ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2025

Ședința publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeș la 9 martie 2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ CARANSEBEȘ la plata sumei de 147.712 RON, reprezentând contravaloarea depozitării armamentului și a sumei de 63.550 RON, reprezentând contravaloarea depozitării muniției, actualizate cu dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 999 din 23 noiembrie 2023, pronunțată de Judecătoria Caransebeș, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Prin sentința civilă nr. 564 din 23 octombrie 2024, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile solicitate de către reclamantă, excepție invocată de pârâtă și a respins pe acest temei pretențiile reclamantei anterioare datei de 09.01.2020.

A admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 209.792,04 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la plata dobânzii legale, de la data scadenței până la plata efectivă.

În baza art. 453 C. proc. civ.. și a art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat pârâta la plata către stat a sumei de 2.029,62 RON, precum și a sumei de 2.014,62 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, luându-se act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 116/A din 11 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 564 din 23 octombrie 2024, care a fost modificată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat de către recurenta-reclamantă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a art. 1.350, art. 1.530, art. 1.270 C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a reținut că, prin acțiunea introductivă, a urmărit recuperarea prejudiciului cauzat, reprezentat de prețul contractului, și nu a orientat acțiunea spre recuperarea sumei de bani aferentă neîndeplinirii obligației de ridicare a bunurilor, evaluată printr-o clauză penală. Totodată, instanța a respins acțiunea, motivând că nu cauză nu a fost dovedit prejudiciul.

Recurenta-reclamantă arată că, din coroborarea art. 1.350, art. 1.530, art. 1.270 C. civ., rezultă că pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, debitorul este răspunzător de prejudiciul cauzat și este obligat să repare acest prejudiciu, iar raportat la situația factuală, debitorul obligației de ridicare a armamentului și a muniției la data expirării perioadei contractuale este Municipiul Caransebeș. Întrucât această obligație nu a fost îndeplinită la termen, iar neîndeplinirea s-a prelungit în timp, pentru perioada în care obligația nu a fost îndeplinită, creditorul are dreptul la daune-interese.

Potrivit recurentei-reclamante, în condițiile în care, în contractul dintre părți pentru perioada contractuală s-a stabilit prețul depozitării, și pentru perioada ulterioară expirării contractului, daunele-interese urmează a fi evaluate în același cuantum, întrucât a depus aceleași diligențe pentru asigurarea păstrării integrității și depozitării armamentului și a muniției, cu respectarea legislației în vigoare, operațiuni care s-au realizat prin mandatari, în condițiile art. 2.112 C. civ., societăți specializate de profil (armurieri), inclusiv contra cost, cu atât mai mult cu cât bunurile au un regim special.

Din perspectiva prejudiciului, recurenta-reclamantă susține că acesta este dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2023, fiind obligată la plata contravalorii depozitării armamentului și muniției, iar faptul ca în mod efectiv această sumă nu a fost pe deplin achitată societății B., nu înseamnă că lipsește prejudiciul, aceasta putând recurge oricând la procedura executării silite.

Recurenta-reclamantă susține că lipsa posesiei bunurilor nu înseamnă lipsa legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, întrucât posesia a fost încredințată altei societăți comerciale, având în vedere specificul bunurilor depozitate.

Astfel, de la data neîndeplinirii obligației de ridicare a bunurilor depozitate - 01.01.2020, s-a născut obligația de reparare a prejudiciului, acesta fiind și momentul de la care a început să curgă și termenul de prescripție.

Recurenta-reclamantă precizează că, în cauză, prejudiciul este succesiv, raportat la neîndeplinirea obligației de ridicare a bunurilor care este o obligație continuă, astfel că prejudiciul a devenit cert pe măsura trecerii timpului. Ca atare, zi cu zi a început să curgă un nou termen de prescripție.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă afirmă că acțiunea introductivă este una în răspundere civilă contractuală, iar faptul că a calculat prejudiciul raportat la art. 5.1 nu înseamnă ca acțiunea nu era admisibilă în raport de art. 4.4, din moment ce a pretins prejudiciul determinat de neîndeplinirea obligației contractuale de ridicare a bunurilor.

În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 22 C. proc. civ., a principiului rolului activ al instanței și a art. 1.538 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste critici, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a realizat o analiză trunchiată a argumentelor sale, excluzând aplicarea art. 4.4. din contract și a art. 1.538 alin. (4) C. civ.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel în virtutea rolului activ, observând ca reclamanta a invocat prin acțiune că prejudiciul rezultă din neîndeplinirea obligației contractuale de ridicare a bunurilor, iar modalitatea de calcul a prejudiciului este una din cele două permise de contract, trebuia să valorifice acțiunea în parte, prin raportare la modul de calcul prevăzut în art. 4.4 din contract.

Instanța de apel nu mai putea admite apelul, întrucât în calea de atac nu s-a contestat modul de calcul, ci s-au contestat pretențiile în sine.

Sub un ultim aspect, recurenta aduce argumente cu privire la legalitatea soluției de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant a apărătorului său.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, întrucât criticile dezvoltate reprezintă o reluare în totalitate a aspectelor invocate pe fondul cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 1.350, art. 1.530, art. 1.270 C. civ.

Înalta Curte reține că în argumentarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către intimata-pârâtă a obligațiilor contractuale asumate, respectiv neîndeplinirea obligației de ridicare a armamentului și a muniției la data încetării contractului prin ajungere la termen, cu consecința producerii unui prejudiciu, care este dovedit de înscrisurile depuse la dosar.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte observă că, în realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Or, temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât, pe această cale, se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanțelor devolutive, astfel că stabilirea situației de fapt nu poate fi reevaluată și nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanțele de fond.

Continuând analiza motivelor invocate de recurenta-reclamantă în susținerea cererii de recurs, Înalta Curte arată că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, acesta nu poate face obiectul criticii în prezenta cale de atac, din decizia recurată reieșind că a fost menținută soluția tribunalului asupra excepției, având în vedere că nu a făcut obiectul apelului, nefiind atacată de niciuna dintre părți.

Deși recurenta-reclamantă invocă și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.538 alin. (4) C. civ., se impune a se arăta că această critică este invocată omisso medio.

Astfel, fiind invocată pentru prima dată în fața instanței de recurs, deși putea fi susținută pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită de instanța care judecă recursul.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., respectiv a rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Sub un prim aspect se impune a se arăta că încălcarea normelor de procedură se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte arată că argumentul recurentei-reclamante în susținerea acestui motiv de casare, respectiv că, deși și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5.1. din contract, cererea de chemare în judecată putea fi admisă în raport de art. 4.4., nu poate constitui un motiv de nelegalitate, câtă vreme nu se deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept procesual, pretins încălcate, în raport de modul în care a înțeles să formuleze acțiunea și să stabilească, astfel, limitele învestirii instanței.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante cu privire la legalitatea soluției pronunțate de curtea de apel cu privire la excepția lipsei calității de reprezentat nu pot fi analizate, câtă vreme soluția asupra acestei excepții îi este favorabilă, iar partea adversă nu a exercitat calea de atac a recursului.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de intimata-pârâtă și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ CARANSEBEȘ.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 116/A din 11 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2025.