ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1674/2025

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2025

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

În data de 13 februarie 2018 reclamantul a depus precizări prin care a învederat că obiectul cererii îl reprezintă acțiunea în răspundere patrimonială/delictuală a pârâtului A. și răspunderea contractuală a pârâtei B. S.R.L., care răspund în solidar. S-a menționat că valoarea totală a obiectului acțiunii este de 8.987.629 RON, la care se adaugă daune-interese și foloase necuvenite.

În drept, reclamantul a invocat contractul de management sanitar nr. x din 19.12.2013, art. 176 din Legea nr. 95/2006, precum și art. 1357 și urm. C. civ.

Prin încheierea nr. 2632 din 1 noiembrie 2018 s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției I civile a Tribunalului Constanța.

La 15 ianuarie 2019 dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub același număr.

Prin încheierea din 11 aprilie 2024, instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și formarea unui nou dosar, în care a rămas în pronunțare pe incidența art. 75 teza ultimă din Legea nr. 85/2014.

Prin precizările depuse la data de 22 mai 2024, reclamantul a arătat că, pentru perioada 04.07.2009-31.12.2013, solicită obligarea pârâtului A. la plata prejudiciilor în temeiul răspunderii civile contractuale, conform contractului individual de muncă nr. x din 04.07.2009, iar pentru perioada 01.01.2014-01.01.2017, solicită obligarea pârâtului la plata prejudiciilor cauzate în temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin sentința civilă nr. 861 din 25.07.2024, Tribunalul Constanța, secția II civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Prin decizia nr. 206 din 20 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și pentru litigii cu profesioniști și societăți, s-a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat regula de procedură prevăzută la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6.1 din CEDO.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat criticile privind obligațiile contractuale neîndeplinite de către pârât și fapta ilicită săvârșită de acesta, invocate de reclamantă și nici probele administrate în dosar, respectiv raportul Curții de Conturi și înscrisurile depuse.

S-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a delimitat în timp cele două răspunderi și, practic, nu a mai analizat condițiile răspunderii civile contractuale și delictuale.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că pentru perioada 2013-2016 putea fi atrasă doar răspunderea contractuală a societății B. S.R.L., având în vedere contractul de management existent.

Or, indiferent că între reclamant și societatea B. S.R.L. era încheiat un contract de management, în fapt pârâtul a exercitat acte directe de conducere și a instrumentat contractele și plățile. Practic, în perioada 2014-2016 managementul spitalului s-a realizat în drept prin societatea B. S.R.L., iar în fapt prin persoana pârâtului.

În opinia recurentului, instanța trebuia să analizeze răspunderea pârâtului pentru faptele lui directe indiferent dacă putea fi angajată și răspunderea persoanei juridice.

Recurentul susține că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu se pot aplica dispozițiile art. 1349 C. civ. pentru faptele din perioada 2014-2016, întrucât este incidentă răspunderea contractuală a societății.

Așadar, potrivit recurentului instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 1350 și 1349 C. civ., întrucât a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și delictuale.

În ceea ce privește fapta culpabilă, recurentul a susținut că aceasta constă în încălcarea obligațiilor contractuale pentru perioada 2009 - 2013 și a celor legale pentru perioada 2014-2016 de a încheia contracte și de a efectua plăți pentru reclamant.

Se mai arată că vinovăția pârâtului este sub forma unei intenții directe sau indirecte, întrucât avea calitatea de ordonator terțiar de credite, iar prejudiciul este identificat în raportul Curții de Conturi și în raportul de expertiză contabilă.

Legătura de cauzalitate este evidentă, întrucât dacă pârâtul nu ar fi încheiat contractele evidențiate și nu ar fi efectuat plățile, atunci nu s-ar fi creat prejudiciul evidențiat.

Se mai susține că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului deoarece nu a participat la procedura de control și nu a formulat apărări față de abaterile reținute de Curtea de Conturi. Or, controlul efectuat de Curtea de Conturi s-a efectuat sub conducerea pârâtului, care a avut posibilitatea să se apere.

În opinia recurentului, instanța de apel trebuia să analizeze toate probele și să decidă dacă toate faptele pârâtului reprezintă abateri de la legalitate.

La 18 martie 2025, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 26 mai 2025, recurentul-reclamant a depus concluzii scrise.

Cauza a fost înregistrată la 26 februarie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 iunie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu s-au conformat în acest sens.

Prin încheierea din 18 septembrie 2025, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Apostol Andrei" Constanța și s-a acordat termen la data de 13 noiembrie 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului privind nemotivarea deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vor fi reîncadrate și analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat criticile privind obligațiile contractuale neîndeplinite de pârât, fapta ilicită săvârșită de acesta, precum și celelalte condiții ale răspunderii civile contractuale și delictuale.

Verificând decizia recurată prin raportare la criticile recurentului, se constată că instanța de prim control judiciar a analizat faptele reținute ca abateri în Raportul de audit al Curții de Conturi și în decizia nr. 24 din 15.06.2016 și a constatat că nu reprezintă o încălcare a îndatoririlor de serviciu ale pârâtului. Totodată, s-a reținut că prejudiciul cauzat de abaterile constatate de Curtea de Conturi nu poate fi imputat pârâtului atât timp cât acesta nu a participat la procedura de control pentru a putea formula apărări.

De asemenea, instanța de apel a verificat obligațiile stabilite în contractul de muncă încheiat între părți și a constatat faptul că reclamantul nu a invocat nerespectarea sau neexecutarea niciuneia dintre aceste obligații pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală. În continuare, a reținut că în lipsa faptei prejudiciabile, reclamantul nu a reușit să dovedească nici vreo legătură mediată sau imediată între abaterile reținute în sarcina spitalului și obligațiile contractuale ale pârâtului.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală invocată în cauză, instanța de apel a reținut că reclamantul nu putea solicita angajarea unei astfel de răspunderi în condițiile în care acesta avea încheiat un contract de management cu societatea B. S.R.L., al cărei administrator era pârâtul, răspunderea fiind astfel pe tărâm contractual.

Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat motivele de fapt și de drept pentru care a respins apelul reclamantului, argumentând în mod detaliat de ce nu poate fi angajată răspunderea civilă contractuală și delictuală a pârâtului.

În concluzie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat pe motiv că din examinarea deciziei atacate rezultă că aceasta conține considerente expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele și apărările formulate în cauză, care explicitează și justifică soluția pronunțată în apel, neputând fi reținută lipsa unei motivări a hotărârii recurate.

Criticile recurentului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, recurentul a subliniat că pentru faptele săvârșite de pârât în perioada 2014-2016, în mod greșit instanța de prim control judiciar a reținut că reclamantul avea doar posibilitatea de a invoca dispozițiile art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală și nu pe cele ale art. 1349 C. civ. privind răspunderea delictuală.

În cauză, se constată că reclamantul a solicitat angajarea răspunderii pârâtului în temei contractual pentru perioada 04.07.2019-31.12.2013 și în temei delictual pentru perioada 01.01.2014-01.01.2017. Totodată, se reține că în perioada 01.01.2014-18.05.2016, reclamantul a încheiat cu societatea B. S.R.L., al cărei administrator era pârâtul, un contract de management spitalicesc.

Înalta Curte constată că pentru perioada în care reclamantul a avut încheiat un contract de management cu societatea B. S.R.L., al cărei administrator era pârâtul, reclamantul nu poate alege între răspunderea civilă contractuală și cea delictuală pe motiv că în prezența răspunderii contractuale nu poate fi antrenată cea delictuală.

În acest sens sunt prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ. potrivit cărora "dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile".

Dispozițiile evocate au fost consacrate pentru instituirea unei reguli general aplicabile privind raportul răspunderii contractuale cu alte răspunderi, îndeosebi cu răspunderea civilă delictuală. Astfel, creditorul, pentru a obține repararea prejudiciului, nu poate alege între cele două răspunderi civile, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Este de subliniat că răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materia răspunderii, iar răspunderea contractuală este numai o excepție, derogatorie, de strictă aplicabilitate.

În consecință, instanța supremă constată că, în mod corect, instanța de prim control judiciar a aplicat dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., întrucât a reținut că pentru perioada 2014-2016, în care reclamantul a avut încheiat un contract de management spitalicesc, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului în detrimentul celei contractuale.

Printr-o altă critică, recurentul a susținut că prin decizia recurată au fost aplicate și interpretate greșit dispozițiile art. 1349 și art. 1350 C. civ., întrucât în cauză, sunt îndeplinite condițiile celor două răspunderi civile.

În cauză reclamantul a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtului, în calitatea sa de manager al spitalului, pentru perioada 04.07.2009-31.12.2013, pentru abaterile reținute în Raportul de audit al Curții de Conturi și decizia nr. 24 din 15.06.2016.

Potrivit art. 1350 alin. (1) C. civ., răspunderea civilă contractuală presupune existența unor raporturi juridice anterioare între păgubit și autorul faptei, născute prin acordul de voință și îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligații contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția debitorului.

Prin urmare, faptele ilicite imputate pârâtului trebuie să derive din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de acesta în contractul individual de muncă din 04.07.2009.

Or, în cauză reclamantul a indicat abaterile reținute în Raportul de audit al Curții de Conturi și decizia nr. 24 din 15.06.2016, fără a indica vreo legătură cu obligațiile asumate de pârât prin contractul individual de muncă. Mai mult, instanța de apel a analizat și faptele imputate de Curtea de Conturi și a constatat că acestea sunt reanalizate de instanțele de drept comun învestite cu acțiunile în pretenții ale instituțiilor publice împotriva terților.

În aceste repere, instanța supremă constată că nu există fapta ilicită constând în nerespectarea vreunei obligații din contractul individual de muncă încheiat între părți.

În consecință, nefiind îndeplinită una din condițiile cumulative prevăzute de art. 1350 C. civ., instanța supremă constată că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi angajată răspunderea civilă contractuală a pârâtului.

Pentru perioada 2014-2016, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în calitatea sa de administrator al societății B. S.R.L.

Este de menționat că, pentru perioada 2014-2016 între recurent și societatea B. S.R.L. s-a încheiat contractul de management spitalicesc.

În acest context, Înalta Curte constată că reclamantul avea posibilitatea să invoce aplicarea răspunderii civile contractuale potrivit art. 1350 C. civ., răspundere civilă specială, derogatorie de la răspunderea civilă delictuală și de strictă aplicabilitate.

Prin urmare, instanța supremă subliniază că în temeiul dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., reclamantul nu putea solicita angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru această perioadă, câtă vreme avea la îndemână acțiunea în răspundere civilă contractuală.

Așadar, în cauză se reține că instanța de prim control judiciar în mod corect a aplicat dispozițiile art. 1349 C. civ. prin raportare la art. 1350 alin. (3) din același cod, deoarece a constatat că acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi antrenată câtă vreme există posibilitatea de a se solicita angajarea răspunderii civile contractuale.

Criticile recurentului privind participarea pârâtului la procedura de control și constatarea abaterilor reținute de Curtea de Conturi prin raportare la probele administrate în cauză nu vor fi analizate pe considerentul că vizează reaprecierea situației de fapt prin reevaluarea probelor, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară a recursului, în care sunt analizate doar criticile de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurentul-reclamant, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Apostol Andrei" Constanța împotriva deciziei civile nr. 216/LP din 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Apostol Andrei" Constanța împotriva deciziei civile nr. 216/LP din 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2025.