ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1762/2025

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 31 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată la 15 septembrie 2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.867.681,42 RON, reprezentând taxă de acces, a sumei de 1.867.220 RON, reprezentând cuantumul salariilor, conform protocolului din 19 septembrie 2013 și art. 4.2 din actul adițional nr. x din 11 octombrie 2013 încheiat la acesta, precum și a sumei de 8.192.578,75 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal, de la data scadenței până la 31 decembrie 2021, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2896 din 4 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată cu privire la sumele care au devenit scadente anterior datei de 31 ianuarie 2019, ca prescrisă, iar, în rest, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a promovat apel, care, prin decizia civilă nr. 43 din 21 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Reclamanta A. S.A. a recurat decizia instanței de apel, solicitând casarea acesteia și după rejudecarea cauzei, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

Recursul fost întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în justificarea căruia autoarea căii de atac a arătat, sub un prim aspect, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 2.517, coroborat cu art. 2.538 C. civ., întrucât prin plățile parțiale efectuate și solicitarea intimatei de achitare a debitului eșalonat și diminuarea taxei de acces aceasta a recunoscut debitul datorat în baza protocolului.

Astfel, a considerat că instanța de apel s-a aflat în eroare asupra situației de fapt.

În acest context, subliniind că recunoașterea expresă poate rezulta din orice înscris care constată mărturisirea existenței unui drept, recurenta a afirmat că, în acord cu dispozițiile art. 2.517 C. civ., termenul de prescripție a început să curgă la 16 ianuarie 2020 și s-a împlinit la 16 ianuarie 2023.

Sub un alt aspect, a arătat că instanța de prim control judiciar a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 1.350 C. civ., ignorând motivele invocate de autoarea căii de atac în acest sens.

În susținere, evocând prevederile art. 4.4 și ale art. 4.7 din protocol și ale 4.7 din procesul-verbal de licitație din 11 septembrie 2013, a afirmat că obligațiile ce reies din practicile statornicite între părți, deși nu sunt prevăzute expres, sunt considerate ca fiind existente, în virtutea voinței tacite a părților, având în vedere că ulterior încetării protocolului, intimata a achitat parțial sumele datorate cu titlu de taxă de acces, impozit pe teren și clădiri,.

A apreciat că dacă instanța de apel ar fi aplicat corect normele de drept material incidente, ar fi stabilit în mod corect situația de fapt și ar fi pronunțat o soluție legală și temeinică, iar actul juridic ce instituia obligația de plată a taxei de acces cu privire la bunurile imobile nu era lovit de nulitate.

Recurenta a considerat că invocarea încetării protocolului s-a realizat cu rea-credință, întrucât intimata, deși a recunoscut protocolul și pretinsele motive de nulitate, a continuat să efectueze plăți, renunțând, practic, la efectele nulității.

De asemenea, subliniat că de clauza privind încetarea actului pentru motiv de neplată aceasta nu se poate prevala decât creditorul obligației neexecutate, nu și debitorul și că raportat la neexecutarea obligației principale ce îi incumbă, cea de plată a taxei de acces, se instituie o prezumție de culpă, potrivit art. 1.548 C. civ.

În final, enunțând prevederile art. 1.516 C. civ., a precizat că, întrucât instanța s-a aflat în eroare în privința situației de fapt reale, față de dispozițiile art. 1.350 C. civ., incidente în cauză, instanța de apel a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii.

Prin întâmpinarea depusă la 3 iulie 2025, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, prin prisma art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând, în esență, că susținerile recurentei nu pot fi circumscrise motivelor de la art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, care, în ipoteza admiterii, ar face de prisos analiza oricăror altor cereri sau excepții formulate de părți, o va admite și va anula recursul pentru considerentele ce succed.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel.

În speță, recurenta-reclamantă își întemeiază demersul judiciar de față pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând nerespectarea de către instanța de apel a normelor de drept material indicate.

Pentru a răspunde exigențelor impuse de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocarea motivului de nelegalitate impune dezvoltarea explicativă de către titularul căii extraordinare de atac a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în faza procesuală anterioară, care justifică greșeala de judecată a instanței ce a pronunțat hotărârea recurată. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greșit aplicate la situația de fapt stabilită de instanță, nu poate îndeplini funcția urmărită de recurentă.

Deopotrivă, se cuvine notat că, față de limitele legale ale controlului judiciar ce poate fi realizat în această etapă procesuală, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs aspectele ce pun în discuție elementele circumstanțiale ale cauzei.

Verificând în aceste coordonate criticile prezentate în susținerea incidenței motivului de casare indicat, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi subsumate ipotezei de nelegalitate enunțate, întrucât, astfel cum au fost formulate, ele urmăresc realizarea unui control de fond, și nu o verificare a conformității deciziei cu dispozițiile legale.

Astfel, un prim set de critici este îndreptat împotriva considerentelor instanței de apel cu privire la momentul de început al termenului de prescripție și cazurile de întrerupere a acestuia, autoarea căii de atac reproșând instanței de prim control judiciar aplicarea greșită a prevederilor art. 2.517 și art. 2.538 C. civ.

Confirmând soluția primei instanțe în privința modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de prim control judiciar a constatat că în speță nu a operat întreruperea termenului de prescripție, întrucât notificările reclamantei și somația nu au fost urmate de formularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data transmiterii acestora, iar după soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect ordonanță de plată reclamanta nu a introdus acțiune în același termen legal. De asemenea, a reținut că pretinsa recunoaștere a creanței nu rezultă din înscrisul din 4 octombrie 2017 și că din cuprinsul ordinelor de plată indicate nu rezultă că plățile efectuate de pârâtă vizează salarii și taxa de acces datorate în temeiul protocolului din 19 septembrie 2013.

În combaterea concluziei instanței de apel, autoarea căii de atac afirmă evaluarea eronată a situației de fapt reale, având în vedere că plățile efectuate de intimată și cererea acesteia de eșalonare și diminuare a debitului echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor în litigiu.

Susținerile părții se integrează motivelor de netemeinicie, întrucât ceea ce contestă, în realitate, titulara recursului este semnificația atribuită de către instanța de apel înscrisurilor indicate de recurentă în justificarea incidenței cazului de întrerupere a termenului de prescripție, chestiune atașată situației de fapt și probatoriului, dată de legiuitor în competența exclusivă a instanțelor devolutive și dezlegată în acord cu reguli procedurale precise, care în recurs, nu au fost contestate.

Concluziile instanței asupra efectelor plățile indicate de recurentă în planul prescripției au la bază chestiuni factuale și probatorii și reflectă rezultatul interpretării și aprecierii lor.

Stabilirea contextului factual precedă etapei de interpretare și aplicare a legii și este rezultatul procesului de valorizare a mijloacelor de probă, context în care nici nu se poate aprecia că statuările instanței atașate acestei operațiuni premergătoare aplicării legii ar fi rezultatul aplicării greșite a normelor de drept enunțate.

Sub pretextul încălcării textului de lege privind cazul de întrerupere a cursului prescripției, recurenta solicită, în realitate, reevaluarea faptelor și actelor indicate de recurentă, respectiv a plăților și a corespondenței părților, pentru a se stabili dacă debitul achitat vizează creanța în litigiu și dacă în cauză a intervenit un caz de recunoaștere a creanței, potrivit art. 2.538 C. civ.

Or, motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. implică aplicarea greșită a legii asupra situației de fapt, așa cum a fost stabilită de către instanța anterioară, și nu determinarea unei situații noi de natură să atragă incidența prevederilor legale pretins nerespectate.

În concluzie, referirea la art. 2.517, coroborate cu cele ale art. 2.538 C. civ. apare ca fiind formală.

Prin cel de-al doilea set de critici se reproșează instanței de apel ignorarea motivelor sale de apel și încălcarea prevederilor art. 1.350 C. civ. din perspectiva evaluării greșite a situației de fapt sub aspectul validității protocolului din 19 septembrie 2013, și a raporturilor dintre părți ulterior pretinsei încetări a actului, având în vedere prevederile art. 4.4 și ale art. 4.7 din protocol și ale 4.7 din procesul-verbal de licitație din 11 septembrie 2013 și practicile statornicite între părți și a situației de fapt sub aspectul validității aceluiași protocol.

A mai invocat recurenta că de încetarea actului pentru motiv de neplată se putea prevala numai creditorul obligației neexecutate, nu și debitorul și că raportat la neexecutarea obligației principale ce îi incumbă, cea de plată a taxei de acces, se instituie o prezumție de culpă, potrivit art. 1.548 C. civ.

Nici aceste critici nu pot fi integrate motivelor de nelegalitate. Aceasta, întrucât, pe de o parte, simpla lecturare a considerentelor hotărârii cu privire la fondul cauzei relevă o analiză explicită și punctuală a motivelor de apel invocate de titulara apelului sub acest aspect. Iar, pe de altă parte, susținerile recurentei constituie, în realitate, o reiterare a motivelor de apel care au primit o dezlegare din partea instanței de prim control judiciar, fără a fi urmate de un raționament care să combată considerentele instanței de control devolutiv și fără să releve în concret greșeala de judecată a acesteia în aplicarea legii.

Prin urmare, ele reprezintă simple nemulțumiri ale părții față de soluția pronunțată, fără valențe de nelegalitate în plan procesual în etapa recursului.

Așa fiind, reținând că din memoriul de recurs nu se pot identifica critici apte să genereze un control de legalitate asupra deciziei atacate, instanța supremă reține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile nu doar în situația nemotivării recursului, ci și în cea a motivării necorespunzătoare a acestuia.

Astfel, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va anula.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei, în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimata-pârâtă a sumei de 15.826 RON, reprezentând cheltuieli de judecată dovedite în acord cu prevederile art. 452 din același Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 43 din 21 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 15.826 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2025.