ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 22 februarie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța, obligarea pârâtului la plata contravalorii daunelor morale în cuantum de 600.000 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plății. Încheierea de declinare Prin încheierea nr. 858 din 17 mai 2017, secția a II-a civilă a Tribunalului Constanța a declinat cauza secției I civile spre competentă soluționare. Cererea de chemare în garanție La 1 noiembrie 2017, pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța a depus cerere de chemare în garanție a S.C. B. S.A..

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 2499 din 23 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare. A respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța în contradictoriu cu S.C. B. S.A., ca rămasă fără obiect.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 72/C din 17 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul principal formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2499 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța. A admis apelul incident formulat de intimatul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța împotriva sentinței civile nr. 2499 din 23 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca fiind prescrisă. A menținut dispozițiile care nu contravin soluției.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 72/C din 17 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre o nouă judecată acestei instanțe. Prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce privește determinarea momentului când a fost cunoscută persoana responsabilă de producerea pagubei, recurentul-reclamant făcând o serie de trimiteri la situația de fapt. În susținerea acestui argument, a arătat că persoana vinovată de producerea pagubei nu a putut fi cunoscută decât în urma expertizei medico-legale care să aibă ca obiect inclusiv dacă germenii intraspitalicești au fost contactați pe parcursul internării la Spitalul Județean Constanța. A subliniat că expertiza medico-legală efectuată în dosarul penal nu a stabilit cui aparține culpa pentru afecțiunile cauzate de germenii intraspitalicești. A mai susținut că este neîntemeiată motivarea instanței de apel în sensul că paguba ar fi fost cunoscută începând de la momentul comunicării expertizei medico-legale din dosarul penal, respectiv mai 2012, din moment ce paguba efectivă și persoanele care răspund de aceasta nu au fost identificate cu exactitate. Astfel, a precizat că doar după avizarea raportului de expertiză de către INML Mina Minovici s-ar fi putut stabili persoana vinovată de producerea pagubei. Cu toate acestea, instanțele nu au dispus înaintarea dosarului către INML Mina Minovici pentru a se afla persoana vinovată. Față de aspectele menționate, recurentul-reclamant a precizat că nu este îndeplinită cel puțin una dintre condițiile intervenirii prescripției, și anume cunoașterea persoanei vinovate, prin urmare a solicitat să fie respinsă excepția dreptului material la acțiune. A menționat că prin ordonanța de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța s-a dispus clasarea cauzei în dosarul nr. x/2016, având ca obiect infracțiunea de neglijență în serviciu, pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale. Au fost aplicate dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. d) din noul C. pen., potrivit cărora termenul de prescripție este de 5 ani, iar nu prevederile art. 249 alin. (2) din C. pen. din 1969, potrivit cărora termenul de prescripție este de 8 ani. Din această perspectivă, a susținut că reclamantului nu i se poate imputa că a rămas în pasivitate, deoarece raportat la vechiul C. pen. a formulat plângere în interiorul termenului de prescripție de 8 ani. A solicitat să se constate că prescripția a fost întreruptă prin formularea plângerii penale împotriva reprezentanților pârâtului, obiect al dosarului nr. x/2016, ocazie cu care reclamantul s-a constituit parte civilă. În acest sens, a indicat prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2537 pct. 3 C. civ. În atare situație, relativ la efectele întreruperii prescripției, a invocat că sunt incidente dispozițiile art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cât și dispozițiile art. 2541 alin. (2) C. civ. A concluzionat acest argument în sensul că prescripția a fost întreruptă ca urmare a formulării plângerii penale și constituirii ca parte civilă în cauza penală, iar întreruperea prescripției s-a finalizat prin ordonanța de clasare din 18 aprilie 2017, moment de la care poate începe să curgă un nou termen de prescripție. A mai invocat că data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască persoana responsabilă de pagubă este data la care a fost efectuată expertiza în prezenta cauză, respectiv 30 mai 2019, deoarece acesta a fost internat în mai multe spitale. De asemenea, a precizat că primele elemente de natură a conduce la cunoașterea persoanei responsabile de pagubă s-au ivit la 11 mai 2017, dată la care a fost înaintată foaia de observație a Spitalului Universitar de Urgență București, în cadrul căreia se atestă că germenii au fost contactați în Spitalul Județean Constanța. Față de aceste motive, a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru împlinirea termenului de prescripție. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 5 ianuarie 2021, a depus întâmpinare intimata-chemată în garanție S.C. B. S.A., prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate. A arătat că sunt incidente exclusiv dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel că susținerile referitoare la întreruperea termenului de prescripție prin formularea plângerii penale sunt nefondate, în condițiile în care art. 16 alin. (2) din acest act normativ condiționează efectul întreruptiv de soluționarea procesului respectiv. A mai susținut că reclamantul ar fi putut formula o cerere de repunere în termenul de prescripție, însă nu a făcut-o. Cum acțiunea a fost formulată la 7 iulie 2017 este evident că a fost depășit termenul general de prescripție indiferent că ne raportăm la data biletului de ieșire din spital nr. x din 5 ianuarie 2011 sau la data emiterii raportului de expertiză medico-legală efectuat în dosarul penal nr. x/2012 - 23 mai 2012. A învederat că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au în vedere "modelul abstract al omului prudent și diligent", astfel că nu are relevanță împrejurarea că reclamantul este o persoană fără pregătire medicală. În final, a arătat că recurentul a expus critici care vizează o presupusă apreciere eronată a situației de fapt, ceea ce excedează motivelor de recurs. La 19 ianuarie 2021 intimatul Spitalul Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate. A arătat că, în mod corect s-a reținut prin decizia atacată că reclamantul A. a cunoscut sau ar fi putut cunoaște paguba și pe cel responsabil cel mai devreme la data eliberării biletului de ieșire din spital nr. x din 5 ianuarie 2011 și cel mai târziu la data emiterii raportului de expertiză medico-legală efectuat în dosarul penal nr. x/2012 - 23 mai 2012. În consecință, a solicitat să fie respins recursul și să fie menținută decizia recurată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 9 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Problema de drept considerată de recurent a fi fost greșit soluționată de instanța de apel privește momentul de la care a început să curgă față de el prescripția dreptului la acțiune, prin raportare la circumstanțele factuale ale cauzei. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză față de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Textul îl vizează pe omul prudent și diligent, astfel încât este lipsit de relevanță faptul că, așa cum este cazul în speță, are sau nu cunoștințe medicale pentru a putea aprecia dacă acționează în justiție pentru valorificarea pretențiilor sale. Teza susținută de recurent, în sensul că, față de faptul că pârâtul nu și-a recunoscut culpa, el nu a cunoscut persoana responsabilă de producerea pagubei decât în urma avizării raportului de expertiză de către INML Mina Minovici, iar formularea plângerii penale a fost de natură să întrerupă cursul prescripției extinctive nu poate fi primită. Instanța de apel a arătat în mod judicios că momentul obiectiv la care cel vătămat trebuia să cunoască atât pretinsul prejudiciu generat de afectarea stării sale de sănătate prin contactarea infecției intraspitalicești, cât și a unității sanitare responsabile a fost acela al obținerii documentației care certifica existența germenilor patogeni - și care în speță a fost cel mai târziu plasat la data cunoașterii raportului de expertiză medico-legală din mai 2012, în această lucrare arătându-se fără echivoc faptul că documentația analizată relevă identificarea unor germeni de tip stafilococic încă din 31 octombrie 2011. Mai mult, reclamantul și-a susținut motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată pe baza biletelor de ieșire din spital - iar în biletul de ieșire din spital nr. x/5 ianuarie 2011 erau menționați germenii patogeni identificați -, foilor de observație și certificatelor medicale eliberate de unitățile sanitare de internare începând cu 14 noiembrie 2010 (Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța, Spitalul Universitar de Urgență București, Spitalul Municipal Mangalia, Spitalul Ortopedie Traumatologie Agigea), iar aceste documente medicale au fost avute în vedere la efectuarea raportului de nouă expertiză medico-legală de către Serviciul Județean de Medicină Legală Constanța la 23.05.2012. Pe de altă parte, afirmația din cuprinsul cererii de recurs în sensul că recurentul nu a putut cunoaște persoana "care răspunde direct de respectiva pagubă, persoană care însă nu a fost identificată nici până la acest moment, ci doar voalat" vine să întărească legalitatea soluției instanței de apel. De vreme ce recurentul a formulat, în 22 februarie 2017, cerere de chemare în judecată a Spitalului Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța, iar nu a unei persoane fizice din cadrul spitalului, nu poate susține cu temei că a așteptat identificarea persoanei fizice responsabile de producerea pagubei pe care a suferit-o pentru exercitarea dreptului său la acțiune împotriva acelei persoane. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 la situația de fapt astfel cum a fost conturată prin cererea de chemare în judecată. În fine, nu este întemeiată nici critica privind întreruperea cursului prescripției urmare a formulării unei plângeri penale. În condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent. Textul este de strictă interpretare și aplicare, și cum legiuitorul nu a extins situațiile în care cursul prescripției dreptului la acțiune în materie civilă este întrerupt și prin formularea unei plângeri penale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut interpretarea sa corectă, înlăturând critica formulată de reclamant prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, problema prescripției dreptului la acțiune în cauza de față este analizată prin prisma prevederilor Decretului nr. 167/1958, iar nu ale C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, susținerea recurentului în sensul că s-a constituit parte civilă odată cu depunerea plângerii penale, iar aceasta a fost de natură să întrerupă cursul prescripției, conform art. 2537 pct. 3 C. civ. nu este de natură să conducă la nelegalitatea soluției instanței de apel. De vreme ce dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut sub imperiul prevederilor Decretului nr. 167/1958 în mod corect s-a apreciat că nu sunt relevante dispozițiile noului C. civ., sub imperiul cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată. Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că aspectele învederate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi respins ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,