ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1944/2025

Ședința publică din data de 11 decembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a a VI-a civilă la 18 iunie 2014, sub nr. x/2014, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a actului adițional nr. x la contractul de închiriere spații publicitare în scopul exploatării potențialului de publicitate indoor în stațiile de metrou din București nr. 94 din 15 iunie 2010 și, în consecință, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 64.000 euro, plus TVA, cu titlu de chirie achitată în mod nejustificat, și să oblige pârâta la plata căfre reclamantă a sumei de 172.069,74 euro, plus TVA, reprezentând chirie aferentă spațiilor în privința cărora dreptul de folosință ce a făcut obiectul contractului sus-menționat a fost tulburat prin acte ale terților, ce exhibau drepturi proprii, devenite, astfel, inutilizabile potrivit scopului menționat prin convenție, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 12 octombrie 2016, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității actului adițional indicat anterior, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1416 din 9 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis capătul principal de cerere privind plata nedatorată, astfel cum a fost precizat, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 172.069,74 euro, plus TVA, în echivalent în RON la data plății, reprezentând chirie plătită de reclamantă în mod nedatorat pentru perioada 15 iunie 2010-30 iunie 2013, a menținut măsura suspendării capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității actului adițional nr. x la contractul de închiriere spații publicitare în scopul exploatării potențialului de publicitate indoor în stațiile de metrou din București nr. 94 din 15 iunie 2010 și a obligat pârâta să achite reclamantei și suma de 54.842,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1674 din 7 iulie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins capătul de cerere privind constatarea nulității actului adițional nr. x la contractul de închiriere, ca neîntemeiat, și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierii din 4 decembrie 2019 și a sentinței civile nr. 1416 din 9 mai 2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă pârâta B. S.R.L. a declarat apel, formulând, totodată, și cerere de repunere în termenul de apel.

Reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, prin lichidator judiciar C.., a promovat apel împotriva sentinței civile nr. 1674 din 7 iulie 2022 a aceleiasi instante.

Prin decizia civilă nr. 790 din 13 mai 2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de repunere în termen, ca neîntemeiată, a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 4 decembrie 2019 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, a admis excepția tardivității și a anulat apelul declarat de aceeași apelantă-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1416 din 9 mai 2018, ca tardiv formulat, și a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1674 din 7 iulie 2022, ca neîntemeiat, și cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în parte, în ceea ce privește soluția instanței de prim control judiciar de respingere a apelului său ca nefondat.

În sustinerea recursului, autoarea căii de atac a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind plata nedatorată-art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că în mod greșit s-a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 993 din C. civ. de la 1864 și art. 1.341 alin. (1) C. civ.

În esență, a afirmat că instanța de apel în mod greșit a stabilit că nu există identitate între spațiile ce fac obiectul actului adițional a cărui nulitate s-a solicitat și cele pentru care recurenta a achitat chiria către D. S.A., fiind eronată concluzia instanței privind inexistența plății nedatorate.

Sub acest aspect, a arătat că prin contractul nr. x/2011, încheiat cu D. S.A. a dobândit, contra plății unei chirii, dreptul de folosință asupra acelorași spații publicitare care fac obiectul actului adițional în litigiu, încheiat cu intimata, astfel că toate plățile efectuate către intimată, cu titlu de chirie, în baza actului sus-indicat, nu erau datorate.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în cuprinsul căruia s-a reținut anularea recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

La 03 noiembrie 2025, recurenta-reclamantă a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat respingerea propunerii de anulare a recursului.

La termenul din 11 decembrie 2025, Înalta Curte constituită în complet de filtru, fără citarea partilor, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, Înalta Curte se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului pârâtei și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor:

Potrivit dispozițiilor cu caracter imperativ ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă indicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, precum și argumentarea acestora ori, după caz, mențiunea expresă că dezvoltarea motivelor va fi realizată printr-un memoriu distinct.

Conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nerespectarea cerinței încadrării motivelor invocate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același act normativ atrage sancțiunea nulității recursului.

Din interpretarea dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că instanța de control judiciar are obligația de a verifica dacă criticile formulate de recurent se circumscriu motivelor de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar în ipoteza în care această condiție nu este îndeplinită, recursul este lovit de nulitate.

Prin urmare, pentru a se reține că recursul este în mod legal motivat, autorul căii de atac trebuie să indice în concret elementele de nelegalitate ale hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor presupunând în mod necesar raportarea acestora la unul dintre cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

În consecință, limitele controlului judiciar exercitat în recurs sunt determinate atât de criticile formulate prin cererea de recurs, cât și de cadrul legal aplicabil, neputând fi supuse analizei instanței de recurs simplele nemulțumiri ale părții față de soluția pronunțată, modul de administrare ori de apreciere a probatoriului sau o expunere sumară a situației de fapt, în absența încadrării acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Verificând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că acesta nu cuprinde critici care să poată face obiectul verificărilor în recurs, întrucât argumentele dezvoltate în susținerea recursului sunt fundamentate pe elemente atașate fondului cauzei ce vizează situația de fapt și valorificarea probatoriului cauzei.

Prin criticile invocate, recurenta își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de modalitatea în care instanța de apel a interpretat cele două convenții asupra obiectului contractelor de închiriere, chestiune de temeinicie ce iese din sfera motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., motivele de recurs pot viza numai nelegalitatea hotărârii atacate, în caz contrar, fiind aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În cauza de față, deși recurenta indică cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analiza concretă a argumentelor dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs relevă că acestea nu vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci tind, în realitate, la reanalizarea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, aspect ce excedează competenței instanței de recurs.

Recurenta critică raționamentul instanței de apel sub aspectul identității spațiilor publicitare ce ar face obiectul contractului nr. x/2011 încheiat cu D. S.A. și al actului adițional a cărui nulitate a fost solicitată, susținând că instanța ar fi reținut în mod greșit inexistența unei plăți nedatorate.

Stabilirea existenței sau inexistenței identității dintre spațiile respective, a destinației acestora, precum și a raportului dintre plățile efectuate și titlul în temeiul căruia acestea au fost realizate reprezintă chestiuni de fapt, ce au fost analizate și tranșate de instanța de apel în urma evaluării probelor administrate.

Recurenta nu indică în ce constă pretinsa eroare de interpretare a art. 993 din C. civ. de la 1864 sau a art. 1.341 alin. (1) C. civ. și care este raționamentul juridic alternativ, ce ar fi trebuit aplicat de instanța de apel.

În lipsa unor asemenea critici concrete, recursul apare ca o simplă reiterare a apărărilor formulate în apel, inadmisibilă în această cale extraordinară de atac.

Sub aparența unei critici de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicită, în realitate, o nouă judecată asupra fondului, ceea ce contravine caracterului exclusiv de control de legalitate al recursului, astfel cum este consacrat de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aceste condiții, instanța supremă constată că motivele de recurs invocate nu se încadrează în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 790 din 13 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2025.