ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2746/2024

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 august 2021, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat instanței, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.504.833 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.767.500 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 27 aprilie 2009, și valoarea de 262.667 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 41.476 m.p. situat în localitatea Moldova Nouă, jud. Caraș-Severin, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății debitului.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Ulterior, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a numiților A. S.R.L, B. și C.. La termenul din data de 2 februarie 2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind tardiv introdusă.

La termenul din data de 6 aprilie 2022, instanța a constatat că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 466 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 216A din 23 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinței civile nr. 466 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, declarat de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei civile nr. 216A din 23 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, recurentul arată că hotărârea este insuficient motivată întrucât instanța de apel nu a analizat ultimul raport de evaluare, care stabilește valoarea reală a imobilului și nu a demonstrat riguros că acesta ar fi de natură să înlăture răspunderea intimatei.

De asemenea, considerentele hotărârii sunt foarte sumare, nu oferă o analiză cuprinzătoare, din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, referitoare la răspunderea intimatei. Cea mai mare parte a motivării este alocată argumentelor care tind a demonstra că Statul Român ar fi putut cunoaște existența prejudiciului încă de la momentul emiterii deciziei de despagubire. Însă, aceste aspecte sunt legate de excepția prescripției dreptului material la acțiune, care a fost respinsă și nu mai poate face obiectul analizei în faza apelului.

În al doilea rând, recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat. De asemenea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1171 și ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, precum și pe cele ale art. 1241 din Codul nou civil, fiind aplicabile motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

A învederat că, prin cererea de chemare în judecată, a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270 din actul normativ menționat, prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimată și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 din C. civ. din 2009), până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, cea de la care emană. Aceste acte reprezentă înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 din C. proc. civ.

Totodată, a precizat că intimata a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de D. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.

Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimată, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 din C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, dar și a art. 1241 din C. civ., situație subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu referire la cererea de chemare în judecată, a precizat că, în cadrul probei cu înscrisuri, au fost depuse toate actele transmise de intimată și corespondența prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul în cauză și la cuantumul sumei de recuperat, reprezentând diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condițiile în care intimata nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 din C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat inadmisibilitatea recursului, și, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

Prin rezoluția din 2 iulie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică invocată de recurent, întemeiată pe motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate, întrucât aceasta nu a cercetat ultimul raport de evaluare, nu a oferit o analiză cuprinzătoare referitoare la răspunderea civilă delictuală a intimatei și a reanalizat aspecte ce țin de prescripția dreptului la acțiune, deși excepția fusese respinsă, ca neîntemeiată.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Însă, sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, astfel încât instanțele trebuie să expună, în mod necesar, acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico - juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligația de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, instanța de apel expunând într-o manieră clară și convingătoare motivele de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantului.

Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Deși recurentul reclamă o motivare necorespunzătoare, arătând că instanța a reanalizat aspecte ce țin de prescripția dreptului material la acțiune, nu arată, în concret, care sunt, în opinia sa, argumentele străine cauzei. În realitate, susținerea este pur formală. Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în cuprinsul acestora, se reține că nu există fapta ilicită pretinsă de Statul Român, iar pentru a ajunge la această concluzie, a fost expus un scurt istoric al raporturilor juridice ale părților implicate. Însă, aspectele cronologice cuprinse în considerente au vizat situația de fapt, iar nu justificarea incidenței prescripției extinctive, așa cum pretinde recurentul.

Mai mult, se susține o neanalizare a ultimului raport de evaluare. Însă, acesta a fost avut în vedere de către instanța de apel, în considerentele deciziei recurate existând argumentele pentru care a fost înlăturat . Pe de altă parte, aprecierea fiecărei probe se face în urma examinării tuturor probatoriilor administrate, în scopul aflării adevărului, analiza lor fiind realizată în mod conjugat, iar nu independent.

Așa fiind, în raport de probatoriul administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente speței, nu poate fi reținută critica referitoare la nemotivarea deciziei, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect.

Este de reținut, de asemenea, că interpretarea, într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent, a întrunirii condițiilor privind răspunderea patrimonială nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

A doua critică a recurentului, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., vizează nesocotirea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din același act normativ și a dispozițiilor art. 1171 - 1173 din C. civ. întrucât ar fi încălcat principiile care stau la baza procesului civil și ar fi refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimată.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimată, deși acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Însă, aceste argumente se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Mai mult, ele sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ., "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Iar, potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din actul normativ menționat, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că această instanță a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurent nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecății.

Astfel, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității intimate, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și ale art. 270 din C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoștința recurentului existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și a raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2009, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte apreciază că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului și transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părți, așa cum se susține.

Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că diferența de valoare pretinsă de recurent rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au aceeași valoare probatorie.

Așa cum reiese din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a concluzionat că cel de-al doilea nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea ce nu poate fi primit.

În plus, susținerile privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către părți, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor, care a determinat soluția instanței de apel, nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1711 și ale art. 1173 din C. civ. de la 1864, incidente raportului juridic dedus judecății, referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosar, Înalta Curte reține argumentele expuse anterior.

Prin urmare, se constată că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurent.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 216A din 23 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 216 A din 23 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.