ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1820/2025

Ședința publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2021, reclamanta AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la executarea scrisorii de garanție pentru returnarea avansului nr. x/31.07.2018, privind obligațiile pârâtei B. S.R.L., în baza contractului de finanțare nr. x/14.07.2017, modificat și completat prin actele adiționale ulterioare, respectiv obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 401.086 RON, datorate pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor asumate prin emiterea scrisorii de garanție pentru returnarea avansului nr. x/31.07.2018. Totodată, a solicitat încuviințarea executării provizorii a hotărârii ce va fi pronunțată, privitoare la suma ce face obiectul despăgubirii, respectiv 401.086 RON, în temeiul art. 449 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1369 din 26 mai 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 242A din 17 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE împotriva hotărârii primei instanțe, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 401.086 RON, reprezentând executarea scrisorii de garanție pentru returnarea avansului nr. x, fiind menținută soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect încuviințarea executării provizorii.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, a arătat că semnătura aplicată pe cererea de executare a scrisorii de garanție nu a fost autentificată nici de banca reclamantă și nici de un notar public, motiv pentru care, constatând neîndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de scrisoarea de garanție și de condițiile generale, a refuzat-o la plată.

Potrivit recurentei-pârâte, interpretarea instanței de apel este nelegală, reținându-se caracterul de act administrativ și faptul că înscrisul emis în formă electronică de o autoritate sau instituție publică și care poartă o semnătură electronică calificată este asimilat unui act autentic.

Potrivit recurentei-pârâte, ceea ce se urmărea prin respectiva clauză era asigurarea faptului că semnătura aplicată pe cererea de executare silită aparține persoanei abilitate a o semna, nicidecum ca cererea de executare a scrisorii de garanție să aibă caracter autentic sau să fie asimilată actelor autentice.

Or, din această perspectivă, recurenta-pârâtă invocă neconformități pe care le apreciază ca fiind esențiale, respectiv faptul că modalitatea de semnare electronică a cererii de plată nu a fost prevăzută în cuprinsul scrisorii de garanție x/31.07.2018 și nu corespunde condițiilor prevăzute în cuprinsul acesteia, împrejurare ce atrage prin ea însăși refuzul de plată justificat și perfect legal, iar cererea de executare a fost semnată electronic, însă comunicarea acesteia, contrar mențiunii din cuprinsul său, s-a realizat doar în format fizic, pe hârtie, nu sub forma unui document electronic.

În lipsa fișierului electronic, recurenta-pârâtă susține că a fost în imposibilitate de a stabili însăși valabilitatea și validitatea semnăturii electronice, respectiv dacă are la bază un certificat valabil sau expirat.

Mai mult, în lipsa fișierului electronic, a fost în imposibilitate de a stabili dacă semnătura electronică aplicată pe respectiva cerere este sau nu una extinsă, bazată pe un certificat digital calificat, împrejurare ce prezintă relevanță din perspectiva faptului că doar semnătura electronică extinsă conferă autenticitate înscrisului, nu și celelalte categorii de semnături electronice.

În continuarea argumentației, recurenta-pârâtă arată că cererea de executare indică, pe ultima pagină, ca semnatar, pe directorul general C., însă semnătura electronică aplicată aparține unei terțe persoane, D., concluzionând că oricare dintre neconformitățile evidențiate era, prin ea însăși, de natură a atrage respingerea cererii de executare a scrisorii de garanție nr. x/31.07.2018.

Potrivit recurentei-pârâte, raționamentul instanței de apel prin care aceasta tinde să complinească toate aceste neconformități este nelegal, deoarece încalcă prevederile scrisorii de garanție și a condițiilor generale care o însoțesc, sens în care face trimitere la dispozițiile art. 2.321 alin. (2) C. civ., care prevăd că: "Angajamentul astfel asumat se execută la prima și simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanție nu se prevede altfel".

În speță, prin textul scrisorii de garanție au fost impuse anumite condiții pentru cererea de plată, printre care și cea referitoare la semnături, prevăzându-se expres că acestea "trebuie să fie autentificate de către banca dvs. sau de un notar public".

Potrivit recurentei-pârâte, deși acceptată fără comentarii de către reclamantă, această condiție nu a fost îndeplinită, împrejurare ce determină refuzul întemeiat de a da curs cererii de executare a scrisorii de garanție pentru returnarea avansului.

Mai mult, argumentul privind pretinsul caracter nejustificat al opoziției la plată după primirea cererii de chemare în judecată ce poartă semnătura directorului general al reclamantei este nelegal, în condițiile în care cererea de executare trebuia să îmbrace o anumită formă, neputând fi deduse elementele caracteristice formei stabilite din diverse acte întocmite ulterior.

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, nelegal este și argumentul instanței de apel potrivit căruia amânarea plății nu poate fi justificată de "pretinsa" omisiune a reclamantei de a comunica înscrisul electronic, întrucât nu i-a solicitat acesteia comunicarea originalului înscrisului electronic prin e-mail, ci depunerea unei cereri de executare a garanției cu semnătura reprezentantului instituției publice autentificată de un notar public.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă precizează că, potrivit prevederilor scrisorii de garanție și a condițiilor generale care o însoțesc, cererea de nu trebuia comunicată prin e-mail, ci doar în format fizic și, în consecință, semnată olograf.

În consecință, comunicarea în format fizic a cererii de executare a scrisorii de garanție semnată electronic nu corespunde condițiilor agreate la momentul emiterii acestui act și a primirii fără rezerve sau obiecții de către reclamantă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) Cod procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând nelegala interpretare și aplicare a clauzelor scrisorii de garanție de către instanța de apel.

Astfel, în dezvoltarea criticii sale, recurenta-pârâtă arată că semnătura aplicată pe cererea de executare a scrisorii de garanție nu a fost autentificată de bancă și nici de un notar public, acesta fiind motivul pentru care a refuzat-o la plată, că cererea indica drept semnatar pe directorul general C., în timp ce semnătura electronică aplicată aparținea unei terțe persoane și că modalitatea de semnare electronică a cererii de plată nu a fost prevăzută în cuprinsul scrisorii de garanție.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal instanța de apel a reținut caracterul de act administrativ al scrisorii de garanție bancară, că înscrisul emis în formă electronică de o autoritate sau instituție publică și care poartă o semnătură electronică calificată este asimilat unui act autentic, precum și că ulterior a fost complinită cerința privind semnătura.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 2.321 alin. (2) C. civ., toate argumentele dezvoltate, astfel cum au fost redate sintetic, vizează exclusiv starea de fapt și interpretarea dispozițiilor scrisorii de garanție în raport de mijloacele de probă administrate în cauză.

Înalta Curte subliniază că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, nemulțumirea recurentei-pârâte legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte observă că, în realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra netemeiniciei acțiunii formulate de reclamantă.

Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmărește interpretarea dispozițiilor scrisorii de garanție, cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 242 A din 17 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2025.