A. a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere. Totodată, instanța a dispus revocarea mandatului de arestare emis pe numele acesteia, fiind pusă în libertate la aceeași dată, respectiv 24.04.2024.

La data de 26.04.2024, Parchetul Dresda a formulat apel împotriva sentinței anterior menționate, acesta fiind admis prin sentința penală pronunțată la data de 16.08.2024 în dosarul nr. x NBs 961 Js 54480/23 al Tribunalului Dresda, rămasă definitivă prin decizia penală pronunțată la data de 17.04.2025, în dosarul nr. x ORs 25 Ss 637/24 al Curții de Apel Dresda, prin care A. a fost condamnată la o pedeapsa de 2 ani și 4 luni închisoare pentru comiterea infracțiunilor de "complicitate la trafic de migranți", "deținere de droguri de risc pentru consum propriu" și "nerespectarea regimului armelor și munițiilor", conform C. pen. german.

Astfel, prima instanță a reținut că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită este definitivă și executorie, iar faptele pentru care s-au aplicat pedepsele ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșite pe teritoriul României, infracțiunile de complicitate la trafic de migranți prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) și c) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - trei acte materiale, deținere de droguri de risc pentru consum propriu prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului ilicit de droguri, nerespectarea regimului armelor și munițiilor prev. de art. 342 din C. pen.

A mai reținut că persoana condamnată este cetățean român și conform certificatului privind executarea, aceasta are de executat o pedeapsă de 851 zile (2 ani și 4 luni) închisoare, din care a executat 225 de zile, începând cu data de 13.09.2023 până în data de 24.04.2024. Aceasta a fost arestată provizoriu la data de 13.09.2023 și, începând cu data de 14.09.2023 s-a aflat în arest preventiv neîntrerupt. A fost eliberată din arest preventiv la data de 24.04.2024, imediat după încheierea ședinței principale de judecată și s-a întors în România.

De asemenea, a constatat că nu s-a invocat și nici nu a fost identificat vreunul dintre cazurile de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute de art. 163 din Legea nr. 302/2004.

A reținut că din înscrisurile existente la dosar a rezultat că persoana în cauză nu a fost condamnată definitiv în România sau în altă țară pentru aceleași fapte, nu beneficiază de imunitate de jurisdicție penală, răspunde penal, nu a intervenit prescripția executării pedepsei (sentința a cărei recunoaștere se solicită a rămas definitivă în 17.04.2025), a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată sentința a cărei recunoaștere și executare se solicită, nu este aplicabilă amnistia, grațierea sau dezincriminarea.

De asemenea, a constatat că nu se impune o adaptare a pedepsei privative de libertate aplicată de instanța străină întrucât natura acestei pedepse corespunde, sub aspectul denumirii și al regimului, cu pedeapsa reglementată de legea penală română, iar durata nu depășește limita maximă specială prevăzută de legea penală română pentru această infracțiune.

Împotriva sentinței penale nr. 182/PI din data de 18.09.2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2025, a declarat apel persoana condamnată A..

Persoana condamnată A. a solicitat prin cererea formulată în scris, admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii de recunoaștere a sentinței penale menționate în certificat.

Apărarea a susținut că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că apelanta a fost condamnată în primă instanță cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în apel a fost judecată în lipsă, neavând cunoștință de pedeapsa cu executare efectiv aplicată.

A apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de Legea nr. 302/2004, întrucât hotărârea atacată nu cuprinde suficiente considerente cu privire la existența vreunui motiv de refuz obligatoriu sau facultativ al recunoașterii.

A mai susținut că executarea pedepsei în România, în forma reținută de Curtea de Apel Timișoara, încalcă prev. art. 3 și 6 din CEDO, întrucât nu s-a analizat în ce măsură condițiile de detenție și lipsa posibilității de adaptare a pedepsei afectează demnitatea umană și dreptul la apărare, raportat și la faptul că persoana condamnată nu a avut posibilitatea reală de a-și exercita apărarea în procedura străină.

A mai susținut că elementele constitutive ale infracțiunii reținute în Germania nu se suprapun integral cu cele din C. pen. român, ceea ce atrage imposibilitatea recunoașterii hotărârii, raportat la starea de fapt reținută în cuprinsul sentinței atacate:,,...la un moment neprecizat, anterior datei de 04.09.2023, persoanele condamnate, B. și A., au luat decizia de a obține, în mod conștient și intenționat, printr-o colaborarea bazată pe diviziunea muncii, o sursă de venit de o anumită durată și amploare...".

A solicitat Înaltei Curți să constate că persoana condamnată nu a fost surprinsă în trafic conducând, era pasageră în dreapta, nu a fost găsită nicio armă în posesia acesteia, și nu aceasta a introdus 2 grame de metamfetamină pe teritoriul Republicii Federale, toate acestea fiind efectuate de concubinul ei, aceasta neavând cunoștință de aceste fapte, aspecte în raport de care apărarea apreciază că nu este îndeplinită condiția dublei incriminări.

De asemenea, a susținut că instanțele române se află în imposibilitatea de a verifica termenele de prescripție conform legislației române, din pricina motivării în fapt a mandatului de arestare: "la un moment temporal, care nu este cunoscut mai exact...înainte de data de 23.09.2023".

A mai susținut că pedeapsa aplicată este disproporționată raportat la faptul că persoana condamnată nu a fost efectiv autoarea săvârșirii acestor infracțiuni, la prezentarea succintă a mandatului, astfel că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii ce i se impută potrivit legislației române.

De asemenea, nu se poate verifica dacă între data faptei (nefiind stipulată data exactă) și data executării au intervenit norme mai favorabile condamnatei în dreptul român.

Pe de altă parte, sentința atacată nu cuprinde suficiente considerente cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor prev. de art. 172 din Legea nr. 302/2004 coroborate cu art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, apreciind că instanța nu a verificat efectiv dacă există vreun motiv de refuz obligatoriu sau facultativ al recunoașterii, dacă sunt incidente cauze care ar împiedica recunoașterea, cum ar fi încălcarea dreptului la un proces echitabil în Germania, disproporția sancțiunii penale aplicate, oportunitatea condamnării din perspectiva tuturor împrejurărilor concrete ale cauzei, fapt ce contravine principiului dreptului la un proces echitabil atât în Germania, cât și în România, fiind încălcat astfel art. 6 din CEDO.

În concluzie, a solicitat să se aibă în vedere că persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată în apel, aceasta trăiește în România, are 5 copii în întreținere, nefiind de acord să ispășească o pedeapsă pentru care nu a putut să-și dovedească nevinovăția, în prezent fiind bine integrată în societate, cu un comportament onest, fiind singura întreținătoare a familiei, motiv pentru care o eventuală punere în executare a acestei proceduri ar fi total disproporționată în raport cu scopul urmărit.

Examinând apelul formulat de apelanta-persoană condamnată A. în temeiul art. 172 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că obiectul acestei cauze îl reprezintă cererea autorităților judiciare străine germane privind recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești într-un penitenciar din România, în conformitate cu dispozițiile art. 162 și următoarele din Legea nr. 302/2004 republicată.

Astfel, în cauza de față instanța a fost învestită în procedura de recunoaștere și executare a hotărârii străine de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, procedură prevăzută de Legea nr. 302/2004 prin care au fost transpuse în legislația internă dispozițiile Deciziei-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene, autoritatea judiciară din statul de condamnare înaintând în statul de executare (România), certificatul emis în speță de autoritățile judiciare germane în baza art. 4 din Decizia cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, precum și hotărârea judecătorească de condamnare.

Înalta Curte constată că, prin sentința penală de condamnare a cărei recunoaștere s-a dispus în cauză, A. a fost condamnată definitiv la pedeapsa de 851 zile (2 ani și 4 luni) închisoare pentru comiterea infracțiunilor de complicitate la trafic de migranți prevăzută de art. 14 alin. (1), art. 95 alin. (1) nr. 3, art. 96 alin. (1) nr. 1a și b, alin. (2) nr. 1 și 5, alin. (4) din Legea privind șederea -AufenthG (trei acte materiale), deținere de droguri de risc pentru consum propriu prevăzută de art. 25 alin. (2), art. 52, art. 53 din C. pen. german, art. 3 alin. (1), art. 29 alin. (1) nr. 1 din Legea privind narcoticele și nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 52 alin. (3) nr. 1 din Legea armelor în coroborare cu Anexa II, Secțiunea 1, nr. 1.3.5 la WaffG.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, în mod judicios instanța de fond dispunând recunoașterea și executarea sentinței penale nr. 9 NBs 54480/23 din data de 16.08.2024, pronunțată în dosarul nr. x NBs 961 Js 54480/23 al Tribunalului Dresda (prin care a fost modificată sentința pronunțată de Judecătoria Pirna la data de 24.04.2024 în dosarul nr. x/Ls 961 Js 54480/23), rămasă definitivă prin decizia penală din data de 17.04.2025, pronunțată în dosarul nr. x ORs 25 Ss 637/24 al Curții de Apel Dresda.

În esență, sub aspectul stării de fapt s-a reținut că la un moment neprecizat, anterior datei de 04.09.2023, persoanele condamnate, B. și A., au luat decizia de a obține, în mod conștient și intenționat, printr-o colaborare bazată pe diviziunea muncii, o sursă de venit de o anumită durată și amploare, prin introducerea ilegală în Germania a unor cetățeni străini care nu dețineau permisele de ședere necesare pentru intrarea și șederea în Germania. Pentru punerea în aplicare a acestei decizii, persoanele condamnate au săvârșit, în baza unei decizii infracționale comune, următoarele fapte, pentru care li s-a promis fiecăruia o sumă de bani în cuantum neprecizat:

Astfel, recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești pronunțate de autoritățile judiciare din Germania față de A. este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. a) - e) din Legea nr. 302/2004 republicată, obiectul procedurii fiind cel prevăzut de art. 172 alin. (3) din aceeași lege.

Din această perspectivă, prima instanță a reținut în mod legal întrunirea tuturor condițiilor pentru admiterea cererii de recunoaștere și executare pe teritoriul României a hotărârii de condamnare pronunțată de autoritățile germane, respectiv: caracterul definitiv și executoriu al hotărârii, existența dublei incriminări (faptele comise de apelanta A. în contextul faptic descris în certificat, întrunind conținutul constitutiv al infracțiunilor de complicitate la trafic de migranți prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) și c) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - trei acte materiale, deținere de droguri de risc pentru consum propriu prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului ilicit de droguri, nerespectarea regimului armelor și munițiilor prev. de art. 342 din C. pen., statutul condamnatei de cetățean român, precum și neincidența vreunuia dintre motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute de art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată.

De asemenea, nu există date cu privire la pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleași fapte a apelantei în România sau într-un alt stat. În certificatul emis potrivit Deciziei-cadru se face mențiunea că persoana condamnată a fost prezentă la procesul penal în urma căruia a fost pronunțată decizia (pct. 1.1 din certificat, dosar parchet) și a fost asistată de un apărător (F.) pe întreaga durată a procedurii și de un interpret de limba română. Totodată, aceasta a declarat recurs împotriva hotărârii Tribunalului Dresda. Prin hotărârea Curții de Apel Dresda din data de 16.04.2025, recursul a fost respins, astfel încât pedeapsa pronunțată prin sentința Tribunalului Dresda din data de 16.08.2024 a devenit definitivă.

În ceea ce privește consimțământul persoanei condamnate cu privire la recunoașterea hotărârii străine pronunțate de autoritățile judiciare și executarea pedepsei într-un penitenciar din România, se constată că, în cuprinsul certificatului menționat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din data de 27.11.2008, aflat în dosarul parchetului, la pct. k) 1. se menționează că persoana condamnată nu poate fi audiată deoarece se află deja în statul de executare.

Însă, Înalta Curte, față de împrejurarea că persoana condamnată este cetățean român și are domiciliul în România, în conformitate cu dispozițiile art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, reține că nu este necesar consimțământul acesteia pentru executarea pedepsei într-un penitenciar din România.

Cu referire la apărările formulate de apelanta-persoană condamnată în sensul că executarea pedepsei în România, în forma reținută de Curtea de Apel Timișoara, încalcă prev. art. 3 și 6 din CEDO, întrucât nu s-a analizat în ce măsură condițiile de detenție și lipsa posibilității de adaptare a pedepsei afectează demnitatea umană și dreptul la apărare, raportat și la faptul că persoana condamnată nu a avut posibilitatea reală de a-și exercita apărarea în procedura străină, Înalta Curte reține, pe de o parte, că deși anterior Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat condițiile de detenție din penitenciarele din România (cauza Polgar contra României; cauza Rezmiveș și alții împotriva României), în prezent obligațiile asumate de statul român și punerea acestora în practică au generat modificări în realitatea mediului carceral, în sensul îmbunătățirii condițiilor specifice și asigurării respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor private de libertate, stabilindu-se condiții de detenție la nivelul standardelor internaționale, astfel încât să nu fie încălcată demnitatea umană, iar pe de altă parte, apelanta a fost prezentă la procesul din Germania (potrivit informațiilor din certificat) și a fost asistată de un avocat.

Aceasta a precizat chiar oral în fața instanței că a fost prezentă la proces în fața judecătoriei, unde a primit o pedeapsă cu suspendarea executării, parchetul a formulat apel, însă după ce a fost eliberată, s-a întors în România, păstrând legătura cu apărătorul din Germania, fiind opțiunea apelantei de a nu se prezenta în fața instanței de apel. În plus, din certificat rezultă că aceasta a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de tribunal prin care i s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea cu executare, cale de atac ce a fost respinsă. Astfel că, din actele dosarului și susținerile apelantei rezultă că nu este incident motivul de nerecunoaștere și neexecutare prevăzut de art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004.

Din înscrisurile existente la dosar se constată că persoana în cauză nu a fost condamnată definitiv în România sau în altă țară pentru aceleași fapte, nu beneficiază de imunitate de jurisdicție penală, răspunde penal, nu a intervenit prescripția executării pedepsei (sentința a cărei recunoaștere se solicită a rămas definitivă în 17.04.2025), a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată sentința a cărei recunoaștere și executare se solicită, nu este aplicabilă amnistia, grațierea sau dezincriminarea.

În ceea ce privește adaptarea pedepsei, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată în cauza de față persoanei condamnate A. este compatibilă cu legea penală română, atât ca natură, cât și ca durată, astfel că nu există temei pentru adaptarea acesteia, potrivit art. 166 alin. (8) și (9) din Legea nr. 302/2004.

În cazul pluralității de infracțiuni, recunoașterea și punerea în executare vizează pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea străină, indiferent de mecanismul de contopire aplicat sau pedeapsa unică aplicată pentru comiterea pluralității, chiar dacă nu au fost stabilite și pedepse individuale pentru fiecare dintre faptele componente, instanța învestită cu cererea de recunoaștere a hotărârii străine neputând modifica în vreun fel regimul de sancționare a pluralității de infracțiuni stabilit prin hotărârea străină (În același sens sunt și decizia penală nr. 75/A din 26 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2025, precum și decizia nr. 186/A din 26 iunie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024).

Așadar, în această materie, instanța română realizează doar operațiunea de comparare a duratei pedepsei rezultante, astfel cum a fost stabilită de autoritățile judiciare din statul emitent, cu maximul general al pedepsei închisorii prevăzute de C. pen. român sau cu suma pedepselor componente aplicate, dacă este cazul.

În ceea ce privește limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, aceasta este în cuantum de 30 ani (conform art. 60 din C. pen. care prevăd că: "Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor").

Sub aspectul sancțiunii aplicate, se observă că instanța străină deși a stabilit împotriva persoanei condamnate pedepse individuale, aceasta a procedat și la stabilirea unei pedepse totale, în cuantum de 851 zile (2 ani și 4 luni) închisoare, adică la stabilirea unei pedepse rezultante, care nu depășește maximul prevăzut de legea națională.

Ca atare, având în vedere natura pedepsei și faptul că nu depășește limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, nu se impune adaptarea pedepsei.

În ceea ce privește susținerile potrivit cărora nu apelanta a fost surprinsă în trafic conducând, că ea era pasageră în dreapta, că nu a fost găsită nicio armă în posesia ei, și nu ea a introdus 2 grame de metamfetamină pe teritoriul Republicii Federale, toate acestea fiind efectuate de concubinul ei, ea neavând cunoștință de aceste fapte, aspecte în raport de care apreciază că nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, Înalta Curte reține că acestea vizează fondul acuzației și intră în competența instanței străine, neputând face obiectul procedurii reglementate de Legea nr. 302/2004.

De asemenea, nu este întemeiată nici susținerea potrivit căreia instanțele române se află în imposibilitatea de a verifica termenele de prescripție conform legislației române, având în vedere că potrivit art. 163 lit. f) din Legea nr. 302/2004 se verifică dacă potrivit legii române a intervenit prescripția executării pedepsei. Or, astfel cum a reținut și prima instanță, hotărârea a rămas definitivă la data de 17.04.2025 și nu se pune problema prescripției executării pedepsei.

Circumstanțele personale ale persoanei condamnate, faptul că este unicul întreținător al familiei și mama a cinci copii, nu pot fi valorificate în această procedură, deoarece în cadrul acesteia se verifică îndeplinirea condițiilor pentru recunoașterea hotărârii penale străine, și nu se procedează la individualizarea pedepsei, aspect ce vizează fondul cauzei.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a dispus recunoașterea hotărârii penale definitive privind pe persoana condamnată A. și a dispus executarea pedepsei aplicată acesteia prin hotărârea de condamnare recunoscută în cauză, într-un penitenciar din România, neexistând, așadar, motive de nelegalitate care să impună reformarea sentinței apelate.

Față de cele menționate, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 182/PI din data de 18 septembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2025.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelanta-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 182/PI din data de 18 septembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă apelanta-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2025.